Coco Outdoor Guide

Tura de mișcare în natură a ajuns să fie așteptată de toată lumea și cred că tocmai simplitatea ei o face atât de faină.

Este o ieșire relaxată, fără grabă, în care mergem, ne mișcăm, dar avem și timp să povestim în tihnă, să râdem și să ne bucurăm că ne vedem din nou.

De data aceasta a fost și mai specială, pentru că o persoană tare dragă nouă, fiind ziua ei onomastică, a vrut să îi cinstească pe toți participanții cu câte o înghețată.

Ce putea fi mai frumos? Să stai cu oameni faini, să cânți „La mulți ani!”, să râzi, să povestești, să te miști prin natură și, pe deasupra, să mai mănânci și o înghețată. :))

Cred că exact despre asta au ajuns să fie turele acestea. Nu doar despre mers, ci și despre oameni, despre starea bună cu care plecăm acasă și despre bucuria simplă de a petrece câteva ore împreună, afară.

Abia aștept următoarele ture. Mișcarea în natură este incredibilă și cred că nici nu mai are rost să spun câte beneficii ne aduce, pentru că le vedem de fiecare dată pe fețele oamenilor la final.

Mulțumesc tuturor pentru participare și La mulți ani încă o dată sărbătoritei noastre!

Apus pe Bătrâna. Tura care trebuia să fie vineri!

Povestea turei de apus pe Bătrâna începe, de fapt, cu câteva zile înainte să ajungem pe munte.

Trebuia să mergem vineri și chiar îmi doream tare mult să mergem atunci. Mi se părea combinația perfectă pentru sfârșitul unei săptămâni, terminăm treaba, lăsăm orașul în urmă, urcăm cu copiii și cu oamenii noștri spre Bătrâna, stăm la apus, povestim și coborâm pe întuneric.

Numai că prognoza nu îmi dădea pace.

Partea ciudată era că, dacă te uitai pe aplicațiile clasice, vremea părea chiar bună. Șanse mici de ploaie, nimic spectaculos, nimic care să îți spună clar că nu ar trebui să pleci.

Doar că eu folosesc de ceva timp mai multe instrumente și aplicații premium pentru prognoză și, când am început să compar toate sursele, pe hărțile meteo se vedeau niște celule care nu îmi plăceau deloc. Nu era sigur că vor ajunge exact peste noi, dar dacă se dezvoltau și nu se disipau, exista șansa ca sus, pe munte, lucrurile să se schimbe foarte repede.

Și de aici a început frământarea mea.

M-am uitat de nu știu câte ori la prognoze, am comparat surse, am mai așteptat, am mai verificat încă o dată și, până la urmă, am decis să mut tura pe marți. Oamenii care îmi scriau in privat să mergem, nu făceau decizia ușoară.

Dar am luat decizia pentru siguranța grupului.

Foarte multă lume aștepta ieșirea, unii chiar își luaseră liber ca să poată veni, iar când am anunțat că mutăm tura, afară era soare și vremea părea absolut perfectă.

Și oamenii au fost dezamăgiți.

Îi înțelegeam foarte bine, pentru că eram și eu.

Numai că nu a trecut foarte mult și vremea s-a schimbat incredibil de repede.

A venit furtuna.

Grindină, vijelie, copaci rupți prin anumite locuri, acoperișuri luate de vânt și o schimbare atât de violentă într-un timp atât de scurt încât stăteam și mă uitam afară fără să îmi vină să cred.

În momentul acela am fost foarte, foarte fericit că eram în oraș și nu pe Bătrâna cu un grup de oameni și, mai ales, cu copii.

Când mi-au scris din nou in privat oamenii ca imi multumes pentru decizie, m-am linistit.

Și cred că exact aici este una dintre părțile mai puțin văzute din organizarea unei ture.

Uneori iei decizia și afară este soare. Oamenii poate nu înțeleg de ce anulezi sau de ce muți. Poate nici tu nu ești 100% sigur că ai făcut bine, pentru că prognoza nu este matematică și nimeni nu poate spune exact ce se va întâmpla într-un punct de munte peste câteva ore.

Dar trebuie să te uiți la toate informațiile pe care le ai și să iei decizia cu care poți trăi liniștit.

Mai bine muți o tură și se dovedește că vremea ar fi fost bună, decât să forțezi lucrurile și să te trezești sus cu un grup prins într-o furtună.

Muntele nu pleacă nicăieri.

Marți, în schimb, parcă ne-a răsplătit pentru răbdare.

A fost superb.

Vreme bună, temperatură plăcută, oameni faini, copii, liniște și atmosfera aceea relaxată pe care o caut eu în turele astea.

Am urcat fără grabă, am povestit, ne-am bucurat de munte și am ajuns sus exact când lumina începea să se schimbe.

Și de acolo, parcă timpul s-a oprit puțin.

Ne-am așezat cu toții și am stat pur și simplu să contemplăm apusul.

Fără repezeală, fără să avem ceva de făcut, fără să ne mai intereseze ora.

Doar noi, muntele și lumina care se schimba de la minut la minut.

Sunt experiențe pe care poți să le povestești, poți să le fotografiezi, poți să le filmezi, dar până la urmă trebuie să le trăiești ca să înțelegi de ce rămân cu tine.

Și noi am avut și un noroc aparte.

Parcă am avut două apusuri.

Un nor mare stătea exact în fața soarelui și, la un moment dat, soarele a coborât în spatele lui. Pentru câteva minute am crezut că acela a fost apusul nostru. Lumina s-a schimbat, toată lumea privea în liniște și parcă deja ne împăcaserăm cu ideea că atât a fost.

Numai că, după puțin timp, soarele a ieșit din nou de sub nor.

Și atunci a început din nou tot spectacolul.

A reapărut lumina, culorile s-au schimbat încă o dată, iar noi am mai primit câteva minute în care să stăm cu ochii spre orizont.

De data asta l-am văzut coborând până după linia orizontului.

A fost foarte, foarte frumos.

Și ce mi-a plăcut cel mai tare a fost că nu prea vorbea nimeni. Toți stăteau și se uitau.

Copiii, adulții, toată lumea.

Cred că atunci când un grup întreg tace fără să îi spună nimeni să tacă, înseamnă că locul și momentul își fac singure treaba.

Nu ne grăbea nimeni, nu aveam nicio presiune și nu trebuia să fugim după vreun program. Am stat cât am simțit că trebuie să stăm și am lăsat seara să curgă.

Cred că a fost una dintre cele mai relaxante ture din ultima perioadă.

La coborâre, pe o bucată de drum, am făcut ceva ce îmi place foarte mult.

Am stins frontalele.

Toți.

Și am rămas câteva minute în întuneric.

Nu vedeai mare lucru, dar auzeai tot.

Pădurea, vântul, frunzele, pașii noștri și toate zgomotele acelea pe care ziua probabil nici nu le observi, pentru că vederea îți ocupă toată atenția.

A fost un moment simplu, dar tare fain.

Mai târziu, când coboram cu mașinile spre Păltiniș, am mai oprit încă o dată.

Ne-am dat jos și am stat cu ochii pe cer, uitându-ne după stele căzătoare.

Nu ne grăbea nimeni și parcă nimeni nu voia să se termine seara prea repede.

Și uite așa, o tură care începuse cu prognoze, cu multe verificări, cu oameni dezamăgiți că am mutat-o și cu multe întrebări din partea mea, s-a terminat cu noi stând noaptea pe marginea drumului și uitându-ne la stele.

A fost o seară care ne-a relaxat și ne-a binedispus pe toți.

Și încă o confirmare pentru mine că uneori cea mai bună decizie nu este să ții cu dinții de planul făcut inițial, ci să ai răbdare și să lași muntele pentru momentul potrivit.

Mulțumesc tuturor celor care au înțeles de ce am mutat tura și mai ales celor care au reușit să vină marți.

Până la urmă, a meritat din plin așteptarea.

Ba chiar am primit două apusuri în loc de unul.

Vârful Lăițel. O tură care a venit firesc după tot ce am făcut anul acesta

După ce toată vara am făcut ture din ce în ce mai interesante, mai ales cu oamenii care de aproape un an vin constant cu noi, m-am hotărât că a venit momentul să facem și Vârful Lăițel, mai ales că pentru mine era cumva continuarea logică după tot ce am construit împreună până acum.

Mulți dintre cei care au venit acum cu noi pe Lăițel sunt oameni care anul trecut sau la începutul sezonului veneau mai ales la turele de duminică, cele pentru familii, mai ușoare și mai relaxate, iar între timp au crescut enorm. Au prins condiție, au prins experiență, au învățat să își dozeze efortul, să își aleagă echipamentul, să fie atenți la munte și să înțeleagă că nu totul se rezumă la a ajunge undeva cât mai repede.

Tocmai de aceea mi-am dorit mult tura asta.

Pe traseul spre Lăițel există o porțiune cu lanțuri și câteva locuri unde trebuie să fii atent, pentru că dacă te grăbești, nu ești concentrat sau tratezi ușor terenul, se pot întâmpla lucruri neplăcute. Nu este un traseu de speriat, dar nici unul pe care să mergi nepăsător.

Știam însă cu cine merg.

Când am văzut că ne-am strâns din nou aproape toți cei care ne-am tot văzut pe munte în ultimul an, chiar m-am bucurat tare mult. Pentru mine a devenit o adevărată plăcere să merg cu oamenii aceștia, pentru că îi cunosc, știu cm merg, știu că ascultă, că sunt responsabili și că nu trebuie să le explic de fiecare dată lucrurile de bază.

Deja oamenii știu ce echipament să aducă, ce haine să aibă, câtă apă, ce mâncare, cm să își dozeze energia și cm să se comporte când traseul devine mai dificil. Pare un lucru banal, dar când mergi cu un grup mai mare pe munte, liniștea asta contează enorm.

La porțiunea mai tehnică a trebuit să așteptăm puțin, pentru că în fața noastră era un grup de turiști maghiari care mergeau spre Lăițel și mai departe, iar câțiva dintre ei aveau nevoie de ajutor. Mulți erau mai în vârstă, la unii începeau să cedeze bocancii și să se desprindă tălpile, iar ghidul lor era destul de mult în față, așa că încercau să găsească soluții ca să poată continua.

Am ajutat și noi cât am putut, iar în timpul ăsta mi-am dat seama încă o dată ce liniște am eu acum în grupul nostru.

Nu liniște în sensul că nu vorbește nimeni, că asta ar fi aproape imposibil la noi. :)

Ci liniștea pe care o ai când știi că oamenii sunt pregătiți, echipați, atenți și că nu trebuie să stai permanent cu grija că cineva nu are apă, nu are haine potrivite sau nu înțelege ce urmează.

Un alt moment care m-a bucurat foarte mult a fost când trei dintre oamenii care veniseră cu noi au spus că ei nu mai fac ultima urcare până pe Vârful Lăițel și că preferă să își păstreze energia pentru întoarcere.

Exact lucrul pe care îl spun eu de atâta timp.

Muntele nu înseamnă să ajungi cu orice preț pe vârf, pentru că vârful este doar jumătate din drum și mai trebuie să ai energie, atenție și putere și pentru întoarcere. Să știi să spui că pentru tine este suficient până acolo nu înseamnă că ai pierdut ceva, ci dimpotrivă, înseamnă că ai început să înțelegi muntele și propriile limite.

A fost fain că decizia asta a venit de la ei, fără să trebuiască să spun eu nimic. Înseamnă că toate discuțiile noastre de până acum au rămas undeva și că oamenii chiar au crescut odată cu turele.

Restul zilei a mers foarte, foarte bine. Ne-am bucurat de Făgăraș, de peisajele absolut superbe, de porțiunile mai interesante, de munte și, poate cel mai mult, de faptul că eram din nou împreună.

Chiar înainte de ultima coborâre spre Bâlea am făcut o pauză mai lungă, ne-am întins pe jos și am stat la povești. Nu cred că se grăbea nimeni să plece, pentru că aveam cu toții starea aceea bună de după o zi în care totul a mers cm trebuie, eram obosiți cât trebuie, mulțumiți și bucuroși că am mai făcut încă o tură frumoasă împreună.

Mie îmi place enorm să văd grupul așa, pregătit, echipat, atent și responsabil, să văd că oamenii tratează muntele cu respect și cu recunoștință că ne primește și că putem să ne bucurăm de el în siguranță.

Poate de asta avem și atâta vreme bună. :)

Mulțumesc încă o dată tuturor pentru participare, pentru încredere și pentru tot anul acesta petrecut împreună pe munte.

Pentru mine este o adevărată plăcere să trăim experiențele astea împreună.

Tăul Țapului, partea a doua. Drona și oamenii

Așadar, după tura de la Tăul Țapului, am adus oamenii seara înapoi în Sibiu. Obosiți, dar fericiți, cu multe povești și cu încă o zi frumoasă de Retezat în spate.

După nenumăratele povești de la locul unde i-am lăsat pe toți, am pornit și eu spre casă, numai că aveam în cap un singur lucru: drona rămasă sus, lângă lac.

Pe la ora 10 seara l-am sunat pe fratele meu și pe un prieten și i-am întrebat dacă nu au chef de o drumeție până la Tăul Țapului.

„Când?”

„Mâine dimineață. Plecăm la 5.” :)

Au înțeles imediat urgența situației și, spre bucuria mea, amândoi au spus că vin.

Așa că dimineața am plecat spre Hobița, iar cei aproximativ 23 de kilometri de forestier până la Stâna de Râu, care cu o zi înainte mi se păruseră interminabili, de data asta parcă au zburat. Cred că am mers cât de tare permitea drumul, pentru că eu aveam deja un singur gând: să ajung cât mai repede sus și să văd dacă mai găsesc ceva.

Am ajuns la Stâna de Râu când oamenii abia se trezeau prin corturi, iar trei nebuni umblau printre ei întrebând dacă nu cumva găsise cineva o dronă pe lângă Tăul Țapului. :)

Nimeni nu știa nimic.

Am început urcarea, dar eu eram atât de nerăbdător încât tot măream ritmul fără să îmi dau seama. Cei doi Mihai au observat repede că nu prea aveam chef de ritm de grup în dimineața aia și mi-au spus că, dacă vreau, pot să o iau înainte.

N-au trebuit să-mi spună de două ori.

Am plecat ca din pușcă.

Cred că aproape am alergat pe unele porțiuni. Era vreme perfectă de munte, răcoare, liniște, nu era aproape nimeni pe traseu, iar eu urcam cât puteam de repede, fără să îmi fac totuși prea mari speranțe. Drona rămăsese de aproape o zi lângă potecă, într-un loc pe unde trec destui oameni și, dacă nu o luase cineva, mai avusese și o noapte întreagă de stat afară.

Dar parcă tot voiam să ajung mai repede.

Și am ajuns.

Lângă lac, în iarbă, aproape de potecă, stătea drona.

Exact unde o lăsasem.

Nu mi-a venit să cred.

După tot drumul, după forestier, după urcarea făcută aproape pe fugă, mă uitam la ea și parcă nu îmi venea să pun mâna pe ea. :)

Primul impuls a fost să o pornesc și să zbor cu ea ca să îi caut pe cei doi Mihai și să le dau vestea, dar am observat că avea condens, așa că am lăsat-o puțin la soare și m-am așezat și eu.

Și abia atunci m-am liniștit.

Stăteam din nou lângă Tăul Țapului, la mai puțin de 24 de ore după ce fusesem acolo cu grupul, și mă uitam la aceleași priveliști absolut fabuloase. Culmea este că nu aveam deloc senzația că „am fost ieri, gata, am văzut”. Aș putea să merg acolo de o mie de ori și cred că tot m-aș așeza să mă uit.

Numai că de data asta mă gândeam mai puțin la munte și mai mult la oameni.

În primul rând la cei doi Mihai care, la ora 10 seara, când un om normal probabil se pregătea de somn, au primit telefonul meu cu „mergem mâine la 5 în Retezat?” și au venit fără prea multe discuții. Amândoi sperau poate mai mult decât mine să găsim drona.

După aceea m-am gândit la oamenii cu care fusesem cu o zi înainte.

Când au aflat că mi-am uitat drona sus, reacția lor m-a lăsat puțin fără cuvinte. Au spus imediat că, dacă nu o găsesc, fac chetă și îmi cumpără alta.

Eu am râs la început. Am crezut că glumesc.

Le-am spus că drăcovenia aia costă destul de mult și le-am spus și prețul, convins că acolo se termină discuția.

Răspunsul lor a fost simplu:

„Și noi suntem mulți.”

Și nu glumeau.

Normal că nu aș fi acceptat așa ceva nici într-o mie de ani. Până la urmă era greșeala mea, iar în cel mai rău caz vorbeam despre o pierdere financiară. Nu era nimeni rănit, nu se întâmplase nimic grav, iar o dronă, oricât ar costa, rămâne un obiect. Pierzi bani, te superi, înveți ceva și mergi mai departe.

Dar reacția lor m-a impresionat enorm.

Stăteam acolo, sus, lângă lac, cu drona găsită lângă mine și mă gândeam cât de norocos sunt de fapt cu oamenii din jurul meu.

Cei doi Mihai care au venit cu mine fără să clipească.

Oamenii din grup care, înainte să apuc eu să mă plâng de ceva, se gândeau deja cm să mă ajute.

Toți cei care mi-au scris și au sperat să găsesc drona.

Poate tocmai de asta am și găsit-o. :)

Când atât de mulți oameni se gândesc cu bine la tine, parcă trebuie să se lege lucrurile cumva.

Până la urmă am plecat în Retezat să recuperez o dronă și m-am întors cu ea.

Dar am mai câștigat ceva mult mai important.

Mi-am dat seama încă o dată ce oameni mișto am lângă mine.

Iar asta valorează mai mult decât orice dronă.