Parohia Viile

Viața Sfântului Ioan Rusul - 27 Mai

Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârșitul veacului al șaptesprezecelea, pe timpul împărăției lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al nașterii sale este 1690, și aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăznețul țar l-a întreprins împotriva turcilor în 1711.

Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofițer superior turc care era eparh în Procopie (actualul Ürgüp (Urgup) – Capadocia – Turcia), Asia Mică, aproape de Cezareea Capadociei. Întorcându-se în ținutul său, aga l-a luat cu sine și pe Ioan. Turcia se umpluse de nenumărate mulțimi de robi ruși care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor și cei mai mulți dintre ei, pentru a li se ușura puțin suferința, s-au lepădat de Hristos și s-au făcut musulmani.

Sfântul Ioan, însă, făcea parte dintre acei tineri pe care îi înțelepțește cunoașterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrânețile cinstite nu sunt cele de mulți ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților – o viață fără prihană”. Împodobit, deci, cu înțelepciunea pe care o dăruiește Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică „necredincios”.

Bătut, lovit, scuipat, devenit ținta disprețului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, Sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-și lepede credința că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoșător păcat. Agăi turc i-a spus: „Dacă mă lași liber în credința mea, îți voi împlini cu sârguință poruncile; dacă mă silești să-mi schimb credința, mai degrabă îți predau capul decât credința. Creștin m-am născut și creștin voi muri”.

Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan își întindea într-un colț al staulului trupul obosit, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naște într-o iesle săracă, lângă Bethleem.

Dumnezeu, văzând credința robului Său și mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său și, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta și smerenia și blândețea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru viețuire o cămăruță apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-și chinui trupul cu traiul greu și nevoința în mirosul greu al dobitoacelor și loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locașul de nevoință unde el urma poruncile Sfinților Părinți: ceasuri nesfârșite de rugăciuni și îngenuncheri; puțin somn, ghemuit, pe podeaua goală și acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puțină pâine și apă și rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învățase de la mama sa – în limba rusă: „Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuiești în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, așa sunt ochii noștri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi…”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său și făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă și se împărtășea cu Preacuratele Taine.

Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile și rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi și a celor de altă credință. A dat Domnul și multă bogăție stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa și propovăduia tuturor despre virtuțile slugii sale.

După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soția acestuia a pregătit un ospăț la care a invitat rudele și prietenii soțului pentru a prăznui și a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile așezate înaintea oaspeților se afla și un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-și de soțul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi și ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca. La auzul acestor cuvinte toți invitații au râs; stăpâna, însă, a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuși sau să o dea vreunei familii creștine sărace, precum obișnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.

Sfântul a luat farfuria și, mergând în staul, a îngenuncheat și s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie și simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, și Acesta i-a ascultat dorința: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuși, invitații au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.

Peste puține zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine și farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „În cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăț), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neștiind cine a adus mâncarea și cm a intrat în camera încuiată. Neștiind cm să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieșeau aburi, am zărit, cu și mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, așa cm avem pe toate vasele casei noastre. Așa încât, cu toată nedumerirea și zbuciumul meu, m-am așezat și am mâncat cu mare poftă pilaful, și, iată!, am adus farfuria cu mine și văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înțeleg cm a ajuns la Mecca și cine a adus-o”.

Auzind acestea, casnicii eparhului au fost cuprinși de teamă și uimire, iar soția i-a povestit acestuia cm a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca și cm toți l-au luat în râs pentru aceasta.

Vestea despre minunea săvârșită de sfântul s-a răspândit repede în tot ținutul și toți îl priveau cu teamă și respect, ca pe un om drept și plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul și soția sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult și l-au rugat să se mute în cămăruța ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan și-a continuat mai departe felul ascetic de viață, îngrijind de animale și împlinind cu sârguință poruncile eparhului, iar nopțile petrecându-le cu rugăciuni și cântări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvântul Domnului: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.

După puțini ani, însă, pe care i-a trăit în post și rugăciune, apropiindu-se sfârșitul vieții sale pământești, fericitul s-a îmbolnăvit și a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfințise cu rugăciunile sale și cu reaua pătimire îndurată pentru numele și dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi și S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toți. Cunoscând mai dinainte ceasul ieșirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăși cu preacuratul Trup și cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, și astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăși și îndată și-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.

Cu învoirea turcilor, preoții și creștinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creștinii, ci și mulți musulmani și armeni: cel până mai ieri rob și sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă emoție și cucernicie mult truditul trup și, cu lumânări și tămâieri, cu atenție și evlavie l-au dus la cimitirul creștin, la mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă.

Descoperirea sfintelor moaște

Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferința și torturile și care îl împărtășea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, așa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pământ și să-l aibă ca binecuvântare veșnică a lui Dumnezeu. După șovăielile preotului, cu îngăduința lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creștinii au deschis mormântul și o, minune! – trupul sfântului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească și evlavie l-au ridicat, au luat în brațele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaște, și l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obișnuia să privegheze fericitul Ioan.

În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea și Ibrahim al Egiptului, Osman Pașa, trecând prin Procopie – ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaște, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creștini. Văzând însă trupul Sfântului mișcându-se în mijlocul flăcărilor ca și cm ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziți, lăsând odoarele bisericii și povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creștinii au împrăștiat cărbunii și cenușa și au găsit trupul sfântului întreg; nu pățise nimic, era tot mlădios și înmiresmat ca și mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar și de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

După conflictul dintre Turcia și Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiți să plece, luând cu ei sfintele moaște, odoarele bisericii și puține lucruri personale. După multe peregrinări, moaștele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evia, în actualul oraș Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcție s-a terminat în anul 1951 și care adăpostește astăzi racla cu Sfintele moaște ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credință la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri și alinări ale suferințelor celor trupești și sufletești.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Lumina Învierii Domnului să vă umple sufletul de pace, credință și bucurie sfântă.
Să aveți parte de sărbători binecuvântate, trăite în iubire și smerenie.

Praznicul Sfintelor Paști reprezintă centrul vieții liturgice a Bisericii și culmea întregului an bisericesc. În noaptea Învierii trăim, cu toții, una dintre cele mai impresionante experiențe duhovnicești: biserica se cufundă în întuneric, apoi, la miezul nopții, se aprinde lumina, iar clerul și poporul ies în afara locașului de cult pentru a vesti biruința lui Hristos asupra morții.

V-ați întrebat vreodată de ce slujba Învierii Domnului începe în afara bisericii?

Știați că această rânduială nu este doar o tradiție, ci are adânci semnificații teologice și simbolice, care exprimă întreaga taină a Învierii? !

„Veniți de luați lumină!”

În primul rând, slujba începe în afara bisericii pentru a simboliza trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. Înainte de miezul nopții, toate luminile din biserică sunt stinse, iar spațiul întunecos sugerează starea lumii înainte de Înviere: întunericul păcatului, al morții și al despărțirii de Dumnezeu. Singura lumină care rămâne aprinsă este candela de pe Sfânta Masă, simbol al prezenței tainice a lui Hristos chiar și în adâncul morții. Din această lumină, preotul aprinde lumânarea pascală și cheamă poporul: „Veniți de luați lumină!”. Astfel, lumina se transmite de la unul la altul, iar credincioșii ies din biserică purtând lumânări aprinse. Acest gest liturgic arată că Învierea nu este doar un eveniment istoric, ci o realitate care transformă viața fiecărui credincios, chemându-l să treacă din întunericul păcatului la lumină.

În al doilea rând, ieșirea în afara bisericii este o icoană a Învierii universale. Dintr-o singură lumânare se aprind toate celelalte, sugerând faptul că Învierea lui Hristos este începutul învierii tuturor oamenilor. Lumina care se răspândește în mulțime simbolizează viața nouă primită de cei care cred în Hristos și trăiesc în comuniune cu El. Astfel, întreaga adunare devine o imagine a Bisericii care poartă lumina Învierii în lume. Fiecare credincios este chemat să fie purtător al acestei lumini, nu doar în noaptea de Paști, ci în întreaga sa viață.

Un alt sens important al începerii slujbei în afara bisericii este legătura cu femeile mironosițe, care au mers la mormânt în dimineața Învierii. Procesiunea din noaptea de Paști amintește de acest drum, credincioșii ieșind din biserică asemenea mironosițelor, pentru a descoperi mormântul gol și a primi vestea cea bună a Învierii. Citirea Evangheliei în afara bisericii întărește această simbolistică, deoarece vestea Învierii este proclamată în spațiul deschis, arătând că bucuria pascală este destinată întregii lumi.

Trecerea de la moarte la viață

Procesiunea din jurul bisericii, care se face în unele locuri, are și ea o semnificație profundă. Ea simbolizează vestirea Învierii în toate direcțiile și arată că biruința lui Hristos asupra morții privește întreaga creație. În Vinerea Mare, biserica este înconjurată cu epitaful, simbol al morții Domnului; în noaptea de Paști, înconjurarea se face cu icoana Învierii, arătând trecerea de la suferință la bucurie, de la moarte la viață. Astfel, întreaga rânduială liturgică pune în evidență faptul că Învierea este centrul credinței creștine și temelia mântuirii.

Începerea slujbei în afara bisericii are și un sens eshatologic. Această ieșire simbolizează așteptarea Învierii de obște și a Judecății de Apoi. Credincioșii, adunați în întuneric și apoi luminați de lumina pascală, reprezintă omenirea chemată la înviere și la întâlnirea cu Hristos. Astfel, slujba Învierii nu amintește doar un eveniment din trecut, ci anticipează viitorul lumii, când toți oamenii vor fi chemați la viață veșnică. Noaptea pascală devine, în acest sens, o pregustare a Împărăției lui Dumnezeu.

Hristos, „Soarele dreptății”

Orientarea credincioșilor spre răsărit în timpul slujbei are, de asemenea, o semnificație simbolică. Răsăritul este asociat cu lumina, cu începutul unei zile noi și cu venirea lui Hristos. În tradiția creștină, Hristos este numit „Soarele dreptății”, iar răsăritul devine simbol al prezenței Sale. Astfel, credincioșii se întorc spre răsărit ca semn al așteptării venirii Lui în slavă și al dorinței de a trăi în lumina Învierii. După proclamarea „Hristos a înviat!”, slujba continuă în biserică, ceea ce arată trecerea de la vestirea Învierii la trăirea bucuriei acesteia în comunitate. Biserica devine icoana Ierusalimului ceresc, locul în care credincioșii experimentează arvuna vieții veșnice. Intrarea în biserică, după procesiunea din exterior, simbolizează intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, în lumina și bucuria Celui Înviat. Astfel, întreaga rânduială a slujbei este o mișcare de la întuneric la lumină, de la exterior la interior, de la moarte la viață.

De asemenea, sunetul clopotelor și al toacei în timpul slujbei amplifică bucuria Învierii și arată caracterul universal al acestei sărbători. Nu doar cei prezenți la slujbă, ci întreaga lume este chemată să primească vestea biruinței asupra morții. În acest fel, slujba Învierii devine o proclamare a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni și pentru întreaga creație.

Așadar, începutul slujbei Învierii în afara bisericii este o adevărată icoană a drumului omenirii spre Dumnezeu. În întunericul nopții, Biserica iese în întâmpinarea Celui Înviat, asemenea mironosițelor care mergeau îngrijorate spre mormântul Domnului și au găsit Bucuria. Astfel, noaptea Sfintelor Paști devine o pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, un moment în care poporul dreptcredincios experimentează bucuria Învierii lui Hristos și devine purtător al luminii Sale în întreaga lume.

Să ne dăruiască Bunul Dumnezeu lumina Învierii în inimile noastre, credință neclintită și bucuria de a fi martori ai iubirii Sale în lume!

De la „Hrana Pântecelui” la „Hrana Sufletului”

Cuvânt la Începutul Postului Mare

Iubiți credincioși,

Pășim astăzi pe pragul unei perioade binecuvântate, o perioadă pe care Sfinții Părinți o numesc „Primăvara Sufletului”. De multe ori, privim Postul Mare ca pe o listă de restricții sau ca pe o barieră alimentară. Însă, în esență, postul nu este despre ceea ce lăsăm în farfurie, ci despre ceea ce lăsăm să crească în inima noastră.
Iată trei piloni pe care vă îndemn să vă sprijiniți în aceste 40 de zile:

* Pocăința ca Reîntoarcere: Postul nu este o pedeapsă, ci o invitație „acasă”. Așa cm fiul risipitor și-a venit în sine și s-a întors la tatăl său, postul ne oferă liniștea necesară pentru a ne întreba: „Unde se află sufletul meu în raport cu Dumnezeu?”

* Iertarea, Poarta Postului: Nu putem urca muntele Golgotei purtând în spate saci grei de ură sau resentimente. Mântuitorul ne avertizează: „Dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta”.
A posti cu stomacul, dar a „mânca” pe aproapele prin critică și judecată, anulează orice efort spiritual.

* Rugăciunea, Respirația Sufletului: Postul fără rugăciune este doar o dietă. Rugăciunea este cea care transformă foamea trupească în foame după Dumnezeu. Faceți-vă timp pentru puțină tăcere în fiecare zi.

Nu vă propuneți ținte imposibile care să vă aducă mândrie sau epuizare. Mai degrabă:

* Postiți de cuvinte grele.

* Postiți de ecrane și zgomot inutil.

* Hrăniți un flămând sau mângâiați un om singur.

„Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul strâmb.” (Sfântul Vasile cel Mare)

Să avem un post cu folos, cu pace și cu multă lumină în inimi, spre a întâmpina cu bucurie slăvitul Praznic al Învierii!

Astăzi, 17 februarie, Calendarul Ortodox îl cinstește pe Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, un sfânt extrem de iubit, cunoscut nu doar pentru sacrificiul său, ci și pentru minunea colivelor.

Cine a fost Sfântul Teodor Tiron?
Sfântul Teodor a trăit la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, fiind soldat în armata romană (numele „Tiron” provine din latină și înseamnă „tânăr recrut”).

* Mărturisirea credinței: În timpul persecuțiilor pornite de împărații Maximian și Maximin, Teodor a refuzat să aducă jertfe idolilor, declarând deschis că este creștin.

* Rugul: După ce a dat foc unui templu păgân dedicat zeiței Cybele, a fost întemnițat și lăsat să moară de foame. Se spune că în temniță i s-a arătat Hristos, care l-a întărit. În final, a primit moarte mucenicească fiind aruncat în foc.
Minunea Colivei

Deși prăznuirea sa fixă este astăzi, Sfântul Teodor Tiron este legat simbolic și de prima sâmbătă din Postul Mare (Sâmbăta Sfântului Teodor).
Potrivit tradiției, la 50 de ani după moartea sa, împăratul Iulian Apostatul a vrut să-i spurce pe creștini poruncind ca toate alimentele din piața Constantinopolului să fie stropite cu sângele jertfit idolilor. Sfântul Teodor s-a arătat în vis Arhiepiscopului Eudoxie, învățându-i pe creștini să fiarbă grâu cu miere (colivă) pentru a nu cumpăra nimic din piață.
Alți sfinți pomeniți astăzi:
* Sfânta Mariamna – sora Sfântului Apostol Filip, care a propovăduit Evanghelia cu mare râvnă.
* Sfântul Auxiviu – Episcopul Solonului din Cipru.
* Cuviosul Teodosie cel Mare – de la mănăstirea Dochiariu.
* Sfântul Împărat Marcian și Sfânta Pulcheria – apărători ai ortodoxiei la Sinodul al IV-lea Ecumenic.

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (lăsatul sec de carne) este un moment de un realism cutremurător, dar și de o speranță imensă. Nu este vorba doar despre un „examen” final, ci despre oglinda iubirii noastre.

* Dragostea ca singură măsură
Evanghelia de mâine ne arată că, la final, nu vom fi întrebați despre succesul nostru, despre cât de deștepți am fost sau despre marile noastre realizări. Întrebările lui Dumnezeu vor fi uluitor de simple:
* „Ai dat o cană cu apă?”
* „Ai vizitat pe cineva la spital?”
* „Ai văzut durerea din ochii celui de lângă tine?”

* Hristos se ascunde în celălalt: Dumnezeu nu ne cere să Îl căutăm în teorii abstracte, ci în „acești frați prea mici ai Mei”. Fiecare om flămând, singur sau bolnav este un „ambasador” al lui Hristos.

* Judecata este propria noastră alegere: Raiul sau Iadul nu sunt pedepse, ci starea în care ne aflăm în fața Iubirii. Dacă aici pe pământ am învățat să iubim, ne vom simți „acasă” în prezența lui Dumnezeu. Dacă am trăit doar pentru noi, prezența Iubirii va fi insuportabilă.

* Timpul este acum: Înfricoșătoarea Judecată nu este doar un eveniment viitor, ci o realitate care începe astăzi, prin fiecare gest de bunătate (sau nepăsare) pe care îl facem.

Să nu ne temem de judecată, ci de propria noastră indiferență. Să transformăm frica în responsabilitate și distanța față de aproapele în îmbrățișare.

Pe 10 februarie, ziua în care Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Haralambie, bătrânii satelor spuneau că nu este o zi obișnuită. Nu era o zi de încercat norocul, nici de provocat răul. Era o zi de tăcere, grijă și rugăciune.

Se credea că Sfântul Haralambie ține în mâini boala și moartea, nu ca să pedepsească, ci ca să oprească răul atunci când oamenii se smeresc. De aceea, erau lucruri pe care oamenii le evitau cu sfințenie.

🔴 Nu începe certuri și nu purta ură

Se spunea că vorbele grele rostite în această zi se întorc ca un ecou amar. O ceartă pornită pe 10 februarie putea aduce dezbinare lungă în familie. Oamenii își mușcau limba, chiar și atunci când aveau dreptate.

🔴 Nu lucra pământul și nu începe treburi grele

Plugul rămânea sprijinit de gard, iar munca grea era lăsată deoparte. Nu pentru lene, ci din respect. Se credea că munca făcută cu încăpățânare în această zi atrage oboseală și pagubă.

🔴 Nu batjocori boala și nu râde de suferința altuia

Bătrânii spuneau: „Cine râde de durerea cuiva pe Haralambie, îl cheamă singur la ușă.” Era o zi în care compasiunea cântărea mai mult decât orice faptă.

🔴 Nu uita de cei bolnavi

Cel mai mare „păcat” al zilei nu era munca, ci nepăsarea. O lumânare neaprinsă, un bolnav uitat, o rugăciune neștiută — toate erau văzute ca o lipsă de inimă.

🔴 Nu trece ziua fără rugăciune

Chiar și cei care nu mergeau la biserică spuneau măcar o rugăciune scurtă:
„Sfinte Haralambie, apără-ne de boală și moarte năprasnică.”

Se spunea că nu e nevoie de cuvinte multe, ci de inimă curată.

🙏 „𝐷𝑎̆, 𝐷𝑜𝑎𝑚𝑛𝑒, 𝑡𝑢𝑡𝑢𝑟𝑜𝑟 𝑐𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑒 𝑠𝑒 𝑣𝑜𝑟 𝑎𝑡𝑖𝑛𝑔𝑒 𝑑𝑒 𝑑𝑎̂𝑛𝑠𝑎 𝑠̦𝑖 𝑠𝑒 𝑣𝑜𝑟 𝑠𝑡𝑟𝑜𝑝𝑖 𝑠̦𝑖 𝑜 𝑣𝑜𝑟 𝑔𝑢𝑠𝑡𝑎: 𝑠𝑓𝑖𝑛𝑡̦𝑖𝑟𝑒, 𝑠𝑎̆𝑛𝑎̆𝑡𝑎𝑡𝑒, 𝑐𝑢𝑟𝑎̆𝑡̦𝑖𝑟𝑒 𝑠̦𝑖 𝑏𝑖𝑛𝑒𝑐𝑢𝑣𝑎̂𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒. 𝑆̦𝑖-𝑖 𝑑𝑎̆ 𝑒𝑖 ℎ𝑎𝑟𝑢𝑙 𝑖𝑧𝑏𝑎̆𝑣𝑖𝑟𝑖𝑖 𝑠̦𝑖 𝑏𝑖𝑛𝑒𝑐𝑢𝑣𝑎̂𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝐼𝑜𝑟𝑑𝑎𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖”.

🙏 „𝘍𝘢̆-𝘰 𝘱𝘦 𝘥𝑎̂𝘯𝘴𝘢 𝘪𝘻𝘷𝘰𝘳 𝘥𝘦 𝘯𝘦𝘴𝘵𝘳𝘪𝘤𝘢̆𝘤𝘪𝘶𝘯𝘦, 𝘥𝘢𝘳 𝘥𝘦 𝘴𝘧𝘪𝘯𝘵̦𝘦𝘯𝘪𝘦, 𝘥𝘦𝘻𝘭𝘦𝘨𝘢𝘳𝘦 𝘥𝘦 𝘱𝘢̆𝘤𝘢𝘵𝘦, 𝘷𝘪𝘯𝘥𝘦𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘥𝘦 𝘣𝘰𝘭𝘪, 𝘥𝘪𝘢𝘷𝘰𝘭𝘪𝘭𝘰𝘳 𝘱𝘪𝘦𝘪𝘳𝘦, 𝘪̂𝘯𝘥𝘦𝘱𝘢̆𝘳𝘵𝘢𝘳𝘦 𝘱𝘶𝘵𝘦𝘳𝘪𝘭𝘰𝘳 𝘤𝘦𝘭𝘰𝘳 𝘱𝘰𝘵𝘳𝘪𝘷𝘯𝘪𝘤𝘦, 𝘱𝘭𝘪𝘯𝘢̆ 𝘥𝘦 𝘱𝘶𝘵𝘦𝘳𝘦 𝘪̂𝘯𝘨𝘦𝘳𝘦𝘢𝘴𝘤𝘢̆. 𝘊𝘢 𝘵𝘰𝘵̦𝘪, 𝘤𝘦𝘪 𝘤𝘦 𝘴𝘦 𝘷𝘰𝘳 𝘴𝘵𝘳𝘰𝘱𝘪 𝘴̦𝘪 𝘷𝘰𝘳 𝘨𝘶𝘴𝘵𝘢 𝘥𝘪𝘯𝘵𝘳-𝘪̂𝘯𝘴𝘢, 𝘴𝘢̆ 𝘰 𝘢𝘪𝘣𝘢̆ 𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘤𝘶𝘳𝘢̆𝘵̦𝘪𝘳𝘦𝘢 𝘴𝘶𝘧𝘭𝘦𝘵𝘦𝘭𝘰𝘳 𝘴̦𝘪 𝘢 𝘵𝘳𝘶𝘱𝘶𝘳𝘪𝘭𝘰𝘳, 𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘷𝘪𝘯𝘥𝘦𝘤𝘢𝘳𝘦𝘢 𝘱𝘢𝘵𝘪𝘮𝘪𝘭𝘰𝘳, 𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘴𝘧𝘪𝘯𝘵̦𝘪𝘳𝘦𝘢 𝘤𝘢𝘴𝘦𝘭𝘰𝘳 𝘴̦𝘪 𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘵𝘰𝘵 𝘧𝘰𝘭𝘰𝘴𝘶𝘭 𝘥𝘦 𝘵𝘳𝘦𝘣𝘶𝘪𝘯𝘵̦𝘢̆”.

🙏 „𝑫𝒆𝒄𝒊 𝒔𝒂̆ 𝒍𝒖𝒂̆𝒎 𝒂𝒑𝒂̆ 𝒄𝒖 𝒎𝒖𝒍𝒕̦𝒖𝒎𝒊𝒓𝒆, 𝒇𝒓𝒂𝒕̦𝒊𝒍𝒐𝒓, 𝒄𝒂̆𝒄𝒊 𝒄𝒆𝒍𝒐𝒓 𝒄𝒆 𝒐 𝒊𝒂𝒖 𝒄𝒖 𝒄𝒓𝒆𝒅𝒊𝒏𝒕̦𝒂̆, 𝒔𝒆 𝒅𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝒄𝒉𝒊𝒑 𝒏𝒆𝒗𝒂̆𝒛𝒖𝒕 𝒉𝒂𝒓𝒖𝒍 𝑫𝒖𝒉𝒖𝒍𝒖𝒊, 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝑯𝒓𝒊𝒔𝒕𝒐𝒔, 𝑫𝒖𝒎𝒏𝒆𝒛𝒆𝒖𝒍 𝒔̦𝒊 𝑴𝒂̂𝒏𝒕𝒖𝒊𝒕𝒐𝒓𝒖𝒍 𝒔𝒖𝒇𝒍𝒆𝒕𝒆𝒍𝒐𝒓 𝒏𝒐𝒂𝒔𝒕𝒓𝒆”.
(𝙳𝚒𝚗 𝚂𝚕𝚞𝚓𝚋𝚊 𝙰𝚐𝚑𝚎𝚜𝚖𝚎𝚒 𝙼𝚊𝚛𝚒)