Anca Butnariu - Life Design

❤️ Te-ai gândit vreodată că ai putea continua simbolic, în viața ta de adult, o misiune din copilărie?
Mi-a povestit o prietenă, la un moment dat, că mama ei amenința adesea familia că se sinucide.
Din fericire nu a făcut-o, dar vă puteți imagina ce impact a avut amenințarea asta toată copilăria ei, până în adolescență?
S-a simțit resposabilă să o salveze, așa cm ar fi simțit orice copil care-și iubește părintele.
A devenit hipervigilentă, a învățat să-i citească emoțiile, comportamentul, să decodifice orice semnale care ar fi prezis o eventuală tragedie.
M-aș fi așteptat să devină terapeut.😁
Nu e terapeut, dar e incredibil de perceptivă, și citește oamenii cu multă acuratețe.

Îmi amintesc că, atunci când mi-a povestit de mama ei, mi-am amintit de Paul Ekman, celebrul psiholog american specializat în „deception detection.”
Mama lui Ekman s-a sinucis când el avea 14 ani, dar, cu câțiva ani înainte, i-a spus că avea de gând să facă asta și i-a cerut să o salveze.
Oare cm poate trăi un adolescent cu o responsabilitate care n-ar trebui să-i aparțină?

Normal că adolescentul Paul nu a putut să o salveze. Atunci a început, însă, să observe.

Emoții, senzații. Și-a dorit să descopere ce emoții și trăiri ascunde un om, mai ales când atitudinea lui spune altceva.

Iar, când a-l citi cu precizie pe celălalt devine o chestiune de viață și moarte, e foarte posibil să devii foarte, foarte bun la asta.
Mi s-a părut fascinant cm a dus mai departe Ekman misiunea pe care mama i-a dat-o în asdolescență.

El nu a mai vrut să fie luat prin surprindere. A vrut să știe dinainte.

Probabil asta te face mai puțin neputincios în fața unui adevăr pe care nu l-ai putut vedeaPoate ați vpzut serialul Lie to me, munca lui e excesiv de comercializată acolo, pentru că intenția lui nu a fost să fie un detector de minciuni.
De altfel, o spune chiar el în carte, că e puțin probabil să citești minciuna doar din limbajul nonverbal. O microexpresie nu e automat un indiciu de minciună.
Eu, în schimb, am devenit terapeut. 😍
Nu l-am salvat pe tata. Fetița a încercat, dar cuvintele ei nu l-au atins.
E, oare, o continuare simbolică a unei misiuni din copilărie?Continuarea pe pag dw fb

💕 Luni. Am început cu o minune. 💕💕
Pentru părinți e o minune. Și pentru mine e. 😊

Pentru prima oară, un copil cu hipoplazie cerebeloasă, tetrapareză spastică, deficit motor sever, deficit somatic global și o grămadă de alte diagnostice, pentru prima oară își mișcă picioarele și le ridică pe minge.

Mama îmi spune că nu-i vine să creadă. Kinetoterapeutul e uimit.

Progresele, de când a început Bowen, sunt evidente. N-ai cm să le spui placebo.

Acum câteva săptâmâni, desfăcuse degetele de la mâni, pe care le ținea foarte strâns în pumn. Iarăși o premieră.

Am simțit și eu cât de mult i s-a diminuat rigiditatea de la nivelul degetelor, mi-a permis să le desfac puțin, erau aproape moi, mult mai puțină rezistență, Ba mai mult, mama îmi confirmase că apucase o pernă, iarăși ceva în premieră.

Doar că nu mișca absolut deloc picioarele. E în scaun cu rotile, complet imobil și dependent de ajutor.

Mi-au dat lacrimile de bucurie și recunoștință pentru acest corp chinuit, care caută în continuare viața și reacționează, atât cât poate și el, dar mereu pe plus.

Lista progreselor e uimitoare: doarme fără medicație, stare emoțională mult mai bună, diminuarea tensiunii musculare și articulare, diminuarea hipersalivației, mânâncă și înghite fără să se înece (o premieră), acum mici mișcări la nivelul picioarelor și mânilor.

Nu știu ce se va întâmpla în continuare, dar știu că am un instrument blând, incapabil să facă rău în vreun fel.

Sincer, scriu acest text cu lacrimi de recunoștință, pentru privilegiul de a fi martora unor astfel de experiențe.
Nu vreau și nu pot să trec pe lângă ele ca și cm ar fi neînsemnate.

Vrei să te lași de fumat? 😍 Sau de zahăr?😍

Dacă te-aș întreba ce-ți aduce fumatul, probabil mi-ai spune că te relaxează, te ajută să-ți reglezi mai ușor furia, stresul sau anxietatea, că e un prilej de evadare pentru tine, un timp doar al tău, un ritual de plăcere, și multe altele, pe care mi le poți împărtăși aici, dacă simți să o faci.

Știu că ești foarte conștient de nevoile pe care ți le împlinește: de relaxare, reglare emoțională, conexiune.

Sunt astea nevoi sănătoase pentru o ființă? Da, categoric.

Problema e cm ajungi la ele.

Aici intervin Compassionate Inquiry și Internal Family Systems, și aș vrea să-ți arăt cm te pot suștine aceste abordări în eliberarea dependențelor.

Nu plecăm de la întrebarea „Cum mă las de fumat?”

Nu plecăm de la comportament.
Plecăm de la

„Ce nevoie îmi împlinește țigara?
Ce parte din mine are nevoie de ea și ce protejează ea?"

Și uite așa intrăm în dialog cu instanțele interioare care strigă după nicotină sau zahăr.

Începem să le ascultăm, le descoperim povestea, nevoile neîmplinite. Cu alte cuvinte, te apropii de partea care are nevoie de țigară.

Ai să descoperi cu uimire că nicotina este un mediator pentru aceste părți, care îți cer cu disperare atenție, validare, compasiune.

Ce e diferit la abordarea pe care ți-o propun este că nu ne limităm la partea cognitivă.

Eu știu că știi că fumatul îți face rău, dar simplul fapt că înțelegi de ce fumezi nu-ți diminuează nevoia acută de țigară.

Eu îți propun o cale de acces către memoria implicită a corpului, către acele amintiri, experiențe, ascunse minții conștiente, care îți întrețin craving-ul.

Dacă ți-ai propus să renunți la fumat, sau la zahăr, sau la orice altă dependență, da-mi un semn, și îți pot lăsa detalii despre această abordare.

There is something out there. 💕

💕Abordarea care îmi aduce mie și clienților multă bucurie în ultimii ani:
💕Compassionate Inquiry aplicat pe simptom

Ce e diferit?
Nu plecăm din poveste, din analitic. Nu analizăm, nu interpretăm, nu explicăm.
Plecăm de la simptom, pentru a accesa memoria ascunsă a corpului.

În psihosomatică se spune așa: un simptom nu este doar biologic, este și un mesaj al sistemului nervos despre o experiență neintegrată.

Rareori ajungi la aceste experiențe din mintea analitică, if ever. De ce? Pentru că experiențele traumatice sunt stocate în sistemele non-verbale ale creierului.

Tare aș fi vrut să știu asta mai devreme și să nu-mi mai fierb creierii încercând să „descopăr cauzele”, rumegând la nesfârșit poveștile din mintea mea.

Sincer, eu am descoperit întâmplător, lucrând cu multe persoane cu afecțiuni pe corpul fizic, cât de ușor pătrunde Compassionate Inquiry în memoria implicită a corpului.

Abordarea e diferită, da. Nu facem tot ce putem pentru a elimina simptomul. Îl folosim ca poartă de intrare în povestea corpului.

E un gest de respect, de altfel, pentru înțelepciunea corpului.

Simptomul adesea protejează emoții care nu au putut fi exprimate la momentul experienței dureroase.

Am aplicat abordarea asta pe orice afecțiune am întâlnit, cu succes, după cm ai mai citit prin mărturiile clienților: HPV, endometrioză, afecțiuni ale pielii, probleme ale sistemului osos-muscular, migrenă, afecțiuni digestive, hormonale și multe, multe altele.

Deși Compassionate Inquiry nu tratează direct o afecțiune, ea influențează, după cm am văzut în practică, abilitatea corpului de a-și activa mai ușor resursele de regenerare.

Cum? Prin conștientizare, compasiune și reglare corporală, corpul poate elibera mai ușor tensiunea acumulată și își poate crea o altă poveste interioară.

Terapia Bowen vine ca o completare la reglarea corporală de care vorbeam mai sus, pentru că, atunci când corpul este adus din nou în starea de siguranță, emoțiile pot fi procesate fără să fii copleșit.

Ce ne dorim în final?
Corpul să nu mai fie permanent în alertă.
Să activăm echilibrarea din interior.
Simptomul să nu mai aibă o funcție protectoare.
Tu să te raportezi diferit la simptom, la corp,

💕 What is it about being seen that you’re afraid of?

E întrebarea pe care Gabor o pune unei colege într-un seminar.

M-a electrocutat pe interior.

Sunt 3 ani de când practic Compassionate Inquiry și am remarcat de la început că, pentru el, o întrebare nu are scopul de a aduna niște simple informații, ci de a ajunge la o experiență.

Intuitiv, am ajuns la cea mai de suflet abordare pe care o puteam găsi, pentru că, în momentele mele cele mai grele, nu am avut nevoie ca celălalt să-mi țină teorii și să-mi explice el „de ce sufăr” sau „ce e în neregulă cu mine”, ci să mă ajute să simt ceea ce nu mi-am permis să simt, poate chiar zeci de ani.

Și nu faci asta cu chestii supra intelectualizate, cu teorii și protocoale, ci cu lipsă de judecată, cu compasiune, cu întrebări care nu doar să ofere niște răspunsuri intelectuale, ci să deschidă o ușă.

Am observat, în toți acești ani, că genul acesta de întrebări, curiozitatea asta plină de compasiune, creaază adesea spațiul ca omul să-și găsească singur răspunsul.

Dacă m-ar întreba cineva de ce îmi este teamă să fiu văzută, aș intra sigur repede în apărare, și probabil aș da un răspuns intelectual.

M-aș simți judecată, pentru că, dacă întrebi în felul ăsta, tu deja crezi că e ceva în neregulă cu mine.

Nu aș avea curiozitatea de a mă uita la asta ca la o protecție, nu al fi curioasă să explorez când s-a format această protecție, cu ce scop.

E greu să nu te strângi, măcar puțin pe interior, când auzi această întrebare.

Ce mi-aș răspunde?

Dacă mă vezi cu adevărat, ai vedea poate că e ceva în neregulă cu mine.
Dacă îmi vezi fragilitatea, poate nu mă mai vei iubi.
Dacă îmi vezi nevoile, mă vei respinge.

Pe tine te atinge o astfel de întrebare? Ce ți-ai răspunde?

Am o prietenă care a avut un tată de poveste, care din „păpușa lu’ tata” și „prințesa lu’ tata” nu a scos-o toată viața ei.

Și nu au fost simple cuvinte, a fost disponibil, prezent, iubitor. Și, mai ales, consecvent.

Ea a devenit genul de femeie cu „a killer confidence” în ea însăși. În cel mai sănătos și autentic mod posibil.

Genul acela de încredere sănătoasă care-ți vine, ca femeie, din felul în care te-a privit, te-a protejat, te-a iubit propriul tată.

Dacă l-ai avut. Dacă nu l-ai avut așa cm ai avut nevoie, va trebui să ți-o construiești tu, dar s-a putea să dureze mai mult.

Îmi amintesc asta de fiecare dată când vizitez vreun castel, și văd, ca și acum, tineri tătici cu fetițele lor în brațe, spunându-le cu duioșie ”You’re daddy’s princess.”

Pentru câteva momente, cred că m-a durut că nu am trăit această versiune a copilăriei.

Mi-aș fi dorit-o. Ca orice fetiță, cred.

Nu e despre a fi idealizată, ci despre a te simți în siguranță, de a simți că există un adult care îți spune, prin fapte în primul rând, că ești importantă pentru el. Tata mai ales.

Apropo de „a killer confidence.”

Îmi amintesc de o lecție cu Gabor din training-ul de Compassionate Inquiry.

Vorbea despre felul în care se construiește stima de sine: prin oglindirea cu părinții, și ne-a povestit de cazul unui puști care era hărțuit de niște colegi.

Aceștia îl jigneau și nu-mi amintesc exact ce cuvinte i-au spus sau de ce anume s-au legat, dar puștiul le răspunde cu o încredere imposibilă:

Nu-I adevărat, că mi-a zis tata că sunt foarte bun la pescuit. (pescuitul n-avea nicio legătură cu ce-I spuseseră colegii lui, dar, pentru el, validarea asta a fost suficientă pentru ca el să simtă că este valoros. 😂

Mi s-a părut foarte amuzant.

Imaginează-ți că-ți spune un coleg:
Ești o balenă.

Și tu arunci la coș cuvintele lui, pehtru că tatăl tău ți-a spus că desenezi extraordinar, și e suficient pentru ca tu să ai încredere în tine.😂

Nu știu de ce leg eu castelul de relația tată-fiică . Ți s-a întâmplat și ție?

Sunt foarte entuziasmată. 😍

De fiecare dată când ajung la un răspuns pe care-l caut de multă vreme, mă bucur ca un copil.

Vă spuneam că sunt din ce în ce mai interesată de neuroștiința durerii. Nu știu voi dacă ați experimentat în viața asta durerea fizică, dar bănuiesc că mulți dintre voi știu ce înseamnă . Și eu știu.

Și, pentru că am vut să înțeleg de ce durerea, cm zice Gabor, am început să sap mai adânc în ceea ce se cheamă neuroscience of pain.

Cu ocazia asta am înțeles, în sfârșit, de ce Bowen „îți ia durerea cu mâna” realmente.

Revelația pe care am avut-o recent, a fost într-un call cu Gabor Mate și Howard Schubiner, unul dintre cei mai importanți clinicieni care au dezvoltat modelul durerii neuroplastice.

Era prima oară când auzeam conceptul de durere neuroplastică.

E practic durerea produsă de modificările funcționale ale sistemului nervos, nu de deteriorarea țesuturilor.

Cu alte cuvinte:

☀️ Poate exista durere fără să existe leziuni

☀️ Durerea este produsă de creier atunci când interpretează greșit anumite semnale ca fiind amenințătoare.

Cred că ai observat și tu că durerea se diminuează sau chiar dispare complet când te relaxezi și sistemul tău nervos primește semnale de siguranță, ca la Bowen, și că durerea se amplifică sau apare din senin când te simți în pericol.

De la Schubiner am înțeles de ce anumite tipuri de durere dispar atât de repede cu Bowen.

Nu e vorba de durerile care provin dintr-o leziune mecanică, iți dai seama, aici procesul poate fi mai lung.

Dar, în cazurile în care durerea este rezultatul unei evaluări de pericol, schimbarea poate fi rapidă, iar asta nu înseamnă că durerea nu a fost reală, ci că mecanismele de procesare ale creierului s-au modificat.

Ce știam de la Stephen Porges, este că creierul își amintește durerea și crează niște modele predictive. Practic începe să o anticipeze. Dacă se așteaptă la durere, o poate produce înainte să existe cu adevărat un pericol.

Bowen oferă sistemului tău nervos experiențe repetate de siguranță, și asta îi poate recalibra aceste modele predictive.

Cu alte cuvinte, îl poate învăța să nu mai activeze durerea atât de des.

Funcționează? Se pare că da. De 14 ani văd asta.