Un Strop de Repaus

📖 Tatăl celuilalt copil
de Parinoush Saniee

✒️ Apreciere personală: 10/10
✒️ Anul apariției: 2017 (ediția originală a fost publicată în 2004)
✒️ Editura: Polirom
✒️ Numărul de pagini: 296
✒️ Traducerea din limba persană: Cristina Ciovârnache
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,41 din 5 (peste 8.000 de evaluări)

📌 Ar fi foarte interesant să aflăm ce gândesc ființele care nu vorbesc, fie că sunt oameni, fie că sunt animale, iar o carte care face exact acest lucru, oferind un întreg discurs unui copil ce refuză să rostească chiar și cel mai neînsemnat cuvânt, nu ar fi avut cm să nu îmi provoace interesul. „Tatăl celuilalt copil” m-a captivat de la prima pagină, imediat ce am conștientizat modul în care este descrisă întreaga poveste: prin ochii inocenți ai unui copil. Există și pasaje în care observăm lucrurile din perspectiva mamei, aspect care conferă senzația de întreg, însă predomină cele în care evenimentele sunt descrise de către copil.

📌 Pe parcurs înțelegem și de ce cuvintele refuză să iasă din gura acestui copil, înțelegem și de ce ajunge să refuze să își recunoască tatăl. Și mai înțelegem și cât de toxice sunt orgoliile, cm pot să distrugă relații, familii, vieți întregi, doar pentru că nu avem puterea să lăsăm de la noi.

📌 Cartea este una de dimensiuni mai degrabă reduse și se citește foarte repede (mie mi-a luat mai puțin de trei săptămâni deși nu prea am avut timp de citit în acea perioadă), stilul fiind unul simplu și plăcut. Povestea, însă, nu este deloc simplă, iar modul în care sunt creionate traumele pe care le pot dezvolta copiii atunci când sunt lipsiți de afecțiunea normală părintească este de-a dreptul răvășitor. De asemenea, m-a impresionat profund cm romanul reușește să surprindă implicațiile pe care astfel de traume le pot avea asupra întregii familii, ca într-un soi de cerc vicios din care nimeni nu mai izbutește să iasă.

📌 În același timp, mi-am îmbogățit cunoștințele despre cultura iraniană, una atât de greu de înțeles pentru noi, europenii. Tradițiile lor, dar mai ales obiceiurile, în special cele referitoare la punerea femeii la colț (metaforic vorbind), sunt destul de greu de acceptat pentru cineva care consideră că toți suntem egali pe lumea asta, că fiecare ar trebui să aibă libertatea de a dispune de viața sa după cm dorește și că nu trebuie să fim decât stăpânii propriilor noastre vieți (nu și asupra altora).

📌 M-a cucerit definitiv stilul delicat al acestei autoare iraniene și abia aștept să citesc și „Cel care mă așteaptă”, carte pe care am achiziționat-o deja și care este chiar mai renumită decât „Tatăl celuilalt copil”. În cazul acestui din urmă roman, evaluarea foarte mare de pe Goodreads mi se pare pe deplin justificată și mă bucur că am ales să citesc această carte din vrafurile care mă așteaptă, fix într-un moment în care aveam nevoie de o lectură plină de empatie.

📖 O istorie a Orientului Mijlociu
de Peter Mansfield (ediție revizuită și actualizată de Nicolas Pelham în 2013)

✒️ Apreciere personală: 8/10
✒️ Anul apariției: 2015 (ediția originală a fost publicată în 1991)
✒️ Editura: Humanitas
✒️ Numărul de pagini: 536
✒️ Traducerea din limba engleză: Cornelia Dumitru
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,85 din 5 (peste 1.500 de evaluări)

📌 Am citit destul de multe cărți de istorie până acum, însă niciodată nu poți să știi prea multe în acest domeniu. De aceea, odată cu începerea unei noi runde de conflict în Orientul Mijlociu (iar aici mă refer la războiul purtat de Israel în Fâșia Gaza, pentru că între timp a izbucnit și războiul împotriva Iranului), am considerat că ar fi bine să mă pun la punct cu istoria detaliată a acestei regiuni efervescente.

📌 Trebuie să recunosc că am aflat extrem de multe din cartea lui Peter Mansfield, chiar dacă nu am reușit să rețin pe cât mi-aș fi dorit. Stilul este unul destul de plăcut, însă cartea este una voluminoasă, 500 de pagini de text-bloc, astfel că mi-a luat câteva luni să o citesc (menționez încă o dată că eu citesc mai multe cărți simultan). Din păcate, am resimțit de multe ori pe parcursul lecturii lipsa unor repere temporale mai frecvente care să mă ajute să înțeleg cu ușurință cronologia evenimentelor, fără a mai fi nevoit să realizez o documentare suplimentară pe Internet.

📌 De asemenea, mi s-au părut extrem de puține cele câteva hărți prezentate la începutul cărții, iar pentru a înțelege modul în care s-au deplasat granițele de-a lungul timpului am avut nevoie din nou să apelez la surse online. Nu mi se pare în regulă ca o carte de istorie să nu aibă suficiente hărți (măcar acolo unde e cazul, în porțiunile unde sunt abordate modificări ale granițelor) și nici ca aceasta să nu cuprindă referințe temporale pentru toate evenimentele prezentate. Sincer, aș refuza să editez o carte de istorie care nu respectă aceste două aspecte ce mi se par de bază. Și cred cu tărie că orice istoric ar trebui ca în cărțile sale să explice lucrurile în așa fel încât să înțeleagă oricine, fie că are baze solide de istorie, fie că se află la prima carte în domeniu.

📌 Trecând peste aceste aspecte care mi-au îngreunat lectura și care mi-au răpit puțin din plăcerea acesteia, trebuie să spun totuși că am înțeles mult mai clar felul în care s-au desfășurat evenimentele ultimilor 200 de ani în Orientul Mijlociu, iar cartea a fost, cu siguranță, una îmbogățitoare. Am înțeles dinamica relațiilor dintre statele din regiune, am înțeles de ce israelienii și palestinienii vor continua să se confrunte pentru mult timp de acum înainte, am înțeles și interesele pe care le-au avut sau pe care încă le mai au marile puteri în această zonă deosebit de complicată a planetei, am înțeles mult mai clar și care a fost drumul Iranului până la a deveni un paria pentru statele occidentale.

📌 Sunt convins că au fost scrise și ar mai putea fi scrise cărți mult mai groase despre situația din această regiune și tot nu ar putea fi cuprinse toate detaliile care au dus la situația aproape imposibilă din prezent, în care prea puține state din zonă reușesc să aibă relații bilaterale normale. Însă cine să aibă timp să le citească pe toate? Așa că, pentru moment mă mulțumesc cu această cunoaștere, oferită de cartea lui Mansfield, și îmi propun ca pe viitor să identific o carte care să fie și mai reușită. Dacă aveți propuneri de astfel de lucrări, vă rog să nu ezitați să mi le spuneți în comentarii.

📌 În încheiere vreau să subliniez că lucrarea este una foarte bună, adresată unui public care are deja cunoștințe foarte bune de istorie sau unuia care e dispus să completeze informațiile din carte cu date de pe Internet (eu sunt undeva la mijloc din acest punct de vedere), însă lipsurile menționate au făcut ca pentru mine această carte să fie doar de 8. Cu speranța că v-am adus în atenție o carte ce vă forma o imagine mult mai clară a Orientului Mijlociu, vă urez spor la citit!

📖 Încetează cu minciunile tale
de Philippe Besson

✒️ Apreciere personală: 7/10
✒️ Anul apariției: 2017 (ediția originală a fost publicată tot în 2017)
✒️Editura: Polirom
✒️ Numărul de pagini: 200
✒️ Traducerea din limba franceză: Laurențiu Malomfălean
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,26 din 5 (peste 68.700 de evaluări)

📌 Ar fi culmea ca atunci când achiziționezi câte 10-15 cărți de la un bazar de carte, să fie toate excepționale, chiar dacă ele au note mari pe Goodreads. În funcție de gusturile fiecăruia, există posibilitatea ca unele să nu fie fix ce ne dorim și acesta a fost situația în cazul cărții pe care o prezint de această dată.

📌 „Încetează cu minciunile tale” este un roman ce descrie iubirea pierdută a doi băieți, aceasta reușind cumva să străbată deceniile și să rămână vie deși cei doi nu reușesc să se mai apropie vreodată. Modul în care este scris denotă o mare sensibilitate a autorului și am reușit să înțeleg mai bine felul în care persoanele care au o orientare s*xuală către același s*x duc o viață complicată și de multe ori crudă deși nu merită acest lucru. Din acest punct de vedere, cartea ar putea ajuta pe oricine, mai ales persoanele excesiv de conservatoare, să înțeleagă faptul că iubirea e iubire și că ea nu are acum să devină vreodată o amenințare la adresa cuiva. Singura amenințare reală în acest caz o reprezintă violența la care este dispusă să apeleze o parte radicală a societății, atunci când vine vorba de această comunitate. În fond, suntem speriați și ne temem mai ales de lucrurile pe care nu le înțelegem, însă odată înțelese, ele nu mai reprezintă motive de îngrijorare.

📌 În altă ordine de idei, nu mi-au plăcut detaliile prea explicite cuprinse în carte și sunt de părere că acestea au potențialul de a antagoniza acea parte a cititorilor care sunt conservatori sau pudibonzi. Sunt conștient că autorul nu a avut scopul de a menaja cititorii și că arta nu poate fi mereu așa cm ne-o dorim, însă consider că astfel de fragmente sunt contraproductive într-o lume în care această comunitate, a celor cu orientări s*xuale diferite, se confruntă în continuare cu extrem de multă ură și discriminare.

📌 Cartea este una de dimensiuni reduse, se citește ușor și reprezintă o fereastră către o lume despre care nu știm prea multe și despre care nici nu prea suntem curioși să aflăm ceva. Mai degrabă ne ferim, ca și cm ne-am putea contamina, ca și cm orientarea s*xuală a cuiva ni s-ar putea transmite și nouă. Însă o persoană sigură pe ea și pe s*xualitatea sa nu va avea niciodată o problemă în a fi curioasă și a înțelege mai bine această comunitate, a celor diferiți față de majoritate. Și va avea capacitatea să înțeleagă că orientarea s*xuală este înnăscută, nu se transmite prin aer, ca virușii.

📌 Cu speranța că măcar o parte dintre voi veți avea curiozitatea să aruncați o privire în această lume și cu mențiunea că unele detalii s-ar putea să vă scoată puțin din zona de confort, vă urez lecturi plăcute!

📖 Acolo, chiar acolo
de Tommy Orange

✒️ Apreciere personală: 9,5/10
✒️ Anul apariției: 2021 (ediția originală a fost publicată în 2018)
✒️ Editura: Black Button Books
✒️ Numărul de pagini: 272
✒️ Traducerea din limba engleză: Radu Șorop
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,97 din 5 (peste 228.000 de evaluări)

📌 Aceasta este cu siguranță una dintre cărțile pe care nu cred că aș fi cumpărat-o vreodată dacă nu mi-ar fi recomandat-o cineva. Cu toate acestea, a ajuns în posesia mea în urma unui eveniment foarte creativ de strângere de fonduri pentru Spitalul Marie Curie (s-a numit „Bookurie fără etichetă”, iar donatorii primeau o carte împachetată pe care o alegeau doar pe baza unor indicii) și care sper să se mai repete cândva. Astfel, nu greșesc prea mult dacă spun că soarta a vrut să aflu mai multe despre viețile trecute și actuale ale nativilor americani.

📌 „Acolo, chiar acolo” este îmbinarea poveștilor mai multor personaje legate între ele de aceeași traumă transgenerațională, cea a masacrării, asupririi, alungării și discriminării nativilor americani. Personajele sunt urmărite în capitole separate, însă totul se leagă până spre final și niciun detaliu nu este lăsat la voia întâmplării. Cu excepția finalului. Acolo fiecare poate să își închipuie ce vrea, autorul nu a vrut să ne ofere o finalitate clară a poveștii și exact acesta este motivul pentru care am apreciat cartea cu 9,5 în loc de 10.

📌 Este multă durere în romanul de debut al lui Tommy Orange și este foarte multă inadecvare pentru personajele care se confruntă (chiar și în mediul urban al Americii de secol XXI) cu discriminare, cu marginalizare și cu dificultăți majore în toate etapele vieții, de la școală și până la găsirea unui loc de muncă sau a unui partener de viață. De cele mai multe ori, răspunsurile la întrebările și greutățile pe care le întâmpină pot fi descoperite chiar în interiorul comunității de nativi americani. Pe de altă parte, în multe alte dăți, chiar această comunitate poate deveni sursa multora dintre problemele cu care se confruntă aceștia.

📌 Sincer, m-a surprins să descopăr că această comunitate, adânc asuprită și dezintegrată, se confruntă în continuare cu atât de multe probleme când, într-o lume normală, ar fi trebuit ca autoritățile dintr-o democrație atât de puternică așa cm se prezintă SUA, să adopte seturi de măsuri concrete prin care să identifice soluții clare pentru acești oameni. Dar nu știu de ce mă mir, la noi situația este aproape identică cu persoanele de etnie rromă, iar perspectivele nu sunt deloc încurajatoare, statul are mereu de rezolvat alte probleme mai importante. Și tocmai de aceasta e importantă cartea lui Tommy Orange, pentru că ne ajută să conștientizăm că simplul fapt că ești membru al unei comunități marginalizate este în cele mai multe cazuri definitoriu în viață și pe viață, iar asta este al naibii de trist.

📌 Am citit această carte cu aviditate, mi-a provocat curiozitatea și mi-a stârnit interesul încă de la primele pagini și v-o recomand nu doar pentru a înțelege mai bine viața contemporană a nativilor americani, dar și pentru stilul superb al autorului și pentru maniera de tip puzzle în care este prezentată desfășurarea acțiunii. Spor la citit!

📖 Ce mult te-am iubit
de Zaharia Stancu

✒️ Apreciere personală: 7/10
✒️ Anul apariției: 2017 (ediția originală a fost publicată în 1968)
✒️ Editura: Litera (colecția Cărți Pentru Toți)
✒️ Numărul de pagini: 288
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,98 din 5 (peste 230 de evaluări)

📌 După ce am citit în facultate „Desculț”, care m-a impresionat destul de profund, mi-am propus să mai citesc câte ceva din opera lui Zaharia Stancu, însă preocupat fiind să explorez și munca altor autori, abia recent am reușit să mai parcurg unul dintre romanele sale.

📌 „Ce mult te-am iubit” e romanul în care Zaharia Stancu își plânge mama, iar sarcina celui care își propune să scrie o recenzie despre o astfel de carte poate deveni una cel puțin ingrată deoarece se naște inevitabil întrebarea „Cum ai putea să spui ceva de rău despre un astfel de subiect?”. Însă răspunsul e simplu: recenzia nu este despre subiect, ci despre operă, despre cm e ea pusă în pagină, despre cât de mult mi-a plăcut sau dimpotrivă, despre cm am înțeles-o la această vârstă ce nu va mai fi niciodată. Chiar așa, v-ați gândit că dacă recitiți peste cinci ani o carte o să o vedeți cu totul altfel? Ar putea să vi se pară o porcărie, deși prima oară v-a plăcut sau să vi se pară o adevărată nestemată, cu toate că prima dată vi s-a părut maculatură. Experiențele pe care le acumulăm ne determină (uneori ne ajută, alteori mai degrabă ne încurcă) să ne modificăm atât de mult percepția asupra lucrurilor încât în câțiva ani putem deveni efectiv alte persoane.

📌 Revenind la cartea lui Zaharia Stancu, trebuie să spun că pe mine, unul, nu m-a convins. Am rezonat cu durerea sa care răzbate puternic din fiecare pagină și mi-am amintit în multe rânduri de „Jurnalul unei iubiri pierdute” a lui Eric-Emmanuel Schmitt, deși cele două cărți au destule de puține lucruri în comun în afara subiectului principal (cu precizarea importantă că opera lui EES este una superbă și a cărei recenzie o găsiți aici pe pagină, dacă sunteți interesați). Însă repetițiile... Totul ar fi fost în regulă și aș fi receptat mai degrabă pozitiv cartea, însă utilizarea absolut exagerată a repetițiilor mai degrabă mi-a distrus plăcerea cititului. Pot să înțeleg faptul că autorul a dorit să sublinieze unele aspecte, că a vrut să scoată în evidență simplitatea satului, unde oamenii se axează pe lucruri puține (dar foarte importante pentru ei), că a intenționat să exprime faptul că gândurile îi reveneau mereu la aceleași lucruri dureroase și obsesive, însă procedeul repetiției este utilizat într-atât de mult încât de la un moment dat încolo aproape că știam ce urmează să citesc, iar într-un final am sfârșit dorindu-mi să termin odată lectura pentru că devenise destul de enervantă.

📌 În altă ordine de idei, o carte destul de simplă, cu un stil cursiv (chiar dacă sunt destule digresiuni), care se citește ușor și repede, dar pe care nu o recomand nimănui care a pierdut recent pe cineva, cu atât mai mult când acel cineva e chiar mama. Lectura a mers rapid și au fost fragmente unde am simțit calitatea autorului, însă la final am rămas cu impresia că este una dintre cărțile din care peste puțină vreme nu-mi voi mai aduce aminte nimic. Poate va rămâne doar o umbră apăsată de tristețe atunci când îmi voi aduce aminte titlul romanului, utilizat în mod obsesiv în text, și o urmă de dezamăgire la gândul că această carte m-a descurajat să mai citesc altceva de Zaharia Stancu.

Pentru mine, această carte a fost de departe cartea anului 2025 și nu știu când voi mai găsi vreuna care să îmi placă atât de mult. Desigur, ea nu ar avea aceeași valoare fără cele trei volume care o preced, însă fiecare pagină din cele peste 1.500 (în total) a fost o adevărată plăcere și vi le recomand din toată inima. 😍

📖 Labirintul spiritelor
de Carlos Ruiz Zafón

✒️ Apreciere personală: 10/10
✒️ Anul apariției: 2024 (ediția originală a fost publicată în 2017)
✒️ Editura: Polirom
✒️ Numărul de pagini: 856
✒️ Traducere din limba spaniolă: Marin Mălaicu-Hondrari
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,54 din 5 (peste 65.000 de evaluări)

📌 O să fiu sincer ca de obicei și o să recunosc că această carte a stat cam o lună pe biroul meu așteptându-și recenzia. Într-adevăr, a fost și o perioadă aglomerată, cu plecări din localitate și alte activități, însă ce m-a ținut cu adevărat departe de laptop și de această carte a fost teama că nu voi reuși să aștern nici măcar pe departe cuvintele potrivite care să se îmbine cumva într-o formulă cât de cât apropiată de felul în care ar trebui să arate o recenzie a acestei cărți. Într-un final m-am lămurit că exact asta se va întâmpla și că nu am nicio șansă să explic în cuvinte puține și perfecte cam cât de bun este acest roman, așa că m-am decis să o scriu oricum.

📌 Nu vreau să pară forțat, însă „Labirintul spiritelor” mi s-a părut mai mult decât o capodoperă. Am citit multe capodopere până acum, însă această carte reușește să depășească lejer acel nivel și să se situeze într-o categorie de cărți foarte rare ce sunt menite să rămână cu tine pentru totdeauna. Deși este un roman de 850 de pagini, nu doar că l-am citit foarte repede, dar am și trăit un sentiment bizar, de teamă că îl voi termina, de angoasă că povestea se va încheia, iar cărțile pe care le voi mai citi nu se vor ridica nici măcar pe departe la nivelul acestei bijuterii.

📌 Așa cm am mai spus în recenziile celorlalte trei romane, „Labirintul spiritelor” este cel de-al patrulea roman și cel care încheie tetralogia „Cimitirul Cărților Uitate”. Nu cred că am citit vreodată o serie care să se lege mai frumos și cu atâta măiestrie precum aceasta, iar rolul romanului final este exponențial în acest sens. Nicio singură întrebare pe care cititorul și-ar putea-o pune nu rămâne fără un răspuns clar, iar asta arată cât de cerebral și metodic era Zafón, dincolo de stilul mai degrabă poetic pe care îl avea.

📌 Am avut nenumărate momente în care citeam și reciteam anumite fragmente, frapat fiind de cât de neverosimil este ca cineva să scrie atât de minunat, să înlănțuie astfel de metafore vibrante și creative cu o poveste atât de dinamică, încadrând totul atât din punct de vedere istoric, dar și ținând cont de evoluția societății spaniole în funcție de evenimentele istorice prin care trecea în perioada în care are loc acțiunea.

📌 La fel ca și în cazul romanului „Ruinele timpului” de John Boyne, la finalul căruia am avut impresia că „Băiatul cu pijamale în dungi” a fost scris mai degrabă ca roman de susținere pentru ceva mult mai valoros, la fel și în cazul acestei serii am simțit că primele trei romane (fiecare excepțional în felul său) au fost scrise pentru ca cel de-al patrulea să vină și să unească toate firele narative lăsate cu bună știință fără o finalitate.

📌 Personajele noi, dar și cele arhicunoscute din primele trei romane, precum spumosul Fermin Romero de Torres, poartă dialoguri spectaculoase, iar povestea ce se întinde pe mai multe generații m-a dus pe alocuri cu gândul la „Un veac de singurătate” al lui Gabriel García Márquez, deși alte comparații cu romanul respectiv nu prea pot fi făcute.

📌 Nu o s-o mai lungesc pentru a nu vă plictisi, dar vă spun doar atât: dacă vreți să citiți ceva cu adevărat bun, ceva care să vă facă să vă îndrăgostiți pentru totdeauna de acest hobby sublim al cititului, atunci faceți-vă un bine și citiți această tetralogie. Pentru mine, dacă ar fi ultimele cărți pe care aș avea posibilitatea să le mai citesc pe lumea asta, cred că pe acestea le-aș alege. Iar traducerea lui Bogdan Mălaicu-Hondrari este una excelentă. 😍

📌 PS Mi-a rămas în minte o replică a unuia dintre personajele din carte și pentru că o să duc pentru multă vreme cu mine această frază (să sperăm că pentru totdeauna), vreau să o împărtășesc și aici. O redau aproximativ, așa cm am reținut-o: „Scriem întotdeauna pentru noi și rescriem pentru cei care ne citesc”. N-am cuvinte să spun cât de mult mi-a plăcut fraza asta pentru că e atât, dar atât de adevărată și de o profunzime incredibilă ținând cont de numărul și simplitatea cuvintelor utilizate. Mi-am adus aminte de câte sute de ori am scris și am rescris cuvinte și fraze pentru aceste recenzii astfel încât varianta finală să fie cât mai apropiată de ceea ce mi-ar plăcea mie să citesc.

📌 PPS Am avut mari dificultăți în a alege niște citate favorite pentru că îmi venea să aleg câte unul la fiecare câteva pagini citite. Până la urmă m-am rezumat doar la câteva, dar sunt mult mai multe care au potențialul de a fi chiar mai bune decât acestea.

Astăzi nu e despre o carte, ci despre niște gânduri pe care le am de ceva vreme și pe care vreau să le împărtășesc aici. Am aflat destul de recent de faptul că unii utilizează inteligența artificială pentru a „scrie” recenzii ale cărților pe care le-au citit și trebuie să recunosc că nu pricep nici în ruptul capului de ce ar vrea cineva să facă așa ceva.

În primul rând pentru că o astfel de abordare se bate cap în cap cu modul în care percep eu această activitate. Pentru mine, a scrie despre ce citesc reprezintă ceva ce fac, în primul rând, pentru mine. Da, de ce să vă mint, recenziile pe care le vedeți pe această pagină sunt felul în care izbutesc să îmi fixez mai bine sentimentele pe care mi le-a trezit cartea respectivă, dar și o manieră în care îmi dezvolt abilitatea de a crea, de a scrie, de a pune cuvintele într-o ordine care să îmi placă în primul rând mie.

Faptul că de la un moment dat încolo am decis să distribui aceste recenzii pe această platformă de socializare este pentru că, în idealismul meu naiv, continui să cred că lectura este una dintre activitățile fără de care noi, oamenii, nu suntem altceva decât niște maimuțe cu șosete și că, în acest fel, unele cărți bune sau foarte bune vor ajunge în atenția mai multor persoane.

Nu știu dacă cineva a citit vreodată vreuna dintre cărțile despre care am scris aici. Și, sincer, nici nu pot să spun că mi se pare foarte important acest aspect, deși recunosc că mi-ar plăcea ca el să se întâmple. Însă mie mi se pare foarte important să nu lăsăm cărțile să moară. Să scriem despre ele, să vorbim despre ele, să facem în continuare schimburi de idei despre modalitățile infinite în care ele ne îmbogățesc viețile.

Și tocmai de aceea îmi este imposibil să înțeleg de ce ar apela cineva la inteligența artificială atunci când e vorba de a „scrie” despre o carte. Da, poți să faci asta în câteva secunde, dar care mai e farmecul? Unde sunt impresiile tale autentice și nefardate? Unde e originalitatea? Unde sunt imperfecțiunile și părerile mai puțin populare? Ei bine, nu mai sunt. Totul e perfect, totul e curat, nu o să mai fie nicio literă greșită și nicio părere negativă.

Nu știu cât voi mai scrie pe această pagină. Poate că asta e ultima postare sau poate voi scrie până la finalul vieții (sau până la finalul Facebook-ului, asta ca să îmi păstrez optimismul 😁), însă ce pot să vă garantez e că nu veți citi aici recenzii create cu inteligența artificială. Da, poate că voi utiliza și eu acest instrument pentru a mă documenta, însă ceea ce voi scrie aici va fi mereu autentic și în concordanță cu trăirile mele referitoare la cărțile citite și cu principiile mele de viață. Poate că nu veți fi mereu de acord cu ce scriu despre câte o carte, însă prefer oricând o discuție în contradictoriu și interacțiuni cu sens, bazate pe idei, decât să vă arunc niște cuvinte generate printr-o comandă.

Mai jos aveți reacția siderată a moțatei mele care își căuta ceva de citit și a auzit că unii „scriu” recenzii cu inteligența artificială. 😂😂 A zis că decât așa, mai bine le scrie ea: jjjjjjjjjllllllllllllllllllțțțțțțțțțțțțțțțssssssssssssaaaaaaaaaaa 🤣🤣

🔝Astăzi a venit rândul unei cărți de dezvoltare personală, una care și-a dovedit deja utilitatea pentru mine și care sper să aibă același efect și pentru voi. 😊

📖 Știința rezolvării conflictelor
de Helena Cornelius și Shoshana Faire

✒️ Apreciere personală: 8/10
✒️ Anul apariției: 1994 (ediția originală a fost publicată în 1989)
✒️ Editura: Știință și tehnică
✒️ Numărul de pagini: 272
✒️ Traducerea din limba engleză: Ana Stoica-Constantin și Cristopher Clark
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,91 din 5 (11 evaluări)

📌 Ei bine, aceasta este o carte destul de veche la care, în mod normal, nu aș fi ajuns, însă viața te aduce uneori în situații când vrei să citești ceva despre un domeniu specific pentru a înțelege mai bine, în încercarea de a deznoda fire pentru care altfel ai fi tentat să utilizezi foarfeca. Am primit cartea împrumut de la unul dintre frații mei, cel care mi-a și recomandat-o și mi-am confirmat astfel, încă o dată, cât de benefic este să citești cărți pe care le-a citit deja cineva de încredere și despre care persistă o impresie pozitivă.

📌 Am pornit lectura cu speranța că voi obține soluții pentru aplanarea conflictelor cu persoane dificile, vădit ostile, a căror unică intenție este de a pune bețe în roate, de a jigni sau de a face rău. Trebuie să recunosc că nu am găsit în carte exact ceea ce mă așteptam, însă am înțeles și de ce: pentru că nu putem schimba nimic la ceilalți și la relaționarea noastră cu aceștia decât dacă ne schimbăm noi înșine. Acest lucru nu vine ca o noutate absolută, însă aprofundarea acestui aspect a fost, cel puțin pentru mine, extrem de benefică.

📌 Am conștientizat mult mai aplicat cât de importante sunt abordările diferite în relaționarea cu cineva și că este esențial să fim în permanență deschiși la compromisuri, nu pentru a le face pe plac celorlalți, ci pentru a identifica soluțiile prin care ambele persoane/ părți să aibă de câștigat. Desigur că nu este mereu simplu să faci aceste lucruri, uneori simțim că ne vine să ne luăm câmpii, însă tocmai în astfel de momente e cel mai bine să ne păstrăm calmul și să încercăm să vedem lucrurile și din punctul de vedere al celuilalt. Și, desigur, să înțelegem imediat aspectul cel mai important al conflictului, acela că el reprezintă o OPORTUNITATE prin care cele două părți pot să obțină ceva mai mult decât aveau înainte, iar acest aspect este subliniat de nenumărate ori în carte.

📌 Așa cm mi-am format o părere de ceva timp încoace, pentru a accelera soluționarea unei probleme, ea trebuie, de cele mai multe ori, amplificată. Sigur, în unele cazuri, cm sunt războaiele, amplificarea problemei are urmări tragice, chiar dezastruoase, însă chiar și în astfel de cazuri soluționarea problemei este, în cele din urmă, accelerată și pune capăt unui conflict care altfel ar fi trenat pe termen nedefinit. Rămân, totuși, la convingerea că soluționarea oricărui conflict poate fi obținută și fără amplificarea acestuia, cu condiția ca cel puțin una dintre părți să aibă suficientă maturitate și înțelepciune. Sau prin utilizarea unui mediator abil, capabil să identifice variantele optime pentru ambele părți în așa fel încât să elimine sursele nemulțumirilor.

📌 Per total, o carte cu multă informație utilă, recomandabilă oricui, chiar dacă maniera în care este tradusă și redactată nu este cea mai bună (am pus acest aspect pe seama faptului că în perioada anilor 90’ erau atât de multe cărți de tradus încât conta mult mai mult factorul cantitativ decât cel calitativ). Am trecut, totuși, peste aceste aspecte și am ales să mă concentrez pe conținut, unul care este excelent, înțesat de o multitudine de exemple. M-am surprins deja, în mai multe rânduri, că am o abordare diferită atunci când mă regăsesc implicat într-un conflict, iar aceasta e o dovadă clară că lectura acestei cărți nu a fost în van.

📌 PS Numărul mic de evaluări de pe Goodreads este cauzat de faptul că în perioada când a apărut această carte, acest site nu exista, iar lumea nu prea mai citește cărți vechi astfel încât să mai primească evaluări în zilele noastre.

Cărțile precum cea prezentată astăzi sunt cele pentru care am creat acum mai bine de doi ani și jumătate această pagină, iar între timp, zeci de asemenea opere au fost aduse astfel în atenția voastră. Vă va plăcea și aceasta, cu siguranță, dacă veți decide să îi acordați o șansă. 😎

📖Viața ca un râu
de Shelley Read

✒️ Apreciere personală: 9,5/10
✒️ Anul apariției: 2023 (ediția originală a fost publicată tot în 2023)
✒️ Editura: Litera
✒️ Numărul de pagini: 336
✒️ Traducere din limba engleză: Bogdan Perdivară
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,25 din 5 (peste 190.000 de evaluări)

📌 În general, cărțile care au evaluări atât de mari pe Goodreads (și aici mă refer la cele care au peste 4,2) sunt foarte bune, iar „Viața ca un râu” nu face excepție. Am dat peste această carte la niște reduceri online, iar nota de pe Goodreads m-a determinat să o achiziționez și foarte bine am făcut.

📌 Mi-au plăcut de la bun început delicatețea cu care scrie Shelley Read, naturalețea cu care curge povestea și digresiunile prin care radiografiază trăirile protagonistei, iar subiectul m-a captivat și m-a ținut aproape de carte până la final. Dragostea, pierderea, disperarea, dezrădăcinarea, speranța urmată de o aprigă deznădejde, dar și regăsirea, toate își fac loc în acest roman și se îmbină incredibil de bine în foarte multe locuri. O trecere superbă printr-o multitudine de conflicte interioare și exterioare într-un ritm firesc, fără nimic forțat. Ca un râu lin.

📌 Dacă e ceva ce nu a fost chiar pe gustul meu, acelea sunt descrierile destul de lungi ale decorurilor care îmbracă diversele scene din carte, însă sunt perfect conștient că fără acestea nu ar fi putut fi creat acel cadru liric perfect adaptat sentimentelor deosebit de profunde prin care trece protagonista. A fost doar puțin cam mult pentru mine, de acolo și acel 9,5.

📌 Însă, dincolo de hachițele mele de cititor exigent, dacă vă doriți să citiți despre un drum inițiatic feminin ce urmează o cărare îngustă prin niște hățișuri de nenorociri și probleme ce par nesfârșite, aceasta este cu siguranță una dintre cele mai bune astfel de cărți pe care o puteți citi vreodată. În multe momente m-am întrebat ce resorturi ar trebui să aibă o persoană pentru a reuși să meargă înainte, pusă în fața unor întorsături atât de dramatice ale vieții, însă mi-am răspuns spunându-mi că oamenii au de multe ori resurse incredibile atunci când un strop de speranță continuă să le dăinuie în inimă.

📌 Sunt conștient că această carte este foarte puțin cunoscută la noi și că nu s-a bucurat de promovare (poate de aceea și prețurile relativ mici la care puteți să o achiziționați de pe diversele site-uri de specialitate), însă conținutul acesteia este unul splendid și sunt aproape convins că o să vă placă. O să închei cu aceeași speranță că v-am stârnit interesul față de o carte excelentă ce are potențialul să vă cucerească de la primele rânduri și vă urez spor la citit!