Magdalena Rădulescu

ii, la Constanța, marea și atmosfera orientală de acolo fiind probabil hotărâtoare în formarea viziunii despre lume a viitoarei pictorițe, ca și muzica elevată ascultată în casă. Dealtfel, la Constanța începe să picteze la vârsta de șapte ani, desenând tătăroaice, făcându-și autoportretul și descoperind ce ochi negri și pătrunzatori are. In timpul primului război mondial e la Galați și la Iași. La 18 ani, pleacă la Muenchen, unde rămâne doi ani și studiază intens cu profesorul Angerer, făcând nuduri, portrete și schițe după nuduri în mișcare. Acest profesor de obârșie vieneză, a călăuzit-o și a încurajat-o. Revine în țară pentruca apoi să plece la Paris, urmând cursurile dela Grande Chaumiere, având profesori pe Prinet și pe Boutet de Monvelle, dar studiind mai ales in muzee de artă veche și nouă. Călătorește în Italia și Statele Unite, șezând mai mult timp la New York. Fiind la Paris, expune în 1929 la salonul Independeților și în 1933 la acela al Supra-Independenților. In 1936 are expoziție personală la Galeria Zak. Criticii care s-au ocupat de această expoziție au considerat o “revelație” tablourile expuse, menținând timbrul izbitor al coloritului, tonurile sonore, reverberațiile freșcelor sugestive ( de pildă, Louise Liber ) sau calitatea de a fi fixat în colorit atmosfera tipic românească, artista nesuferind nicio influență și aducând ceva nou și specific național. “Sa peinture est tout a fait nationale. Elle est, par cela meme, exceptionelle. Ne la sentiront que ceux, seuls, qui aurand vu et senti la Roumanie” (H. Frederic Polleches, Tribune des Nations, 30 avril 1936). In țară, are prima expoziție, în Noiembrie 1939, in sala din față a Teatrului Comedia din Bucuresti. Urmează expoziția dela Ateneul Roman in Mai 1941, cea dela Dalles in Martie 1942, cea dela Căminul Artei in 1943, pentru ca în 1944 să aibă două expoziții, tot la Căminul Artei, în Ianuarie și în Noiembrie. In 1945 expune în sala “Universul” în Iunie, iar în Octombrie la Căminul Artei. A devenit doamna Campigli în decembrie 1926. Massimo Campigli care ajunsese la Paris ca trimis al ziarului Corriere della Sera, alternând activitatea de jurnalist cu cea a unui pictor, era deja de 5 ani un artist consacrat. În 1928 a făcut o călătorie în Italia cu soția sa Dutza pentru a vizita rudele din Florența și a rămas fascinat de arta etruscă atât de mult încât și-a schimbat modul de pictură, și-a apropiat tehnica picturii de frescă, folosind puține culori și geometrizând figuri și obiecte. Este cea mai interesantă etapa a artei sale. De asemenea, se pricepe la pictură, atât de bună încât a dezlănțuit furia soțului ei. O figură singulară de femeie-artistă, care probabil a chicotit asupra soțului ei, care era conștient de superioritatea ei a fost influențat și de aceasta. Multe și bizare coincidențe ale relației lor: mai întâi tabloul care declanșează curiozitatea la Grand Palais, apoi întâlnirea întâmplătoare la Grande Chaumière („... M-am gândit zambind: poate va deveni soțul meu") apoi primul contact la Paris Artists 'Café unde vorbește ca un om al lumii, despre filozofie și literatură. El spune că lucrează la ziarul „Le Matin” și că traduce articole colegilor italieni din „Corriere della Sera”. Câștigă bine, ocazional pictează. Apoi nunta, nu norocoasă, dar cu siguranță bogată în artă. Și suferință. După al Doilea Război Mondial numele său începe să devină cunoscut mai întâi la Paris, apoi la Nisa, Marsilia şi Londra unde va reprezenta arta românească. Ceea ce impresionează la pictura sa este autenticul şi energia ca bază a inspirate din folclorul românesc. Jacques Lassaigne scria în ziarul « La Bataille » analizând expoziţia acesteia de la Galeria Creuse : „ Magdalena Rădulescu de origine română, acolo unde este una dintre cele mai originale creatoare a noii generaţii. Toată creaţia sa are ca sursă de inspiraţie folclorul român care nu este tratat ca un element de cercetare istorică sau decorativă, dar ca un repertoriu al formelor arhitecturale. Astfel, aceste pânze nu conţin niciun element pitoresc sau anecdotic, ci un fel de reîntoarcere la armoniile esenţiale şi primare ale grupului. Formele costumelor rituale sau cele ale costumţiilor simbolice se compun cu bucurie şi sunt ghidate de către un profund ritm interior. Consider că Magdalena Rădulescu, care este o pictoriţă desăvârşită, ar putea cu uşurinţă să compună o piesă de balet extraordinară”.


1983, 24 martie. În România liberă de azi, un anunţ. la ,,Decese", dat probabil de rude (nepoţi, veri), face cunoscut că urna pictoriţei Magdalena Rădulescu a fost adusă şi îngropată· la cimitirul Sfânta Ymeri. Magdalena Rădulescu a murit acum vreo lună de zile, la Paris. De fapt. ea a fost găsită moartă (ca şi Marin Preda) într-o cameră sordidă, dintr-un hotel de mâna a şaptea din capitala Franţei. Moartea ei a fost anunţată tot de nişte rude printr-un ferpar la România liberă, însă din partea oficialităţii nu s-a produs nici cea mai mică mişcare. O tăcere absolută. Ca şi în cazul lui Ţuculescu, pictoriţa este asasinată (postum) de oficialităţi, pentru ca, mai târziu, anumiţi „oficiali" să se îmbogăţească prin comentariile despre opera ei. A fost o artistă în înţelesul cel mai înalt al cuvântului. Ca persoană, a fost o fiinţă rătăcită în acest veac, dacă nu un temperament ce a prevestit cu mult înainte apariţia beatnicilor sau hippy-ilor de mai târziu. Parcă o văd făcând figură insolită pe străzile Bucureştiului, în ţinuta ei „style tzigane", cu cizme în mijlocul verii, cu rochii de piele colorată, cu platoşe metalice pe piept sau cu tot felul de alămuri în jurul gâtului, cu părul vopsit negru şi cu mină de fiică a şatrei. Era totuşi fata unui moşier, mare avocat în Constanţa, dar dacă ea dusese boema până la exces, înseamnă că era stăpânită de o demonie interioară, de genul marilor artişti ai omenirii. Nu se simţea bine în lumea în care trăia, dar ea n-a evadat ca Gauguin, în insuţele primitive din Pacific, ci în sălbăticia civilizaţiei ultra rafinate din Europa. Îşi ducea veacul mai mult pe Coasta de Azur, prin taverne şi mansarde pestilenţiale, nu din gustul pentru desfrâu (femeia aceasta era un înger, în fond), ci din dezgustul faţă de lumea contemporană. Lucra mult, iar singura consolare şi-o găsea în alcool. E de mirare că a rezistat atâta, ajungând să treacă de şaizeci de ani. Era o solitară, a fost şi căsătorită, dar căşnicia nu se putea să dureze, deoarece era contrară firii ei rebele şi rebelă în primul rând cu ea însăşi. Când se va scrie biografia acestei femei-artiste, se va realiza una dintre cele mai curioase aventuri spirituale pornite din spaţiul dunărean. Şi aş zice mai curând dobrogean, deoarece Magdalena Rădulescu a fost o emanaţie a spiritului dobrogean, care a ţinut să rămână ca atare de-a lungul întregii sale vieţi. Cine va scrie despre ea va trebui să aibă în vedere acest lucru şi s-o trateze ca pe o creaţie a climatului dobrogean.