ArtePsy

Am trecut de 500 de abonați la newsletterul ArtePsy și asta, pentru mine, este un motiv de sărbătorit. 💙🫶
Credem cu tărie că în spatele acestei cifre sunt oameni interesați de psihologie, dezvoltare profesională, relații, copii, familie, psihoterapie și de tot ceea ce ne ajută să înțelegem mai bine lumea interioară, proprie și a oamenilor cu care lucrăm.
Newsletterul ArtePsy a apărut din dorința de a avea un spațiu mai așezat, dincolo de ritmul rapid al rețelelor sociale, în care să putem trimite resurse, articole, idei, materiale practice, informații despre cursuri și evenimente și, uneori, lucruri pe care nu le publicăm în altă parte.
Vă mulțumim celor care sunteți deja acolo pentru încredere, interes și pentru că rămâneți aproape de ArtePsy .
Iar dacă nu te-ai înscris încă și simți că aceste teme îți sunt utile, te invit cu drag să ni te alături.
👉 Înscriere aici:
https://preview.mailerlite.io/forms/2411610/190436693497611592/share

Ne auzim în inbox. 💙🤍

𝐄𝐜𝐫𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢 𝐬𝐢 𝐚𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧𝐭𝐢: 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐮𝐳 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜 𝐥𝐚 𝐝𝐞𝐩𝐞𝐧𝐝𝐞𝐧𝐭𝐚
──────────
Ecranele nu sunt nici salvarea și nici dușmanul copilăriei. Un apel video cu bunicii, un desen animat liniștit privit împreună cu părintele sau o aplicație care îl provoacă pe copil să învețe lucruri noi pot fi experiențe bune. Problema apare atunci când utilizarea își pierde măsura și controlul, când ecranul începe să înlocuiască somnul, joaca, mișcarea, relațiile și învățarea, iar copilul nu mai poate să se oprească fără să apară suferința.

𝐂𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧ă 𝐮𝐭𝐢𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚?
Utilizarea problematică a ecranelor descrie un tipar de folosire excesivă și compulsivă a dispozitivelor cu ecran, care se menține în ciuda consecințelor negative. Ea acoperă un întreg spectru, în funcție de vârstă: la copilul mic vorbim mai degrabă despre o folosire care începe să concureze cu somnul, joaca și relațiile, în timp ce forma severă, dependența propriu-zisă, se conturează mai clar la vârsta adolescenței. Trebuie precizat că „dependența de internet" nu este, deocamdată, un diagnostic formal unitar. În clasificările actuale este recunoscută doar tulburarea de utilizare a jocurilor video (gaming disorder), încadrată la comportamentele adictive, prin asemănarea cu jocul de noroc patologic și cu dependențele de substanțe. Descrierea clinică rămâne însă utilă: incapacitatea de a rezista impulsului de a folosi internetul, cu efecte negative asupra stării de bine și a vieții sociale, academice și profesionale. Ideea centrală este că nu contează timpul în sine, ci pierderea controlului asupra comportamentului și persistența lui în pofida deteriorării funcționării, cu efecte asupra relațiilor, sănătății sau performanței școlare.
Nu orice utilizare este însă problematică. Kardaras (2016) propune diferențierea dintre o utilizare mai sănătoasă („digital vegetables": informare, comunicare cu scop, conținut educațional) și una intens stimulantă a sistemului de recompensă („digital candy": jocuri de tip acțiune, derulare pasivă de clipuri, rețele și mesagerie compulsivă).

𝐂𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐞𝐟𝐞𝐜𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐮𝐭𝐢𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜𝐞?
𝐋𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐢𝐢 creierul copilului este deosebit de vulnerabil, prin plasticitatea ridicată și segregarea încă incompletă a rețelelor neuronale. Studiile de neuroimagistică (Chang & Lee, 2024) arată că expunerea la ecran nu afectează o singură regiune cerebrală, ci modul în care mai multe rețele lucrează împreună: o subactivare a rețelei de control executiv (frontoparietală), responsabilă de inhibiție și autoreglare, alături de o funcționare atipică a circuitului recompensei, care înclină balanța spre gratificarea imediată. La copilul mic, dovezile privin­d atenția sunt mai degrabă corelaționale: unele studii au asociat expunerea timpurie la televizor cu un risc crescut de dificultăți atenționale, iar conținutul neadecvat vârstei și televizorul care merge pe fundal se leagă de rezultate cognitive mai slabe. În schimb, co-utilizarea (adultul folosește ecranul împreună cu copilul) se asociază pozitiv cu dezvoltarea cognitivă.
𝐋𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥 efectele pot fi atât pozitive, cât și negative, în special pentru adolescenți. Comunicarea online poate întări relațiile, prin auto-dezvăluire reciprocă și sentimentul de apartenență la grup. La polul opus se situează cyberbullying-ul, precum și retragerea socială, în care ecranele devin o formă de evadare ce poate substitui treptat interacțiunile față în față.
𝐋𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐚𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥 sunt descrise efecte mixte asupra identității: claritatea conceptului de sine crește la adolescenții care comunică online cu prietenii, dar scade la minoritatea care folosește internetul aproape exclusiv pentru a-și explora identitatea. Stima de sine este, în general, susținută de feedbackul pozitiv primit online, însă efectul se inversează la cei care primesc predominant feedback negativ, iar beneficiile apar doar în cazul unui uz echilibrat, nu compulsiv. La acestea se adaugă asocierea uzului problematic cu simptome depresive și cu dificultăți de autoreglare, precum și, la o parte dintre adolescenți, cu comorbidități psihiatrice.
𝐋𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥 uzul intens și conținutul neadecvat vârstei se asociază cu dificultăți de autoreglare (toleranță scăzută la frustrare, impulsivitate, crize mai frecvente la oprirea ecranului). O parte dintre aceste efecte țin mai degrabă de schimbările din rutina somnului, a jocului și a mișcării decât de conținutul în sine.
𝐋𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐬𝐚𝐧𝐚𝐭𝐚𝐭𝐢𝐢 utilizarea intensă a ecranelor seara accentuează activarea fiziologică și perturbă somnul profund și REM (fazele reparatorii), ceea ce duce la oboseală și iritabilitate a doua zi. În timp, se adaugă manifestări somatice: oboseală oculară digitală (uscăciune, vedere încețoșată, cefalee), disconfort musculo-scheletal cervical și la nivelul umerilor, asociat posturii aplecate, precum și tipare alimentare neregulate.

𝐋𝐚 𝐜𝐞 𝐬𝐞𝐦𝐧𝐞 𝐬𝐚 𝐟𝐢𝐦 𝐚𝐭𝐞𝐧𝐭𝐢?
La copiii foarte mici nu vorbim, propriu-zis, de „dependență” cât despre o utilizare problematică și despre riscul ca ecranul să afecteze activitățile esențiale. Cadrul clinic al dependenței se aplică mai clar de la adolescență. Semnele de mai jos nu sunt o listă de auto-diagnostic, ci semnale la care merită să fii atent și, dacă se adună și afectează viața copilului, poate fi necesară discuția cu un specialist.

𝐂𝐨𝐩𝐢𝐥 𝐦𝐢𝐜 𝐬𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐨𝐥𝐚𝐫 (𝟏–𝟓 𝐚𝐧𝐢)
• Apar crize de plâns sau furie disproporționate și greu de liniștit la oprirea ecranului, dincolo de frustrarea obișnuită de la finalul unei activități plăcute.
• Se calmează aproape exclusiv prin ecran: autoreglarea este „externalizată" către dispozitiv, iar consolarea prin ținutul în brațe de un părinte, realizarea unui ritual sau a unei activități de joacă nu mai funcționează.
• Preferă constant ecranul în locul jocului liber, al mișcării, al cărților și al interacțiunii cu ceilalți.
• Cere dispozitivul aproape permanent și rămâne agitat, hiperstimulat după vizionare, în loc să se liniștească.
• Prezintă un somn perturbat sau dificultăți de a se implica în joc nestructurat.
• Anumite semne (de exemplu întârzierile de limbaj, dificultățile de atenție) pot coexista cu utilizarea excesivă a ecranului, dar necesită evaluare de specialitate, deoarece pot avea și alte cauze.

𝐒𝐜𝐨𝐥𝐚𝐫 𝐦𝐢𝐜 (𝟔–𝟏𝟐 𝐚𝐧𝐢)
• Activitățile zilnice sunt perturbate, copilul renunță la mișcare și la joacă, iar somnul devine neregulat.
• Poate fi observată o retragere din relațiile de prietenie.
• Apare o stare de iritabilitate și conflicte accentuate când se pun limite sau i se ia dispozitivul; copilul încearcă să reducă timpul petrecut la ecrane și nu reușește.
• Ascunde sau folosește pe furiș ecranul și pierde noțiunea timpului petrecut pe el.
• Apare o scădere a randamentului școlar, cu teme neterminate.
• Prezintă pierderea interesului pentru activitățile care înainte îi plăceau; totul pare „plictisitor".
• Acuză oboseală, dureri de cap sau oboseală oculară.

𝐀𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧𝐭 (𝟏𝟑–𝟏𝟗 𝐚𝐧𝐢)
• Internetul sau jocul devine activitatea centrală, în jurul căreia se organizează ziua.
• Are nevoie de tot mai mult timp sau de o intensitate mai mare pentru același nivel de satisfacție.
• Apar stări de tip „sevraj" (iritabilitate, neliniște, anxietate sau dispoziție scăzută) când nu poate accesa ecranul.
• Prezintă încercări repetate și nereușite de a reduce expunerea (pierderea controlului).
• Folosește ecranul mai ales pentru a evita sau amortiza stările emoționale negative.
• Apar conflicte în familie pe tema utilizării; minte sau ascunde cât timp petrece pe ecran.
• Continuă utilizarea deși are consecințe clare (de exemplu rezultate școlare slabe).
• Somnul este perturbat, prezintă oboseală oculară, disconfort cervical, alimentație neregulată.

𝐂𝐚𝐧𝐝 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐜𝐨𝐦𝐚𝐧𝐝𝐚𝐭 𝐬𝐚 𝐟𝐢𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭 𝐮𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭?
Consultarea unui specialist este recomandată atunci când viața copilului sau adolescentului este afectată simultan pe mai multe planuri (școală, familie, dispoziție, somn) și când limitele puse în familie eșuează în mod repetat. Uneori, uzul excesiv nu este problema de bază, ci o formă de a face față unei suferințe deja prezente: nu rareori coexistă cu depresia, anxietatea sau izolarea socială, pe care le poate masca. De aceea reperul nu este numărul de ore petrecute pe ecran, ci combinația dintre pierderea controlului, afectarea funcționării și suferința resimțită.

𝐑𝐞𝐜𝐨𝐦𝐚𝐧𝐝𝐚𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐮𝐧𝐞𝐫𝐞 𝐥𝐚 𝐞𝐜𝐫𝐚𝐧𝐞 𝐢𝐧 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐚𝐫𝐬𝐭𝐚
Recomandările Organizației Mondiale a Sănătății (pentru copiii sub 5 ani) și ale Academiei Americane de Pediatrie (pentru copiii de vârstă școlară și adolescenți) converg: la vârste mici, mai puțin este mai bine, iar odată cu vârsta accentul se mută de la limite de timp către calitatea conținutului și contextul utilizării. Câteva principii se aplică însă la orice vârstă: fără ecrane cu o oră înainte de culcare, fără dispozitive în dormitor și grija ca ecranul să nu ia locul somnului, mișcării și jocului.
• 𝐒𝐮𝐛 𝟏𝟖 𝐥𝐮𝐧𝐢: fără timp de ecran, cu excepția apelurilor video cu familia/prietenii.
• 𝟏𝟖–𝟐𝟒 𝐥𝐮𝐧𝐢: dacă se introduc ecrane, doar conținut de calitate, privit împreună cu adultul.
• 𝟐–𝟓 𝐚𝐧𝐢: cel mult o oră pe zi, ideal cât mai puțin, conținut de calitate și, pe cât posibil, împreună cu părintele.
• 𝟔 𝐚𝐧𝐢 𝐬𝐢 𝐩𝐞𝐬𝐭𝐞: limite consecvente și un plan de familie privind timpul și tipul de conținut, astfel încât ecranele să nu afecteze somnul, mișcarea și relațiile.
În cele din urmă, întrebarea nu este doar „cât timp?", ci și „ce fel de conținut?". Un desen liniștit, urmărit împreună cu părintele, nu are același efect ca un flux nesfârșit de clipuri rapide. La calitatea conținutului ne uităm la câteva lucruri simple: cât de alert e ritmul, câți stimuli apar deodată, dacă povestea poate fi urmărită și dacă îl invită pe copil să participe.

𝐏𝐬𝐢𝐡. 𝐁𝐥ă𝐣𝐚𝐧 𝐀𝐧𝐜𝐚

𝐅𝐨𝐭𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐏𝐚𝐭𝐫𝐢𝐜𝐢𝐚 𝐏𝐫𝐮𝐝𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐩𝐞 𝐔𝐧𝐬𝐩𝐥𝐚𝐬𝐡

𝐁𝐢𝐛𝐥𝐢𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞
Adelantado-Renau, M., Moliner-Urdiales, D., Cavero-Redondo, I., Beltran-Valls, M. R., Martínez-Vizcaíno, V., & Álvarez-Bueno, C. (2019). Association between screen media use and academic performance among children and adolescents: A systematic review and meta-analysis. JAMA Pediatrics, 173(11), 1058–1067. https://doi.org/10.1001/jamapediatrics.2019.3176
American Academy of Pediatrics, Council on Communications and Media. (2016). Media use in school-aged children and adolescents. Pediatrics, 138(5), e20162592. https://doi.org/10.1542/peds.2016-2592
Chang, M. L. Y., & Lee, I. O. (2024). Functional connectivity changes in the brain of adolescents with internet addiction: A systematic literature review of imaging studies. PLOS Mental Health, 1(1). https://doi.org/10.1371/journal.pmen.0000022
Kardaras, N. (2016). Glow kids: How screen addiction is hijacking our kids and how to break the trance. St. Martin's Press.
Lillard, A. S., & Peterson, J. (2011). The immediate impact of different types of television on young children's executive function. Pediatrics, 128(4), 644–649. https://doi.org/10.1542/peds.2010-1919
Mallawaarachchi, S., Burley, J., Mavilidi, M., Howard, S. J., Straker, L., Kervin, L., Staton, S., Hayes, N., Machell, A., Torjinski, M., Brady, B., Thomas, G., Horwood, S., White, S. L. J., Zabatiero, J., Rivera, C., & Cliff, D. (2024). Early childhood screen use contexts and cognitive and psychosocial outcomes: A systematic review and meta-analysis. JAMA Pediatrics, 178(10), 1017–1026. https://doi.org/10.1001/jamapediatrics.2024.2620
Valkenburg, P. M., & Piotrowski, J. T. (2017). Plugged in: How media attract and affect youth. Yale University Press.
World Health Organization. (2019). Guidelines on physical activity, sedentary behaviour and sleep for children under 5 years of age. WHO.

💙🤍Ne bucurăm să vă anunțăm că deschidem seria "Dialogurile ArtePsy "

Este un format la care ne gândim de ceva vreme și care pornește dintr-o nevoie simplă: aceea de a avea un spațiu constant în care specialiști din domeniu să vorbească despre ce funcționează în practică și de ce.

Ne vom vedea din două în două săptămâni, online, cu câte un subiect și un specialist din cadrul asociației ArtePsy la fiecare întâlnire. Vom vorbi despre psihoterapia de familie, evaluarea psihologică, intervențiile clinice, terapiile expresiv-creative și tot ce ține de munca reală cu oamenii, cu partea de întrebări și discuție inclusă de fiecare dată.

Scopul seriei este de a aduce practica științifică, bazată pe dovezi, mai aproape de voi, într-o formă accesibilă și direct aplicabilă. Ne interesează mai puțin teoria de dragul teoriei și mai mult ce puteți duce cu voi în cabinet, în clasă sau în echipă.

Seria se adresează psihologilor, psihoterapeuților, studenților și masteranzilor la psihologie.

Participarea este gratuită și se face pe bază de înscriere, aici: https://forms.gle/7J71S219UoRz3Wvt7

Vă așteptăm cu drag la primul dialog!

𝐂𝐨𝐩𝐢𝐥𝐮𝐥 𝐭𝐚𝐮 𝐢𝐭𝐢 „𝐢𝐦𝐩𝐫𝐮𝐦𝐮𝐭𝐚” 𝐬𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚
──────────
Ai observat vreodată cum, intrând într-o cameră unde tocmai s-a certat cineva, simți tensiunea din aer înainte să afli ce s-a întâmplat? Sau cum, atunci când bebelușul tău plânge de foame, corpul tău se încordează instant, chiar dacă mintea îți spune calm că nu e nimic grav? Nu e o chestiune de sensibilitate. E biologie, și are un nume: neuronii oglindă.

𝐍𝐞𝐮𝐫𝐨𝐧𝐢𝐢 𝐨𝐠𝐥𝐢𝐧𝐝𝐚
La începutul anilor '90, la Universitatea din Parma, un grup de neurologi italieni, printre care Giacomo Rizzolatti și Vittorio Gallese, studiau creierul unei maimuțe macac, urmărind ce tipuri de neuroni se activează atunci când animalul apucă o alună și o mănâncă. Într-o pauză, unul dintre cercetători a luat el însuși o alună și a mușcat din ea, în timp ce maimuța doar privea. Spre uimirea lor, s-au activat exact aceleași tupuri de neuroni care se activau când mânca maimuța însăși. Creierul ei „trăise” acțiunea doar privind-o. Așa au fost descoperiți neuronii oglindă (Di Pellegrino et al., 1992).
De atunci, cercetătorii au tot găsit dovezi că funcționăm la fel, nu doar pentru mișcări (de-aia căscăm când vedem pe altcineva căscând), ci și pentru emoții. Când vedem o față încordată de frică sau relaxată de bucurie, o parte din creierul nostru „oglindește” acea stare, aproape ca și cm am trăi-o noi înșine. Fenomenul a fost numit contagiune emoțională încă din anii '90 (Hatfield et al., 1993), iar cercetările ulterioare au arătat că mecanismul e mediat și de sistemul nervos autonom, cel care ne reglează respirația și ritmul inimii, fără să-l putem controla prin voință.
Un experiment a testat exact ideea aceasta la mame și bebeluși (Waters et al., 2014). Cercetătorii au despărțit perechile mamă-copil, au pus mamele să treacă fie printr-o sarcină stresantă, fie printr-una relaxantă, apoi le-au reunit. Deși bebelușii nu știau nimic despre ce trecuseră mamele lor, ritmul lor cardiac a urmat fidel starea fiziologică a mamei, mai agitat după sarcina stresantă, mai calm după cea relaxantă. Corpul copilului „citise” starea mamei, chiar și fără cuvinte.

𝐂𝐨𝐫𝐞𝐠𝐥𝐚𝐫𝐞𝐚
Această coordonare fiziologică timpurie, felul în care respirația, ritmul cardiac și expresiile tale se armonizează cu ale copilului, nu e doar o curiozitate de moment. Sincronia repetată din primii ani pune bazele autoreglării, ale capacității de simbolizare și ale empatiei copilului, mult mai târziu în viață (Feldman, 2007). Baza neurochimică a acestei legături ține mai ales de oxitocină și de alte neuropeptide care leagă mama de copil, în ambele direcții (Cîrneci, 2014). Sunt, practic, aceleași sisteme care fac posibil acest tip de sincronizare emoțională, și tot ele stau la baza felului în care un adult calm poate ajuta un copil să-și regleze starea, adică la baza a ceea ce psihologii numesc coreglare (Morris et al., 2007).
Un copil mic nu se poate calma singur. Sistemul lui nervos pur și simplu nu are încă, fiziologic, capacitatea necesară. Are nevoie, pentru o vreme, să „împrumute” sistemul nervos al unui adult calm, care să-l ghideze înapoi spre echilibru, cam așa cm un copil care abia învață să meargă se ține, la început, de mâna cuiva. Coreglarea nu arată la fel la orice vârstă. La un bebeluș sau la un copil mic, adultul intervine activ, îl ia în brațe, îi vorbește rar, îl leagănă. Pe măsură ce copilul crește, rolul părintelui devine mai discret, mai mult prezență disponibilă decât intervenție directă. Cu fiecare astfel de episod, copilul exersează ceva ce va putea, într-o zi, să facă și singur. Dar nu orice prezență calmează automat. Un studiu pe copii de nouă până la unsprezece ani a arătat că un părinte poate la fel de bine amplifica stresul unui copil, nu doar să-l tempereze, în funcție de ce transmite în acel moment: confort sau performanță (Parenteau et al., 2020). Contează, deci, mai puțin faptul că ești acolo, și mai mult ce ești, chiar acolo, în corpul tău, în secunda aceea.
Ideea că starea ta contează mai mult decât simpla prezență e susținută acum și de cercetări mai noi, astfel, tehnici de imagistică permit măsurarea simultană a activității cerebrale la părinte și copil, în timp ce interacționează (Alonso et al., 2024). Concluzia rămâne aceeași: reglarea emoțională nu se învață izolat, ci se construiește împreună, corp lângă corp. Nu înseamnă că trebuie să fii calm sau calmă tot timpul. E, oricum, imposibil, și nici sănătos. Dar dacă vrei să-l ajuți pe copilul tău să se liniștească, primul pas nu e ce îi spui. E ce se întâmplă, cu câteva secunde mai devreme, în corpul tău.

𝐄𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐢𝐮 𝐬𝐜𝐮𝐫𝐭, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐝𝐞 𝐚𝐠𝐢𝐭𝐚𝐭𝐢𝐞
Data viitoare când copilul e copleșit de o emoție puternică (furie, frică, frustrare etc.), înainte să-i spui orice:
𝟏. Oprește-te o clipă și observă propriul corp. Unde ești încordat sau încordată, cm respiri.
𝟐. Trage aer pe nas, încet, numărând până la patru, apoi expiră tot încet, numărând până la șase. Repetă de două-trei ori.
𝟑. Coboară puțin vocea și încetinește ritmul vorbirii, chiar dacă nu ai găsit încă ce să spui.
𝟒. Abia acum vorbește-i.

𝑪𝒐𝒓𝒑𝒖𝒍 𝒕𝒂𝒖 𝒄𝒂𝒍𝒎𝒂𝒕 𝒆 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒖𝒍 𝒎𝒆𝒔𝒂𝒋 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒄𝒐𝒑𝒊𝒍𝒖𝒍 𝒕𝒂𝒖 𝒊𝒍 „𝒄𝒊𝒕𝒆𝒔𝒕𝒆”, 𝒄𝒖 𝒎𝒖𝒍𝒕 𝒊𝒏𝒂𝒊𝒏𝒕𝒆 𝒅𝒆 𝒄𝒖𝒗𝒊𝒏𝒕𝒆.

𝐏𝐬𝐢𝐡. 𝐎𝐯𝐢𝐝𝐢𝐮 𝐈𝐨𝐫𝐝𝐚𝐜𝐡𝐞

𝐑𝐞𝐟𝐞𝐫𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐛𝐢𝐛𝐥𝐢𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐞
Alonso, A., McDorman, S. A., & Romeo, R. R. (2024). How parent-child brain-to-brain synchrony can inform the study of child development. Child Development Perspectives, 18(1), 26-35. https://doi.org/10.1111/cdep.12494
Cîrneci, D. (2014). Stresul din mintea noastră și războiul din lumea celulelor. Editura Fundației România de Mâine.
Di Pellegrino, G., Fadiga, L., Fogassi, L., Gallese, V., & Rizzolatti, G. (1992). Understanding motor events: A neurophysiological study. Experimental Brain Research, 91(1), 176-180. https://doi.org/10.1007/BF00230027
Feldman, R. (2007). Parent-infant synchrony and the construction of shared timing; physiological precursors, developmental outcomes, and risk conditions. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 48(3-4), 329-354. https://doi.org/10.1111/j.1469-7610.2006.01701.x
Hatfield, E., Cacioppo, J. T., & Rapson, R. L. (1993). Emotional contagion. Current Directions in Psychological Science, 2(3), 96-99. https://doi.org/10.1111/1467-8721.ep10770953
Morris, A. S., Silk, J. S., Steinberg, L., Myers, S. S., & Robinson, L. R. (2007). The role of the family context in the development of emotion regulation. Social Development, 16(2), 361-388. https://doi.org/10.1111/j.1467-9507.2007.00389.x
Parenteau, A. M., Alen, N. V., Deer, L. K., Nissen, A. T., Luck, A. T., & Hostinar, C. E. (2020). Parenting matters: Parents can reduce or amplify children's anxiety and cortisol responses to acute stress. Development and Psychopathology, 32(5), 1799-1809. https://doi.org/10.1017/S0954579420001285
Siegel, D. J., & Bryson, T. P. (2011). The whole-brain child: 12 revolutionary strategies to nurture your child's developing mind. Bantam.
Waters, S. F., West, T. V., & Mendes, W. B. (2014). Stress contagion: Physiological covariation between mothers and infants. Psychological Science, 25(4), 934-942. https://doi.org/10.1177/0956797613518352

Curs de formare continuă - 𝐂𝐎𝐏𝐈𝐋𝐔𝐋 𝐈𝐍𝐓𝐄𝐑𝐈𝐎𝐑: 𝐌𝐄𝐓𝐎𝐃𝐄 𝐒̦𝐈 𝐓𝐄𝐇𝐍𝐈𝐂𝐈 𝐃𝐄 𝐀𝐁𝐎𝐑𝐃𝐀𝐑𝐄 𝐓𝐄𝐑𝐀𝐏𝐄𝐔𝐓𝐈𝐂𝐀̆ - 𝐌𝐨𝐝𝐮𝐥𝐞𝐥𝐞 𝐈 𝐬̦𝐢 𝐈𝐈

🧠 Conceptul de copil interior nu este o metaforă poetică, ci o realitate clinică validată de neuroștiințe, teoria atașamentului (Bowlby, Ainsworth), modelele dezvoltării sinelui (Winnicott, Erikson, Stern, Siegel) și abordările integrative contemporane - IFS, Schema Therapy, Inner Bonding, terapie cognitiv-comportamentală integrativă.

Experiențele timpurii sunt stocate sub formă de memorie implicită, corporală și emoțională, modelând răspunsurile adultului în relații, în reglarea afectivă și în mecanismele de apărare. Lucrul terapeutic cu copilul interior devine astfel o componentă importantă în abordarea traumei, anxietății, depresiei și a dificultăților relaționale.

🎯 𝐂𝐞 𝐯𝐞𝐢 𝐝𝐨𝐛𝐚̂𝐧𝐝𝐢 pe parcursul celor două module:
▪️ fundamentele teoretice - de la Jung și Bradshaw la modelele integrative moderne
▪️ bazele neuropsihologice ale traumei din copilărie (corp, memorie, reglare emoțională)
▪️ etapele intervenției psihoterapeutice - de la conștientizare la reparenting
▪️ tehnici de imagerie dirijată, lucru somatic, dialog interior și terapie expresiv-creativă
▪️ protocoale de lucru pentru fiecare ipostază a copilului interior (bebeluș, copil mic, puber, adolescent)
▪️ studii de caz și aplicabilitate clinică diferențiată

👩‍⚕️ 𝐅𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢:
Psih. Dr. Gabriela Dumitriu - psiholog clinician principal, psihoterapeut integrativ, formator și supervizor
Psih. Drd. Alexandra Dudu - psiholog clinician specialist, psihoterapeut integrativ

📅 𝐃𝐚𝐭𝐚: 9-11 octombrie 2026

📍 𝐅𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭 𝐡𝐢𝐛𝐫𝐢𝐝:
🏢 Fizic - București
💻 Online - Zoom

🎓 𝟐𝟎 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭𝐞 𝐚𝐯𝐢𝐳𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐂𝐨𝐥𝐞𝐠𝐢𝐮𝐥 𝐏𝐬𝐢𝐡𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐢𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚

💰 𝐈𝐧𝐯𝐞𝐬𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐞:
🔹 700 lei - tarif standard
🔹 600 lei - pentru studenți, psihologi aflați în supervizare și participanții la alte cursuri organizate de ARTEPSY

📝 𝐈̂𝐧𝐬𝐜𝐫𝐢𝐞𝐫𝐢 & 𝐩𝐫𝐨𝐠𝐫𝐚𝐦 în formularul de mai jos:
https://forms.gle/tPBgmJrteDqhwbSN8

📩 [email protected]
📞 075 111 6008

🌐 www.artepsy.ro

𝐀𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐮𝐥 𝐨𝐧𝐥𝐢𝐧𝐞: 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐞𝐜𝐭𝐚𝐫𝐞, 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐚𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐬̦𝐢 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐯𝐚𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐞

Pentru mulți adulți, telefonul adolescentului pare să fie problema. E mereu în mână, e verificat din cinci în cinci minute, intră cu el în cameră și iese tot cu el. Doar că discuția despre adolescenți și mediul online e ceva mai complicată decât „stă prea mult pe telefon”.

Pentru adolescenți, online-ul este deja parte din viața reală. Acolo vorbesc cu prietenii, caută informații, își testează identitatea, se exprimă, se compară, primesc confirmare și, uneori, sunt respinși sau excluși. O mare parte din lucrurile pe care adolescenții le-au făcut dintotdeauna se întâmplă acum și pe ecran. De aceea, întrebarea utilă nu este „Câte ore stă online?”, mai utile ar fi: „Ce face acolo?”, „Cu cine?”, „Ce vede?”, „Cum se simte după?”.

𝑻𝒊𝒎𝒑𝒖𝒍 𝒑𝒆𝒕𝒓𝒆𝒄𝒖𝒕 𝒐𝒏𝒍𝒊𝒏𝒆 𝒏𝒖 𝒔𝒑𝒖𝒏𝒆 𝒕𝒐𝒂𝒕𝒂̆ 𝒑𝒐𝒗𝒆𝒔𝒕𝒆𝒂

Raportul UNICEF România (2024) arată că adolescenții percep mediul digital destul de realist: îl văd ca sursă de informație și sprijin, dar și ca spațiu în care se confruntă cu fake news, cyberbullying, presiune socială și dificultăți în gestionarea timpului. Interesant este că nu cer neapărat dispariția online-ului din viața lor, ci instrumente ca să se descurce mai bine în el: educație digitală, capacitatea de a verifica informațiile și sprijin în gestionarea relațiilor online.

Cercetările susțin și ele ideea că simplul „screen time” explică destul de puțin. O analiză amplă realizată de Odgers și Jensen (2020) arată că legăturile dintre timpul petrecut folosind tehnologia digitală și depresie, anxietate sau starea de bine sunt, în general, mici și inconsistente. Două adolescente pot petrece fiecare trei ore pe telefon și pot avea experiențe complet diferite: una vorbește cu prietenele, desenează, ascultă muzică și caută tutoriale, în timp ce cealaltă petrece aceleași trei ore comparându-se cu alte fete, verificând obsesiv cine i-a văzut story-ul și intrând într-o spirală de genul „toată lumea arată mai bine, se distrează mai mult și trăiește mai bine decât mine”. Cronometrul telefonului nu face diferența; psihologic, diferența există și este enormă.

Mai e ceva important: relația poate funcționa în ambele direcții. Un adolescent anxios, trist sau singur poate petrece mai mult timp online tocmai pentru că deja nu se simte bine. Faptul că găsim telefonul în aceeași cameră cu problema nu înseamnă automat că el a provocat-o.

𝑨𝒅𝒐𝒍𝒆𝒔𝒄𝒆𝒏𝒕̦𝒂 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒐𝒓𝒊𝒄𝒖𝒎 𝒅𝒆𝒔𝒑𝒓𝒆 „𝑪𝒊𝒏𝒆 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒆𝒖?”

Adolescența este perioada în care identitatea se construiește la foc destul de intens. Cine sunt? Cu cine mă potrivesc? Cum vreau să mă vadă ceilalți? Sunt suficient de atractiv? Destul de interesant? Destul de cool? Rețelele sociale au mutat o parte din aceste întrebări într-un spațiu în care există și public.

O revizuire sistematică recentă (Avci et al., 2025), care a analizat 32 de studii și aproape 20.000 de tineri, arată că pentru dezvoltarea identității contează mai degrabă ce fac adolescenții pe social media decât cât timp stau acolo. Exprimarea autentică și participarea activă pot avea un rol în explorarea identității, în timp ce comparația socială apare asociată mai frecvent cu incertitudine și disconfort legat de propria persoană.

Online-ul poate fi un laborator extraordinar de explorare. Adolescenții găsesc acolo idei, stiluri, muzică, grupuri și comunități la care altfel poate nu ar avea acces. Dar când explorarea se transformă într-o permanentă evaluare de sine prin ochii celorlalți, atunci încep problemele.

𝑪𝒂̂𝒏𝒅 𝒗𝒂𝒍𝒊𝒅𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒔𝒆 𝒏𝒖𝒎𝒂̆𝒓𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝒍𝒊𝒌𝒆-𝒖𝒓𝒊

Adolescenții au fost întotdeauna sensibili la părerea grupului. Acum, părerea grupului vine și cu cifre: like-uri, vizualizări, comentarii, followers. Feedbackul devine rapid, public și foarte ușor de comparat.

Un studiu experimental publicat de Wang și Fan (2026) sugerează că feedbackul online poate influența procese legate de identitatea adolescentului și că reacțiile venite de la persoane apropiate pot avea o greutate mai mare decât cele ale necunoscuților. Așa că momentul în care un adolescent șterge o poză pentru că „n-a prins” poate părea complet absurd unui adult. Pentru el, experiența poate suna mai degrabă așa: „M-am arătat. M-au văzut. Și reacția lor îmi spune ceva despre mine.”

Aici apare una dintre vulnerabilitățile importante ale mediului online: momentul în care feedbackul social începe să devină măsură pentru propria valoare.

„𝑫𝒆 𝒄𝒆 𝒏𝒖 𝒂𝒓𝒂̆𝒕 𝒔̦𝒊 𝒆𝒖 𝒂𝒔̦𝒂?”

Imaginea corporală este probabil unul dintre cele mai sensibile teritorii. Adolescentul nu vede doar vedete și modele profesionale, ci persoane de aceeași vârstă, colegi și influenceri aparent „normali”, prezentați însă prin fotografii selectate, unghiuri, lumină, filtre, editare și zeci de încercări din care rămâne una singură. Comparația devine mai periculoasă tocmai pentru că pare realistă: „Ea are 16 ani ca mine. De ce nu arăt și eu așa?”

O revizuire dedicată fetelor adolescente (Choukas-Bradley et al., 2022) arată că social media poate intensifica preocupările legate de imaginea corporală prin combinația dintre imagini idealizate, comparație socială și feedback legat de aspectul fizic. Și nu doar comentariile răutăcioase contează. Un experiment realizat de Kvardova et al. (2023) pe peste 600 de adolescenți a arătat că, în cazul fetelor, inclusiv expunerea la comentarii foarte pozitive despre aspectul altor persoane poate crește insatisfacția față de propriul corp. Pentru că „Doamne, ce corp perfect!” transmite implicit și mesajul: „Așa arată corpul care primește aprobare.”

Un alt studiu pe adolescenți australieni (Fatt & Fardouly, 2023) a găsit legături între importanța acordată like-urilor, comentariile legate de aspect și preocupările pentru imaginea corporală și alimentație. Asta nu înseamnă că un selfie este semn de problemă. Devine relevant când dispoziția adolescentului depinde masiv de reacțiile online, când comparația devine constantă sau când preocuparea pentru corp începe să-i ocupe prea mult din viață.

𝑶𝒏𝒍𝒊𝒏𝒆-𝒖𝒍 𝒑𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒇𝒊 𝒔̦𝒊 𝒖𝒏 𝒍𝒐𝒄 𝒃𝒖𝒏

Ar fi foarte simplu să spun că internetul le face rău adolescenților și să închei articolul aici. Doar că n-ar fi adevărat. Mediul online poate fi locul în care un adolescent își găsește oamenii, descoperă o pasiune, găsește informații despre ceea ce simte sau își dă seama că nu este singurul care trece printr-o anumită experiență. Poate fi spațiu de creativitate, explorare, conectare și sprijin.

Inclusiv adolescenții din raportul UNICEF România (2024) menționează internetul ca sursă importantă de informații despre sănătatea mintală. Evident, aici vine și problema: pe internet se găsește aproape orice. Inclusiv explicații foarte bune despre anxietate. Și clipuri de 30 de secunde care te conving că ai șapte diagnostice înainte să termini cafeaua. De aceea, una dintre competențele esențiale ale adolescentului modern este capacitatea de a filtra informația.

𝑪𝒆 𝒑𝒐𝒕 𝒇𝒂𝒄𝒆 𝒑𝒂̆𝒓𝒊𝒏𝒕̦𝒊𝒊?

Probabil mai mult decât să întrebe în fiecare seară „Iar stai pe telefon?”. Conversațiile utile pot porni de la întrebări precum: „Cum te simți după ce stai pe Instagram sau TikTok?”, „Există conturi după care începi să te simți prost cu tine?”, „Ce înseamnă pentru tine dacă pui ceva și primește foarte puține reacții?”, „Cum îți dai seama dacă o informație despre sănătate mintală este corectă?”, „Ce faci dacă cineva te umilește, te amenință sau distribuie ceva despre tine?”.

Astfel de conversații îl învață pe adolescent ceva mai important decât să respecte o limită arbitrară de două ore: să observe singur ce efect are online-ul asupra lui. Sigur că limitele au și ele rostul lor. Dacă telefonul mănâncă sistematic din somn, școală, mișcare, relații și activitățile care înainte îi făceau plăcere, avem o problemă de echilibru. Dar regula funcționează mai bine dacă adolescentul înțelege ce protejează ea, nu doar că „mama a zis să las telefonul”.

𝑪𝒂̂𝒏𝒅 𝒎𝒆𝒓𝒊𝒕𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒎 𝒎𝒂𝒊 𝒂𝒕𝒆𝒏𝒕̦𝒊?

Nu fiecare adolescent care stă mult online are nevoie de intervenție psihologică. Merită însă să ne uităm mai atent atunci când apar schimbări persistente: retragere socială, tulburări de somn, scăderea interesului pentru activitățile obișnuite, anxietate intensă legată de telefon, preocupare excesivă pentru corp sau greutate, restricții alimentare, cyberbullying, verificarea compulsivă a reacțiilor online sau contact frecvent cu conținut de autovătămare.

În astfel de situații, obiectivul nu este doar confiscarea telefonului. Întrebarea e: ce încearcă adolescentul să regleze acolo? Pentru că uneori online-ul întreține problema. Alteori, doar ne arată mai clar o problemă care exista deja.

𝑰̂𝒏 𝒍𝒐𝒄 𝒅𝒆 𝒄𝒐𝒏𝒄𝒍𝒖𝒛𝒊𝒆

Adolescenții de astăzi nu mai trăiesc separat online și offline. O prietenie începută la școală continuă pe WhatsApp, un conflict din clasă continuă seara pe grup, iar o fotografie postată la prânz poate influența starea de spirit până la miezul nopții.

Mediul digital poate amplifica nesiguranțele, comparația și presiunea socială și poate, în același timp, să ofere apartenență, informație, creativitate și sprijin. Poate că una dintre cele mai bune forme de protecție este să avem o relație suficient de bună cu adolescentul încât să poată veni să ne spună ce i se întâmplă acolo, fără ca primul nostru gest să fie să-i luăm telefonul.

𝑨𝒓𝒕𝒆𝑷𝒔𝒚 - 𝒖𝒏 𝒔𝒑𝒓𝒊𝒋𝒊𝒏 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒂𝒅𝒐𝒍𝒆𝒔𝒄𝒆𝒏𝒕𝒖𝒍 𝒕𝒂̆𝒖

Specialiștii Asociației ArtePsy lucrează cu adolescenții atât prin evaluare, cât și prin intervenție psihologică, psihoterapie, ateliere și activități dedicate dezvoltării emoționale, relațiilor, identității și dificultăților care apar în această perioadă. Dacă observi că adolescentul tău se retrage, se compară excesiv, devine tot mai anxios, are dificultăți legate de imaginea corporală sau pur și simplu simți că ceva s-a schimbat și nu știi exact de unde să începi, ne poți scrie. Uneori primul pas este chiar acesta: să înțelegem mai bine ce se întâmplă și de ce fel de sprijin are nevoie.

𝐴𝑢𝑡𝑜𝑟: 𝑀𝑖ℎ𝑎𝑒𝑙𝑎 𝐽𝑢𝑙𝑖𝑎 𝐷𝑢𝑛𝑔𝑎 – 𝑃𝑠𝑖ℎ𝑜𝑙𝑜𝑔 𝑐𝑙𝑖𝑛𝑖𝑐𝑖𝑎𝑛

𝑹𝒆𝒇𝒆𝒓𝒊𝒏𝒕̦𝒆:
Avci, H., Baams, L., & Kretschmer, T. (2025). A systematic review of social media use and adolescent identity development. Adolescent Research Review, 10, 219–236. https://link.springer.com/article/10.1007/s40894-024-00251-1

Choukas-Bradley, S., Roberts, S. R., Maheux, A. J., & Nesi, J. (2022). The perfect storm: A developmental–sociocultural framework for the role of social media in adolescent girls’ body image concerns and mental health. Clinical Child and Family Psychology Review, 25(4), 681–701. https://link.springer.com/article/10.1007/s10567-022-00404-5

Fatt, S. J., & Fardouly, J. (2023). Digital social evaluation: Relationships between receiving likes, comments, and follows on social media and adolescents’ body image concerns. Body Image, 47, 101621. https://doi.org/10.1016/j.bodyim.2023.101621

Kvardova, N., Machackova, H., & Gulec, H. (2023). “I wish my body looked like theirs!”: How positive appearance comments on social media impact adolescents’ body dissatisfaction. Body Image, 47, 101630. https://doi.org/10.1016/j.bodyim.2023.101630

Odgers, C. L., & Jensen, M. R. (2020). Annual research review: Adolescent mental health in the digital age: facts, fears, and future directions. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 61(3), 336–348. https://doi.org/10.1111/jcpp.13190

UNICEF România, Fundația Romanian Angel Appeal, & Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei. (2024). Sănătate mintală și sprijin psihosocial pentru adolescenții din București: Analiza nevoilor din perspectiva adolescenților.
https://www.unicef.org/romania/ro/Analiza-nevoilor-din-perspectiva-adolescen%C8%9Bilor

Wang, X., & Fan, W. (2026). An examination of the impact of online feedback and social distance on the implicit self-identity of adolescents: Behavioral and ERP evidence. Social Cognitive and Affective Neuroscience, 21(1), nsag024. https://doi.org/10.1093/scan/nsag024