CLIN Beauty

Normală, uscată, grasă, mixtă. Cele patru „tipuri de piele" pe care le știm cu toții nu sunt o clasificare științifică precisă.

Au fost propuse numeroase clasificări, iar criteriul de referință e autoevaluarea: cm arată și cm se simte pielea ta, cât de atractivă o consideri. Când folosești un criteriu selectiv, se ajunge, în general, la aceste patru categorii.

Problema e că denumirile se bazează mai mult pe senzații decât pe cauze. Sursa pe care o citesc le descrie ca imprecise sau chiar eronate și spune că, în practică, întrețin neînțelegeri între biologi și consumatori.

Două exemple. Pielea uscată are adesea o componentă genetică, dar aproape oricine a trăit-o la un moment dat, din cauza climei sau a schimbărilor de mediu. Iar pielea grasă sau mixtă a fost, într-o etapă a dezvoltării hormonale, experiența aproape tuturor.

În postările anterioare am văzut că pielea nu e la fel peste tot, pe aceeași persoană. Acum se adaugă o a doua dimensiune: nici în timp nu e la fel. Ce numești „tipul tău de piele" e mai degrabă o stare care evoluează decât o identitate fixă.

În următoarele săptămâni: ce înseamnă, de fapt, fiecare etichetă, apoi cm funcționează hidratarea, de la emolienți și umectanți până la acidul hialuronic.

Cum ți-ai descrie pielea acum, față de acum cinci ani?

Am ajuns la ultima postare din partea despre pH.
Bariera pielii are două componente. Una fizică, lipidică — ceramidele, colesterolul, acizii grași din postările trecute. Una acidă — pH-ul de care am vorbit ultimele trei postări. Nu funcționează separat. Depind una de cealaltă.
Când pH-ul suprafeței crește peste intervalul lui normal, crește și activitatea unor enzime numite serin proteaze și kalicreine 5 și 7.
Aceste enzime degradează corneodesmozomii — legăturile care țin corneocitele lipite unele de altele, exact structura despre care am vorbit în seria trecută.
Rezultatul: descuamare dezorganizată și pierderea integrității stratului cornos. Bariera fizică se destramă pentru că i-a lipsit componenta acidă care o ținea în formă.
De aici vine legătura documentată cu afecțiuni ca dermatita atopică, dermatita de scutec, dermatita de contact iritantă și ihtioza vulgară. Unele studii sugerează chiar că scăderea pH-ului ar putea fi o direcție de urmărit în dermatita atopică — dar asta e o decizie de tratament, nu una de îngrijire cosmetică, și rămâne strict în mâna unui dermatolog.
Deci bariera nu se strică doar prin lipsa lipidelor. Se strică și prin pierderea acidității. Sunt două fețe ale aceleiași structuri — și de-abia acum, cu ambele în minte, „bariera cutanată" chiar înseamnă ceva concret.
Cu asta închid seria despre barieră.

Aceeași față, alte valori. Într-un set de măsurători, pH-ul de pe frunte a ieșit 4,4, iar cel de pe obraz, nas, bărbie și gât 5,6.
Valorile cresc și mai mult în zonele unde se adună sebum și transpirație și unde există ocluzie parțială: zona inghinală, axilele, spațiile dintre degetele de la picioare.
Unele date arată și că pH-ul crește cu vârsta.
Mai este un factor de luat în calcul: ora. pH-ul pielii urmează un bioritm circadian, e mai mare în jurul prânzului și cel mai mic în timpul nopții.
Într-un studiu pe 330 de voluntari care timp de 24 de ore nu au folosit nici apă, nici cosmetice, pH-ul mediu a scăzut de la 5,13 la 4,93. Nu au reacționat toți la fel: cei cu pH de 5 sau mai mare au scăzut, cei între 4,5 și 5 au rămas stabili, iar cei de 4,5 sau mai mic au crescut.
De aceea întrebarea „care e pH-ul ideal al pielii?" nu are un singur răspuns. Depinde de vârstă, de zonă, de etnie și de ora la care măsori.
Salvează postarea pentru data viitoare când citești undeva „pielea are pH 5,5", ca o cifră unică, fără context.
În ultima postare din partea asta vedem ce se întâmplă când pH-ul iese din interval.

Am stabilit până acum că pielea are un gradient de pH și că e logaritmic — o diferență mică pe hârtie înseamnă o schimbare mare în realitate. Dar de unde vine această aciditate?
Nu dintr-o singură sursă. Din mai multe, simultan.
Produșii de descompunere ai filagrinei — aceeași proteină din care rezultă factorii naturali de hidratare — dau acid urocanic și acid pirolidon-carboxilic.
Se adaugă aminoacizii, alfa-hidroxiacizii și acizii grași liberi, proveniți din transpirație, din sebum și din stratul cornos. Plus sulfatul de colesterol, din fracțiile lipidice ale aceluiași strat.
Există și un transportor activ — antiporterul Na⁺/H⁺ de tip 1 — care mută protoni la interfața dintre stratul granulos și stratul cornos, chiar împotriva gradientului natural de concentrație. Pielea nu doar acumulează aciditate pasiv. O menține activ.
Iar în sens opus lucrează dioxidul de carbon, bicarbonatul și amoniacul eliberate de glandele sudoripare, plus tot ce vine din exterior cu pH mai mare — apa de la robinet, detergenții, săpunurile, unele produse cosmetice.
Pielea stă exact la granița dintre mediul intern și cel extern. Menținerea unui pH stabil acolo nu e un detaliu static. E o sarcină activă, permanentă.

Am promis, în postarea despre ceramide, că revin la cele două enzime. Iată de ce.
La suprafață, pielea ta e acidă — pH între 4 și 6. La doar 15–20 de micrometri sub ea, în epiderma vie, pH-ul e 7,4, aproape neutru. Atât de aproape una de alta, și totuși complet diferite.
Distanța aia mică e, de fapt, grosimea întregului strat cornos.De acest gradient depind procesele de sinteză și de menținere a barierei cutanate.
Și-acum revin la promisiune: beta-glucocerebrozidaza și sfingomielinaza — enzimele care transformă precursorii în ceramidă — au pH-ul optim în jur de 5. Funcționează doar în zona acidă. Dacă zona aia dispare, procesul de fabricare a barierei se oprește sau se face defectuos.
Deci pielea nu e acidă din întâmplare, este acidă pentru că, fără aciditatea aia, bariera nu s-ar mai putea construi singură.

Ceramidele și pseudoceramidele au fost formulate de zeci de ani în produse de îngrijire și în medicamente — pentru xeroză, psoriazis, dermatită .
Aplicată local, ceramida formează structuri stabile de cristale lichide și bistraturi, care îmbunătățesc funcția de barieră. Practic, mortarul din postarea despre cărămizi poate fi, într-adevăr, completat din exterior.
Dar nu orice ceramidă, în orice cantitate, face asta. Cantitatea și structura moleculei trebuie alese cu grijă. Unele forme, cm sunt acilceramidele, formează bistraturi mai stabile decât altele.
Iar ceramida care ajunge de fapt în straturile mai adânci ale epidermei — mai ales acolo unde bariera e deja compromisă — e descompusă la bază sfingoidă și acizi grași, pe care pielea îi refolosește în propria ei sinteză. Nu stă acolo ca atare. Intră în circuit.

Deci „da, dar": da, ceramidele topice ajută bariera. Dar „ceramide în formulă" nu e, singur, un răspuns complet. Contează forma, cantitatea și pe ce fel de piele ajunge.

Bariera pielii depinde de un lanț întreg de pași. Am văzut deja doi dintre ei: precursorii care se transformă în ceramidă, enzimele care fac conversia finală. Azi, pasul dintre ei — cel care duce materialul unde trebuie.
Glucozilceramida trebuie transportată din interiorul celulei către corpul lamelar, containerul din care pleacă spre suprafață. Transportul e făcut de o proteină numită ABCA12.
Când ABCA12 lipsește sau nu funcționează, din cauza unei mutații genetice, rezultatul e ihtioza Harlequin — o afecțiune congenitală severă, cu defecte majore ale barierei de permeabilitate a pielii.
Nu aduc exemplul ăsta ca să alarmez pe nimeni. E o afecțiune rară și nu are legătură cu pielea uscată obișnuită sau cu ce discutăm de obicei aici. Îl aduc pentru un singur motiv: arată cât de multe lucruri trebuie să meargă bine, în ordinea corectă, ca să existe ceva ce noi numim, simplu, „piele sănătoasă".
Data viitoare când o cremă promite să „repare bariera" într-un weekend, ține minte tot lanțul ăsta de pași din spate.

Bariera pielii nu e depozitată nicăieri. E asamblată în timpul călătoriei celulei către suprafață.
În stadiile târzii de diferențiere ale cheratinocitelor crește conversia către glucozilceramidă și sfingomielină. Acestea sunt precursorii imediați ai ceramidei — materia primă, nu produsul finit.
Sunt împachetate și secretate în corpii lamelari, un fel de containere celulare. Iar în tranziția dinspre stratul granulos către stratul cornos, sunt hidrolizate de două enzime: beta-glucocerebrozidaza și sfingomielinaza. Abia atunci rezultă ceramida care intră în structura lamelară a barierei.
Celula nu duce bariera cu ea, gata făcută. Duce piesele și instrucțiunile, iar asamblarea se întâmplă exact în momentul și în locul în care e nevoie de ea.
Ține minte cele două enzime. Revin peste câteva postări, când ajungem la pH — și motivul pentru care revin o să te surprindă.