Centro Culturale Romeno di Roma

Drage prietene și dragi prieteni,
astăzi este ziua Befanei, ziua care, de fapt, încheie perioada Crăciunului. Un moment care ne invită să ne oprim, să privim înăuntrul nostru, să împărtășim emoții și realități pe care consumismul, războaiele și, mai ales, nepăsarea le șterg prea des. Realități care revin la suprafață doar atunci când ne aflăm lângă o rudă, un prieten sau, poate pentru prima dată, lângă noi înșine.

După cm știți, Dumnezeu m-a binecuvântat lăsându-mi încă tatăl pe acest pământ. Dincolo de tăria lui, însă, există ceva mai mult: oamenii care i-au fost alături și l-au ajutat pe cel mai greu drum. Tatăl meu a ajuns la Don Gnocchi din Roma fără să poată vorbi, paralizat. Astăzi vorbește, își mișcă brațele, mănâncă singur și, mai presus de toate, râde.
Da, râde. Pentru că în jurul lui s-a creat o lume făcută din stimulare, glume, atenție și grijă. O lume alcătuită din kinetoterapeuți, logopezi și profesioniști care, zi de zi, îl însoțesc cu competență și umanitate.

Dar mulțumirea mea de astăzi se îndreaptă mai ales către cei care nu cunosc sâmbete, duminici, Crăciun sau Paște. Către cei care, o dată pe săptămână, lucrează și noaptea. Vorbesc despre infirmieri și asistenți medicali: cei care trăiesc cel mai aproape de pacient, de bolnav – cm doriți să-l numiți – în fragilitatea sa zilnică.

Și permiteți-mi o paranteză personală. Știți cât respect și câtă stimă am pentru îngrijitoare: cunoașteți luptele mele pentru munca voastră, televiziunea pe care am creat-o pentru a vă fi aproape, petrecerile organizate pentru a fi împreună în zilele de odihnă. Dar astăzi vreau să vorbesc, fără deosebire, despre femei și bărbați care poartă o uniformă medicală și duc pe umeri o responsabilitate uriașă.

Am avut norocul să cunosc acest domeniu de aproape, urmărindu-l pe tatăl meu în cadrul instituției. Și vă jur că este o muncă ce nu poate fi evaluată nici financiar, nici – cu atât mai puțin – psihologic.
Tocmai s-a încheiat pauza de sărbători: în timp ce mulți erau acasă, infirmierii și asistenții medicali au lucrat de Crăciun și de Anul Nou, sacrificând familia, prietenii și afecțiunile. Și totuși erau acolo, pregătiți să ofere un zâmbet și să-și îndeplinească cu demnitate o sarcină adesea foarte grea.

Astăzi am fost acolo cu ei, în timp ce, cu grijă, răbdare și voință, au organizat o tombolă pentru pacienți. Ce pot spune? „Mulțumesc” este prea puțin. Cu adevărat prea puțin.
Și totuși ei sunt acolo, asemenea carabinierului sau pompierului: prezenți, discreți, indispensabili.

Vreau să urez întregului personal paramedical un mulțumesc sincer și un început de an bun. Să știm că părinții noștri, frații noștri și oamenii dragi nouă sunt pe mâini bune ne oferă liniște.

Desigur, cm se spune, nu toate gogoșile ies cu gaură. Nu toți au această misiune în sânge. Pentru unii este doar un loc de muncă. Dar acesta nu este doar un loc de muncă: este o misiune. Oamenii sunt, în mod real, în mâinile voastre.
Sunt însă sigur că aceste cazuri reprezintă o mică minoritate, pentru că binele, în cele din urmă, găsește întotdeauna o cale să învingă.

Mulțumesc încă o dată.
Și hai înainte!!! Emanuele L.

https://www.incisivdeprahova.ro/2025/10/12/sirena-din-strehaia-si-curtea-ei-de-lachei-cum-se-sifoneaza-banii-publici-cu-zambetul-pe-buze-in-cetatea-eterna/

Sirena din Strehaia și curtea ei de lachei: Cum se sifonează banii publici cu zâmbetul pe buze în „Cetatea Eternă” În luxoasa lume a diplomației românești, unde aparențele contează mai mult decât realitatea, o figură pitorească iese în evidență: Gabriela Dancău, „Excelența Sa” ambasadoarea României în Italia. Absolventă a liceului Matei Basarab din Strehaia, unde se spune că a petrecut nu m...