LAPAR

Președintele LAPAR, Matei Titianu, a participat astăzi, la Senatul României, la evenimentul „Leadership Autentic: De la poziție la influență”, susținut de John Griffin, vicepreședintele Maxwell Leadership Foundation.
Participarea la această întâlnire a reconfirmat o realitate simplă: orice reformă începe cu omul. Înainte de a conduce o organizație, un lider trebuie să demonstreze că se poate conduce pe sine. Totul pornește de la valorile personale și de la responsabilitatea asumată.

Câteva idei urmărite de LAPAR în contextul leadershipului actual:

Puterea exemplului: Echipa devine, în timp, o reflectare a liderului.

Învățarea prin observație: Oamenii învață mai mult din acțiunile pe care le observă zi de zi, decât din directive.

Rolul de a construi: Un lider puternic îi face pe cei din jur mai buni.

Limita autorității: Scopul nu este exercitarea autorității – care, prin ea însăși, este un semn de slăbiciune – ci formarea oamenilor.

Responsabilitatea rezultatului uman: Un lider bun nu rămâne niciodată neutru. Întrebarea fundamentală rămâne: „Sunt oamenii din echipa mea mai buni după ce au lucrat cu mine?”.

Într-o lume în continuă schimbare, capacitatea de a învăța permanent și de a integra valori autentice în activitatea de zi cu zi este ceea ce face, în final, diferența dintre o simplă poziție și o influență reală.

Mulțumim pentru deschidere Maria Grapini Europarlamentar și Gheorghe Carciu. Omnibus fitosanitar, este un dosar extrem de important pentru fermierii europeni. Pentru România 🇷🇴 acest dosar reprezenta o oportunitate unică. Sperăm că întâlnirea de azi a permis intelegerea și aprofundare detaliilor tehnice din propunerile transmise de Copa-Cogeca și care încorporează și contribuția națională.

Colegul Bercu Florin a reprezentat Alianța pentru Agricultură și Cooperare la această întâlnire cu număr limitat de participanți.

Rapița pe care o vezi în această fotografie, în plină înflorire cu florile galbene, este una dintre culturile cu cea mai largă utilizare industrială din agricultură. Nu este doar o sursă de ulei alimentar. Este materie primă pentru biocombustibil și pentru industria chimică.

Rapiță — Brassica napus — este originară din bazinul mediteranean. Dovezile arheologice situează cultivarea ei în Valea Indusului încă din anul 3000 înainte de Hristos. Cu alte cuvinte, a fost cultivată în aceeași perioadă cu grâul și orzul care au constituit baza alimentară a civilizațiilor antice.

Rapița pe care o cunoaștem astăzi este un hibrid — rezultatul unei încrucișări spontane între două specii de Brassica: Brassica rapa și Brassica oleracea. Forma hibridă s-a dovedit superioară și a fost cultivată pe scară tot mai largă.

Semințele rapiții conțin între 48 și 52% ulei. La o producție de trei tone de semințe pe hectar, rezultă aproximativ o tonă și jumătate de ulei brut — randament semnificativ comparativ cu alte culturi oleaginoase.
Utilizările uleiului sunt multiple. În alimentație, se folosește ca ulei de gătit. În industrie, este materie primă pentru lubrifianți, pentru fabricarea de săpun, pentru vopsele și fibre sintetice. În secolul al XIX-lea, înainte ca petrolul să devină dominant, uleiul de rapiță era principalul lubrifiant pentru motoarele cu abur.

Astăzi, utilizarea cea mai importantă este în producția de biodiesel. Rapiță este a treia sursă cea mai mare de ulei vegetal din lume, iar ponderea sa în producția de biocombustibil, atât la nivel european cât și în România, este semnificativă.

Există și o evoluție agronomică notabilă. Un hibrid de rapiță numit canola — o marcă înregistrată dezvoltată în Canada — a fost creat pentru a reduce conținutul ridicat de acizi grași cu proprietăți nefavorabile care dădeau uleiului un gust amar. Rezultatul a fost un ulei cu compoziție chimică superioară pentru consum uman.

Din perspectiva rotației culturilor, rapița ocupă un loc important. Se recoltează timpuriu, în mai-iunie, ceea ce permite semănarea în toamnă a cerealelor de iarnă, cm sunt grâul și orzul. În perioada de înflorire, câmpurile de rapiță sunt o sursă de polen și nectar pentru apicultură, contribuind la polenizarea culturilor vecine.

Rapiță este, de asemenea, o cultură cu randament ridicat la producție. Pentru aceeași producție de semințe pe hectar, conversia în ulei este una dintre cele mai eficiente între culturile oleaginoase.
O plantă cu trei mii de ani de istorie, un hibrid cu utilizări industriale moderne, și o cultură care conectează agricultura tradițională cu economia bioenergeticii contemporane. Rapița își ocupă rolul semnificativ în agricultura europeană și în cea românească.

Lucerna pe care o vezi în această fotografie este cunoscută de mii de ani drept „regina plantelor furajere”. Este un titlu pe care îl merită prin valoarea sa nutritivă, prin longevitate și prin rolul pe care îl joacă în refacerea solului.

Lucerna — Medicago sativa — este originară din Persia antică, în zona Iranului de astăzi. Este cultivată de aproximativ 4.000 de ani, fiind una dintre cele mai vechi plante de cultură din istorie. Denumirea ei din limba engleză, alfalfa, provine din arabă și se traduce, aproximativ, prin „cel mai bun nutreț”. Persanii o cultivau în special pentru caii de război, considerând-o o sursă de hrană superioară.

Răspândirea lucernei în Europa este legată de istoria militară a antichității. În jurul anului 470 înainte de Hristos, lucerna a ajuns în Grecia odată cu armatele persane, care își transportau propriul furaj pentru cai. De la greci, cultura a fost preluată de romani, care au răspândit-o în întreg imperiul. În secolul al XVI-lea, coloniștii spanioli au dus-o în America, unde a devenit ulterior una dintre bazele zootehniei moderne.

Din punct de vedere agronomic, lucerna are câteva particularități care o disting.

Are una dintre cele mai adânci sisteme radiculare din agricultură. Rădăcina pivotantă poate coborî până la 6 sau chiar 10 metri în sol, ceea ce îi permite să acceseze rezerve de apă inaccesibile altor culturi și să reziste la secetă.

Ca toate leguminoasele, lucerna fixează azotul atmosferic. La nivelul rădăcinilor trăiesc bacterii cu care planta se află în simbioză, transformând azotul din aer într-o formă asimilabilă. După încorporarea în sol, lucerna lasă în urmă un teren îmbogățit natural cu azot, reducând necesarul de îngrășăminte chimice pentru cultura următoare. Este, astfel, o cultură care contribuie direct la fertilitatea solului și la echilibrul rotației.

Lucerna este și o plantă perenă, cu o durată de exploatare de mai mulți ani, și se remarcă printr-un conținut ridicat de proteină — motiv pentru care rămâne furajul de bază în alimentația vacilor de lapte.

În România, lucerna este cultivată mai ales în sudul țării și reprezintă o componentă esențială a zootehniei și a planului de rotație a culturilor.

O plantă veche de patru mii de ani, ajunsă în Europa odată cu armatele antichității, care hrănește animalele și, în același timp, reface solul. Lucerna își poartă pe deplin titlul de regină a plantelor furajere.

Floarea-soarelui pe care o vezi în această fotografie a făcut un drum lung până în câmpurile României. Un drum de peste patru mii de ani, care a trecut prin trei continente, prin secole de credință religioasă și prin atelierele unor pictori celebri.

Floarea-soarelui — Helianthus annuus — este originară din America de Nord. Triburile Hopi și Navajo o cultivă de aproximativ 4.000 de ani. Pentru ele era plantă sacră — semințele erau hrană, uleiul era medicament, ligulele galbene erau folosite ca pigment. Întreaga plantă avea un rol ceremonial și spiritual.

În 1510, navigatorii spanioli au adus floarea-soarelui în Europa. Dar ceva curios s-a întâmplat. Timp de aproape 200 de ani, europenii au considerat-o doar plantă ornamentală. Nimeni nu a observat potențialul ei oleaginos.

Schimbarea a venit în 1698, când țarul Petru cel Mare a văzut-o într-o călătorie în Olanda. A adus semințe în Rusia. Nu pentru frumusețe, ci pentru un motiv neașteptat.

Biserica Ortodoxă Rusă interzisese majoritatea uleiurilor în timpul postului. Uleiul de măsline, uleiul de in, uleiul de nucă — toate erau pe lista interdicțiilor. Floarea-soarelui era însă o plantă nouă, necunoscută Bisericii. Uleiul de floarea-soarelui nu apărea pe lista alimentelor interzise.

Așa că, în secolul al XVIII-lea, sute de mii de gospodării ortodoxe au început să-l consume. Cererea a explodat. Iar Rusia a devenit, în câteva decenii, principalul producător mondial de floarea-soarelui.

Aici intervine cercetarea agronomică. La începutul secolului al XX-lea, un cercetător rus pe nume Pustovoit a creat soiuri cu randament mare și conținut ridicat de ulei. Munca lui a stat la baza tuturor hibrizilor moderni cultivați astăzi în lume.

Iar apoi, prin emigranții ruși de la sfârșitul secolului al XIX-lea, floarea-soarelui s-a întors în America. Țara care o domesticise inițial o redescoperea, după 4.000 de ani, ca pe o cultură industrială importată din Rusia.

Acesta este un cerc geopolitic neobișnuit. Comparabil cu cel al soiei.

Și apoi este partea celebră. Vincent Van Gogh, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a pictat seriile de „Floarea-soarelui” care au devenit, probabil, cele mai cunoscute tablouri florale din istoria artei. Galbenul intens al picturilor sale a făcut planta sinonimă cu vara, cu lumina și cu Provence.

Mai este ceva fascinant despre această plantă. Floarea-soarelui tânără urmărește soarele. Calatidiul ei se rotește, de la est la vest, în timpul zilei. Fenomenul se numește heliotropism. Iar când planta ajunge la maturitate, calatidiul rămâne fixat spre est, pentru totdeauna. Soarele răsare mereu pentru ea.

Astăzi, România este unul dintre cei mai mari producători de floarea-soarelui din Uniunea Europeană. Câmpurile galbene din sudul țării, în iulie și august, sunt una dintre imaginile cele mai recognoscibile ale agriculturii românești.

Iar uleiul de floarea-soarelui pe care îl folosim în bucătărie astăzi a parcurs un drum incredibil: America, Spania, Rusia, înapoi în America, înapoi în Europa, și acum, în farfuria noastră.

Patru mii de ani de istorie într-un singur strop de ulei.

𝐏𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐥𝐚 𝐝𝐞𝐳𝐛𝐚𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐢𝐧 𝐒𝐞𝐧𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢, 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐬̦𝐢 𝐩𝐢𝐚𝐭̦𝐚 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐟𝐚𝐜𝐞𝐫𝐞

Ieri, am participat la dezbaterea cu tema „Producători români, statul și piața de desfacere, de la adversitate la parteneriat în beneficiul românilor”, organizată de Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții din Senatul României, la inițiativa președintelui comisiei.

În contextul discuțiilor privind aderarea României la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), subiect adus în atenție de Mircea Abrudean, intervenția mea din deschiderea panelului a vizat contribuțiile tehnice pe care Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România LAPAR și Alianța pentru Agricultură și Cooperare ( ) le-au formulat, alături de celelalte organizații ale fermierilor, sub forma unor recomandări concrete pentru îmbunătățirea performanței sectorului agricol românesc.

Una dintre cele mai importante recomandări a vizat reglementarea duratei minime a contractelor de arendă, un element esențial pentru asigurarea stabilității exploatațiilor agricole, a predictibilității investițiilor și a accesului fermierilor la instrumentele Politicii Agricole Comune.

„𝑨𝒎 𝒂𝒗𝒖𝒕 𝒕𝒓𝒆𝒊 𝒊𝒏𝒊𝒕̦𝒊𝒂𝒕𝒊𝒗𝒆 𝒍𝒆𝒈𝒊𝒔𝒍𝒂𝒕𝒊𝒗𝒆 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒓𝒆𝒈𝒍𝒆𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒅𝒖𝒓𝒂𝒕𝒆𝒊 𝒄𝒐𝒏𝒕𝒓𝒂𝒄𝒕𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒍𝒂 𝒂𝒓𝒆𝒏𝒅𝒂̆, 𝒏𝒊𝒄𝒊 𝒎𝒂̆𝒄𝒂𝒓 𝒖𝒏𝒂 𝒅𝒊𝒏𝒕𝒓𝒆 𝒆𝒍𝒆 𝒏𝒖 𝒂 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒇𝒊𝒏𝒂𝒍𝒊𝒛𝒂𝒕𝒂̆. 𝑭𝒂̆𝒓𝒂̆ 𝒂 𝒔𝒆𝒄𝒖𝒓𝒊𝒛𝒂 𝒂𝒄𝒄𝒆𝒔𝒖𝒍 𝒇𝒆𝒓𝒎𝒊𝒆𝒓𝒊𝒍𝒐𝒓 𝒍𝒂 𝒕𝒆𝒓𝒆𝒏𝒖𝒍 𝒂𝒈𝒓𝒊𝒄𝒐𝒍 𝒏𝒖 𝒑𝒖𝒕𝒆𝒎 𝒅𝒊𝒔𝒄𝒖𝒕𝒂 𝒅𝒆𝒔𝒑𝒓𝒆 𝒄𝒐𝒐𝒑𝒆𝒓𝒂𝒓𝒆, 𝒊𝒏𝒅𝒊𝒇𝒆𝒓𝒆𝒏𝒕 𝒄𝒆𝒆𝒂 𝒄𝒆 𝒏𝒆 𝒔𝒑𝒖𝒏𝒆𝒕̦𝒊 𝒅𝒖𝒎𝒏𝒆𝒂𝒗𝒐𝒂𝒔𝒕𝒓𝒂̆. 𝑵𝒖 𝒑𝒖𝒕𝒆𝒎 𝒅𝒊𝒔𝒄𝒖𝒕𝒂 𝒅𝒆𝒔𝒑𝒓𝒆 𝒂𝒄𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒎𝒂̆𝒔𝒖𝒓𝒊𝒍𝒐𝒓 𝒅𝒊𝒏 𝒑𝒐𝒍𝒊𝒕𝒊𝒄𝒂 𝒂𝒈𝒓𝒊𝒄𝒐𝒍𝒂̆ 𝒄𝒐𝒎𝒖𝒏𝒂̆, 𝒊̂𝒏 𝒄𝒐𝒏𝒅𝒊𝒕̦𝒊𝒊𝒍𝒆 𝒊̂𝒏 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒂𝒏𝒈𝒂𝒋𝒂𝒎𝒆𝒏𝒕𝒆𝒍𝒆 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒎𝒖𝒍𝒕𝒊𝒂𝒏𝒖𝒂𝒍𝒆 𝒔̦𝒊 𝒇𝒆𝒓𝒎𝒊𝒆𝒓𝒊𝒊 𝒏𝒖 𝒂𝒖 𝒄𝒆𝒓𝒕𝒊𝒕𝒖𝒅𝒊𝒏𝒆𝒂 𝒄𝒂̆ 𝒑𝒐𝒕 𝒍𝒖𝒄𝒓𝒂 𝒑𝒆 𝒂𝒎𝒑𝒍𝒂𝒔𝒂𝒎𝒆𝒏𝒕, 𝒍𝒂 𝒏𝒊𝒗𝒆𝒍 𝒅𝒆 𝒑𝒂𝒓𝒄𝒆𝒍𝒂̆, 𝒕𝒊𝒎𝒑 𝒅𝒆 5 𝒂𝒏𝒊”

Foto credit - https://partidulaur.ro/de-la-blocajele-din-piata-la-solutii-pentru-producatorii-romani-conferinta-organizata-in-parlament/?fbclid=IwY2xjawSgil5leHRuA2FlbQIxMQBzcnRjBmFwcF9pZBAyMjIwMzkxNzg4MjAwODkyAAEewGaLuL0VNgaiMUgweugQt7IPiiSa7FqB75AS1oUsGq_pOwEfD8sGS4IyCCg_aem_79DVTecuhnC_jItuocMDQw