Dr. Gerald Filip

How do you move from understanding sentinel lymph node biopsy to actually performing it?

Join us on September 21–22, 2026, at the Surgical Training Institute in Bucharest for two intensive days focused on lymphatic mapping and sentinel lymph node biopsy.

🧑‍⚕️ Workshop Director: Gerald Filip

Designed for residents and specialists in General Surgery, Gynecology, and Oncological Surgery, this hands-on workshop combines focused theory with practical training on models and functional tissues.

What will you practice?
🔹 ICG and Patent Blue injection techniques
🔹 Lymphatic mapping and sentinel lymph node identification
🔹 Classical and laparoscopic sentinel lymph node dissection and excision
🔹 Use of different tracer techniques, including radioactive tracers
🔹 Interpretation of sentinel lymph node findings and their impact on oncological decision-making
🔹 Clinical cases, intraoperative challenges and potential complications

🎥 The program includes:
Live surgical demonstrations | Theoretical lectures | Video presentations | Interactive case discussions | Hands-on training

🎓 12 CME credits accredited by the Romanian College of Physicians

💶 Special participation opportunity
✨ With the generous support of Diagnostic Green, participants can attend for just €300.

Turn knowledge into practical surgical skills.

🔗 Registration: surgicaltraininginstitute.com/courses/341

📞 +40 756 126 777
✉️ Or send us a direct message.

În chirurgie, există victorii despre care vorbim cu ușurință și complicații despre care, uneori, învățăm să tăcem. Ne amintim operația reușită, pacientul care pleacă acasă, rezultatul estetic bun, fotografia de la finalul unei intervenții dificile. Mult mai greu ne este să păstrăm în memorie acele momente în care ceva nu a mers așa cm ne-am dorit. O dehiscență, o infecție, o necroză, o hemoragie, o reintervenție. O privire pe care nu o uităm și o întrebare care rămâne mult timp după ce sala de operație s-a golit: ce aș fi putut face diferit?
Dar complicațiile nu trebuie îngropate în memoria chirurgului. Ele trebuie transformate în experiență.
Un chirurg matur nu este cel care pretinde că nu a greșit niciodată și nici cel care își ascunde momentele dificile în spatele unei aparente perfecțiuni profesionale. Maturitatea chirurgicală începe, poate, în clipa în care avem curajul să privim propriile complicații fără să ne apărăm de ele. Să le analizăm. Să le înțelegem. Să le povestim.
Mai ales celor aflați în formare.
Rezidentul nu are nevoie doar să audă despre operațiile care au reușit. Are nevoie să afle și despre cele care ne-au învățat ceva. Are nevoie să știe că mâna chirurgului poate fi sigură și, totuși, uneori, evoluția pacientului poate lua o altă direcție. Că o tehnică perfect executată nu anulează biologia. Că experiența nu înseamnă absența complicațiilor, ci capacitatea de a le anticipa, recunoaște și gestiona mai bine.
A povesti despre propria complicație în fața unui coleg tânăr nu înseamnă să îți micșorezi autoritatea. Dimpotrivă. Înseamnă să îi oferi ceva ce niciun manual nu poate transmite complet: adevărul profesiei.
Complicația discutată devine lecție. Complicația ascunsă rămâne doar o rană personală.
De aceea, cred că ar trebui să avem în chirurgia noastră un spațiu al sincerității profesionale. Să putem spune: „Aici am greșit.” „Aici nu am anticipat.” „Aici am ales altfel decât aș alege astăzi.” Nu pentru a ne judeca, ci pentru a ne educa unii pe alții.
Un chirurg care își recunoaște complicațiile nu este un chirurg slab. Este un chirurg suficient de puternic pentru a nu confunda autoritatea cu infailibilitatea.
Pentru că perfecțiunea profesională este o iluzie. Responsabilitatea, însă, este o datorie.
Iar uneori, cea mai valoroasă lecție pe care o putem transmite unui tânăr chirurg nu este povestea celei mai frumoase operații pe care am făcut-o, ci povestea acelei intervenții care ne-a obligat să devenim mai buni.
Complicațiile nu ne definesc.
Felul în care învățăm din ele, da.

În limbajul popular se spune adesea despre un medic că „are mână bună”. Expresia pare simplă, aproape naivă, însă ascunde o admirație veche pentru ceea ce oamenii nu pot explica. Pacientul vede doar rezultatul și îl atribuie unei mâini providențiale, capabile să aline durerea și să învingă boala. În realitate, mâna nu este înzestrată cu daruri misterioase și nici cu privilegii rezervate câtorva aleși. Ea devine „bună” numai după ani în care a învățat să asculte, să greșească, să se corecteze și să persevereze. În spatele fiecărei mișcări aparent firești se află mii de ore petrecute în sala de operație, sute de pacienți și nenumărate lecții de smerenie. Ceea ce oamenii numesc talent este, de cele mai multe ori, forma vizibilă a unei discipline invizibile.
Exista magia mâinii care vede prin atingere ?
În chirurgie, mâna nu este creată pentru forță, ci pentru delicatețe. Ea pătrunde printre planurile anatomice cu respectul cu care un restaurator atinge o operă de artă veche, conștient că orice gest inutil lasă o urmă. Nu bisturiul, pensa sau foarfeca definesc eleganța unui chirurg, ci felul în care acestea devin prelungirea unei atingeri blânde. Țesuturile nu sunt obstacole, ci parteneri ai unui dialog tăcut, iar fiecare rezistență, fiecare pulsație sau schimbare de consistență transmite informații pe care niciun monitor nu le poate reproduce complet. Mâna culege aceste semnale cu o sensibilitate dobândită în timp, iar creierul le transformă într-o memorie tactilă, într-o experiență care nu poate fi citită în tratate, ci numai trăită între câmpurile operatorii.

Privită cu adevărat, mâna chirurgului nu aparține doar corpului, ci și minții care a modelat-o. Ea este expresia vizibilă a educației, a caracterului și a sensibilității celui care o conduce. În fiecare gest se regăsesc anii de studiu, nopțile petrecute printre cărți, orele nesfârșite din sala de operație, emoțiile primelor intervenții și răbdarea mentorilor care au corectat fiecare mișcare. O mână grăbită trădează o gândire grăbită, iar o mână calmă vorbește despre un spirit disciplinat. Înainte de a învăța să opereze, chirurgul învață să se stăpânească pe sine. De aceea, gesturile sale nu reprezintă doar tehnică, ci biografia unei vieți dedicate cunoașterii, responsabilității și respectului profund pentru fragilitatea ființei umane.

Poate că, la sfârșitul unei cariere, nu diplomele și nici numărul intervențiilor definesc un chirurg, ci felul în care mâna lui a însoțit fiecare pacient. În liniile ei se adună toate întâlnirile cu suferința, toate ezitările transformate în certitudini și toate sacrificiile făcute departe de familie, în lumina rece a sălii de operație. O mână de chirurg nu se naște odată cu omul, ci se construiește încet, prin muncă, renunțări și vocație. Iar când această mână ajunge să inspire încredere înainte chiar de primul gest, înțelegi că o mână de chirurg înseamnă, de fapt, o întreagă viață de chirurg.

Cum alege un chirurg tipul de tratament chirurgical pe care il va recomanda....

Înainte de a începe, trebuie înțeles un adevăr pe care doar timpul petrecut în sala de operație îl dezvăluie. Succesul unei intervenții chirurgicale nu se naște în clipa în care bisturiul atinge pielea și nici în momentul în care se leagă ultimul fir de sutură. Operația este doar partea vizibilă a unei construcții începute cu mult înainte și continuate mult după părăsirea sălii de operație. Vindecarea nu este produsul unui singur gest, ci rezultatul armoniei dintre patru etape care se susțin reciproc. Dacă una dintre ele este neglijată, întregul edificiu al tratamentului devine vulnerabil.

I. Prima etapă – Înțelepciunea de a decide
Prima operație nu se desfășoară în sala de operație, ci în mintea chirurgului. Acolo se poartă adevărata confruntare dintre îndoială și certitudine, dintre experiență și responsabilitate. Diagnosticul nu înseamnă doar identificarea unei boli, ci înțelegerea omului care o poartă. Două tumori identice nu înseamnă doi pacienți identici. Fiecare are propria biologie, propriile temeri și propriile limite. De aceea, indicația operatorie nu poate fi standardizată. Chirurgul nu trebuie să răspundă întrebării „Pot să operez?”, ci întrebării mult mai grele: „Este aceasta cea mai bună soluție pentru acest om?”. Uneori, cel mai valoros act chirurgical este decizia de a nu opera. În această alegere începe adevărata maturitate profesională.

II. A doua etapă – Respectul pentru fragilitatea omului
Pacientul care intră în sala de operație nu aduce cu el doar diagnosticul. Vine cu întreaga sa existență biologică. Inima, plămânii, rinichii, diabetul, tratamentele cronice, vârsta și fragilitatea devin participanți tăcuți la intervenție. Chirurgul care ignoră aceste realități transformă actul operator într-o demonstrație de orgoliu. Pregătirea preoperatorie este expresia respectului față de viață. Ea înseamnă răbdarea de a corecta ceea ce poate fi corectat și înțelepciunea de a amâna ceea ce nu trebuie grăbit. Fiecare dezechilibru tratat înainte de operație reprezintă o complicație prevenită după operație. Uneori, cea mai importantă parte a intervenției se desfășoară înainte ca pacientul să intre în sala de operație.

III. A treia etapă – Eleganța chirurgiei
Există o diferență profundă între a opera și a face chirurgie. Primul lucru poate fi învățat prin repetiție. Al doilea se dobândește doar prin caracter. Chirurgia adevărată este lipsită de brutalitate, improvizație și gesturi teatrale. Țesuturile trebuie respectate, nu învinse. Hemostaza trebuie obținută prin precizie, nu prin grabă. Anatomia trebuie urmată cu modestie, nu sfidată prin orgoliu. În sala de operație nu există loc pentru violență, ci doar pentru disciplină. Mâna unui chirurg valoros nu este cea mai puternică, ci cea mai cumpătată. Eleganța unei intervenții nu se vede în dimensiunea inciziei, ci în lipsa suferinței inutile pe care o lasă în urmă.

IV. A patra etapă – Loialitatea față de pacient
Mulți cred că operația se termină odată cu ultimul nod de sutură. În realitate, atunci începe responsabilitatea cea mai discretă. Chirurgul continuă să opereze prin fiecare vizită la patul bolnavului, prin fiecare pansament, prin fiecare decizie luată în zilele care urmează. Complicațiile nu apar pentru a pedepsi chirurgul, ci pentru a-i testa vigilența. O îngrijire atentă poate salva rezultatul unei intervenții dificile, după cm neglijența poate compromite o tehnică impecabilă. Pacientul nu își amintește doar operația, ci felul în care a fost însoțit până la vindecare. Acolo se măsoară adevărata noblețe a profesiei.

In final, readuc aminte ca noi nu tratăm boli sau organe, noi tratăm oameni. Boala are un nume, dar pacientul are o poveste. Diagnosticul chirurgical deschide o cale, nu dictează o singură operație. Fiecare decizie se modelează după biologia tumorii, fragilitatea trupului și puterea sufletului. Adevărata chirurgie nu înseamnă să operezi aceeași boală prin accelasi procedeu aplicat de fiecare dată, ci să găsești, pentru fiecare om, operația care îi oferă cea mai mare șansă la vindecare și cea mai bună calitate a vieții.

Chirurgia nu este arta unei singure operații, ci disciplina unui drum parcurs fără compromisuri. Diagnosticul, pregătirea, tehnica și îngrijirea postoperatorie sunt cele patru coloane care susțin succesul. Când una lipsește, întreaga construcție se clatină. Când toate sunt respectate, chirurgia încetează să fie doar o profesie și devine o formă de responsabilitate față de viața încredințată nouă.

În fața ușii sălii de operație există o frontieră pe care numai chirurgul o cunoaște cu adevărat. Ea nu este trasată pe pardoseală și nici înscrisă pe vreun perete. Este o graniță a conștiinței. Dincolo de ea rămân grijile casei, neliniștile familiei, bucuriile și durerile personale, disputele politice, zgomotul social și toate acele poveri care alcătuiesc viața obișnuită. Chirurgul nu le uită; doar le suspendă pentru câteva ore, din respect si grijă pentru omul care îl așteaptă adormit pe masa de operație.

În clipa în care pășește în sală, timpul își schimbă măsura. Emoțiile nu dispar, ci se transformă. Teama devine vigilență. Îndoiala se preschimbă în responsabilitate. Speranța capătă forma unei incizii precise, iar compasiunea se exprimă prin gesturi exacte, elegante, lipsite de orice teatralitate. Mâna nu mai aparține doar omului, ci profesiei pe care acesta a ales-o.
În acel spațiu, identitățile cotidiene încetează să mai conteze. Cei care lucrează alături de tine nu mai sunt soție, rudă sau vechi prieten. Sunt medici, asistente, anesteziști, instrumentiști – camarazi de arme ai aceleiași misiuni și prieteni uniți de aceeași răspundere. Prietenia lor nu se măsoară în cuvinte, ci în încrederea cu care îți întind un instrument, îți anticipează gestul sau îți înțeleg tăcerea. În sala de operație, visele devin realitate si se schimbă destine.

Comuniunea din sala de operatie nu este legată doar de competență, ci și de reguli nescrise, născute din respectul pentru pacient și pentru profesie. Sala de operație este o școală a adevărului, în care orgoliul nu supraviețuiește, iar realitatea nu poate fi ascunsă. Aici greșeala poate exista, fiindcă ea aparține condiției umane și însoțește orice încercare de a depăși limitele cunoașterii. Ea trebuie recunoscută, analizată și transformată în experiență. Însă prostia, nepăsarea și neprofesionalismul nu își găsesc locul între aceste ziduri. Ele nu sunt accidente, ci renunțări la datoria pe care fiecare și-a asumat-o atunci când a ales să poarte halatul.
Nu întotdeauna greșeala trebuie pedepsită...Mai omenește este sa fie recunoscută si niciodată repetată. Din postura de conducător al unei echipe chirurgicale ai dreptul sa fii supărat dacă apar greșeli neintenționate....dar nu ai dreptul sa fii rău .Exact ca in viață !
Uneori, sub presiunea unui moment sau gest critic, chirurgul poate ridica vocea. O observație aspră sau o dojană rostită la timp pot evita o tragedie și pot deveni cea mai valoroasă lecție. În sala de operație, tonul este iertat atunci când izvorăște din grija pentru pacient, nu din dorința de a răni. Ceea ce nu poate fi acceptat niciodată este ura, umilința deliberată sau agresivitatea fizică îndreptată spre colegi, pentru că ele distrug încrederea fără de care nicio echipă nu poate învinge boala.

Și mai există o lege pe care nimeni nu o scrie, dar pe care toți o respectă. Ceea ce se întâmplă în sala de operație rămâne în sala de operație. Acolo se discută greșelile, se împart responsabilitățile, se învață lecțiile și se păstrează demnitatea fiecărui membru al echipei. Discreția nu ascunde adevărul, ci protejează onoarea unei profesii în care încrederea valorează la fel de mult ca știința.
Poate că adevărata noblețe a chirurgiei nu stă în dificultatea tehnică a gestului, ci în această uimitoare capacitate de a-ți ordona mintea înainte de a atinge trupul unui om. Abia atunci bisturiul încetează să fie un simplu obiect din oțel și devine expresia unei conștiințe limpezi.
Iar chirurgul înțelege că, înainte de a începe o operație, trebuie să-și fi așezat propria lume deoparte, în tăcere.

Chirurgieoncoplastic.ro

Sinuciderea profesională a unui chirurg

Puține profesii își pedepsesc atât de sever erorile precum chirurgia. În această disciplină, succesul nu este niciodată definitiv, iar eșecul nu este niciodată complet uitat. Totuși, declinul unui chirurg rareori începe în sala de operație. El începe cu mult înainte, în momentul în care încetează să mai învețe, să se îndoiască de propriile certitudini și să privească spre viitor. Aceasta este adevărata sinucidere profesională: un proces lent, aproape imperceptibil, prin care chirurgul își pierde capacitatea de a evolua.

Prima cauză este frica de eșec. Paradoxal, nu greșelile distrug o carieră, ci teama de a le înfrunta. Chirurgul dominat de această frică evită cazurile complexe, refuză tehnicile noi și se refugiază în zona confortului. În timp, experiența sa nu mai crește, ci doar se repetă. Operațiile devin rutină, iar rutina, în chirurgie, poate deveni cel mai periculos adversar.

O a doua cauză este abandonarea educației continue. Medicina nu mai permite luxul cunoștințelor definitive. Ghidurile se schimbă, studiile clinice rescriu standardele, iar tehnicile operatorii evoluează într-un ritm fără precedent. Chirurgul care consideră că experiența acumulată este suficientă începe, fără să realizeze, să practice medicina trecutului asupra pacientului prezentului. Diploma obținută la finalul rezidențiatului nu reprezintă sfârșitul formării, ci începutul unei obligații permanente de a învăța.

Oboseala cronică reprezintă un alt factor insidios. Gărzile repetate, programul prelungit și presiunea deciziilor reduc treptat claritatea judecății, precizia gesturilor și capacitatea de concentrare. Un chirurg epuizat nu este doar un profesionist mai puțin eficient, ci și unul mai vulnerabil la erori. Cultura sacrificiului continuu, privită adesea ca o virtute, poate deveni o amenințare atât pentru medic, cât și pentru pacient.

În sfârșit, ignorarea progresului tehnologic echivalează cu o retragere voluntară din chirurgia modernă. Imagistica avansată, inteligența artificială, chirurgia minim invazivă, robotica și noile metode de planificare operatorie nu sunt simple inovații spectaculoase, ci instrumente care cresc siguranța și calitatea actului medical. A le respinge din orgoliu sau comoditate înseamnă a accepta deliberat propria irelevanță.

Dar poate cea mai înșelătoare etapa in viata unui chirurg începe în momentul în care experiența este confundată cu suficiența. Convingerea că nu mai există nimic de învățat, perfecționat sau adaptat conduce la stagnare profesională, diminuarea gândirii critice și îndepărtarea de standardele moderne ale practicii chirurgicale, cu impact negativ asupra calității actului medical.

Cariera unui chirurg nu este distrusă într-o singură zi și nici de un singur eșec. Ea se stinge lent, prin renunțarea zilnică la curiozitate, disciplină și adaptare. Chirurgia nu aparține celui care știe cel mai mult astăzi, ci celui care continuă să învețe și mâine. În această profesie, cea mai gravă formă de eșec nu este o complicație inevitabilă, ci refuzul de a evolua.

Clubul de Chirurgie Oncoplastică a Sânului (CCOPS) este o organizație profesională independentă, non-guvernamentală și non-profit, înființată în ianuarie 2023, cu statut aprobat de Tribunal și înregistrată în Registrul Național al Asociațiilor și Fundațiilor. Activitatea sa este susținută exclusiv prin autofinanțare, fără finanțare din partea statului.
Pornind de la trei membri fondatori, CCOPS reunește în prezent peste 120 de membri activi din toate regiunile României și din șapte centre universitare. Inițial dedicat exclusiv chirurgilor, Clubul a evoluat către un model multidisciplinar, incluzând imagiști, oncologi și fizioterapeuți implicați în managementul modern al cancerului mamar. Admiterea membrilor se realizează pe baza unei cereri și a unei taxe anuale de 350 lei, iar recent a fost lansată secțiunea Young CCOPS, destinată studenților și medicilor rezidenți, cu o taxă anuală de 100 lei.
În mai puțin de patru ani de activitate, CCOPS a organizat sau coorganizat 32 de evenimente educaționale în 11 orașe din România, completate de patru webinarii naționale. Două programe au devenit evenimente de referință: Școala de Primăvară CCOPS și Cursul de Tehnici de Bază, desfășurat anual în sezonul de iarnă.

Clubul este partener educațional al șapte universități de medicină din România (șase de stat și una privată) și desfășoară workshopuri susținute prin sponsorizarea a cinci companii importante din domeniul farmaceutic și al tehnologiei medicale.
Activitatea didactică este realizată exclusiv pe bază de voluntariat de către lectori și experți, organizația având un singur angajat permanent – secretarul administrativ – și servicii externalizate de contabilitate.

CCOPS susține dezvoltarea profesională a membrilor prin acordarea de burse internaționale. Până în prezent au fost finanțate cinci burse pentru participarea la cursuri și congrese europene (ESSO Napoli, ESMO Berlin și trei burse Brestambul), iar patru membri ai Clubului au obținut certificarea europeană BRESO.
Prin promovarea colaborării multidisciplinare, a educației continue și a standardelor europene în chirurgia oncoplastică a sânului, CCOPS reprezintă una dintre cele mai dinamice inițiative profesionale dedicate senologiei din România.

Obiectivele Clubului de Chirurgie Oncoplastică a Sânului sunt aliniate principiilor și viziunii BRESO (Breast Surgical Oncology Certification), având ca scop dezvoltarea unei chirurgii mamare moderne, standardizate și centrate pe pacient. CCOPS urmărește armonizarea pregătirii profesionale a chirurgilor implicați în tratamentul cancerului de sân, prin promovarea unor standarde educaționale și clinice comparabile cu cele europene.

O prioritate esențială este susținerea formării continue prin cursuri, workshopuri, stagii și schimburi de experiență, facilitând dobândirea competențelor necesare chirurgiei oncoplastice și managementului multidisciplinar al pacientelor cu cancer mamar. Clubul promovează certificarea profesională și încurajează accesul membrilor la programele europene de acreditare, inclusiv BRESO.

CCOPS sprijină dezvoltarea echipelor multidisciplinare, în care chirurgii colaborează permanent cu imagiști, anatomopatologi, oncologi medicali, radioterapeuți, geneticieni, chirurgi plasticieni, fizioterapeuți și specialiști în îngrijirea pacientelor. Această abordare urmărește creșterea calității actului medical și îmbunătățirea rezultatelor oncologice, funcționale și estetice.

Clubul promovează implementarea ghidurilor bazate pe dovezi, participarea la audituri și proiecte de cercetare, precum și evaluarea continuă a calității îngrijirii, contribuind la uniformizarea practicilor din România cu cele europene. Totodată, susține colaborarea cu universitățile, societățile profesionale și organizațiile de pacienți pentru dezvoltarea unei culturi a excelenței și a educației medicale continue.

Prin aceste obiective, CCOPS își propune să contribuie la formarea unei noi generații de specialiști dedicați exclusiv chirurgiei sânului și să faciliteze accesul tuturor pacientelor din România la îngrijire chirurgicală de înaltă calitate, conform celor mai exigente standarde europene.

Pentru că o fotografie face cât o mie de cuvinte , las aici imaginea activității Clubului din 2025 -2026.

Va așteptăm alături de noi ! Venim unde aveti nevoie de noi!