V.I.S

lor, ştiuţi şi neştiuţi.
• Credinţa sfinţilor români canonizaţi, ce sunt sărbătoriţi conform calendarului bisericesc, dar şi a sfinţilor români necanonizaţi cm ar fi: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Justin Pârvu, Ilie Lăcătuşu, Valeriu Gafencu, Ilie Cleopa, Paisie Olaru; care au trăit şi murit pentru a transmite generaţiilor ce le-au fost contemporane şi celor cărora le-au urmat plecării lor fizice din această lume, o Ortodoxie trăitoare, simţitoare, o credinţă a iubirii care are în centru simbolul cel mai înalt pe care iubirea îl poate atinge în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. O credinţă la care suntem chemaţi cu toţii indiferent de ceea ce ne diferenţiază sau ne aseamănă: sexul, vârsta, rasa, etnia, statutul social, veniturile, profesia etc.
• O credinţă nealterată de inovaţiile unora şi altora, indiferent de cm le-a plăcut să se numească pentru a-i atrage pe oameni.
• O credinţă vie: Dumnezeul creştinilor ortodocşi este un Dumnezeu viu, prezent în viaţa lor în orice moment şi, în special, în timpul săvârşirii Sfintelor Taine și Sfânta Liturghie; prin minunile pe care Dumnezeu le face celor care Îl urmează, pentru care El a devenit far călăuzitor în viaţă, situat pe primul loc în viaţa noastră, Creatorul omului, al cerului şi pământului, al întregului Univers.
• O credinţă cunoscătoare: nu se limitează la îndeplinirea unor ritualuri golite de sens pentru că aşa s-a păstrat din tradiţie. Nu este vorba despre tradiţia ortodoxă, ci de cea laică, cu accente rurale, care confuzează oamenii, lasă loc la interpretări şi ridiculizări, îndepărtează de la credinţa cea adevărată.
• O credinţă care oferă sens şi scop vieţii omului contemporan rătăcit în noianul de informaţii oferite de ştiinţă, dar şi de diversele culte religioase, de orientările spirituale de sorginte orientală; debusolat de necazurile din viaţă; provocat constant de cei din jur, de societate, de guvernanţi; deprimat, aflat în crize spirituale, în căutarea a „ceva” fără a şti ce sau pur şi simplu pentru cei care s-au obişnuit să trăiască viaţa numai sub aspect lumesc, „pe orizontală” fără a-şi pune probleme existenţiale de genul: Cine sunt? Ce se întâmplă cu mine după ce mor? Există suflet? etc.
• O credinţă teleologică, conform căreia scopul vieţii pământeşti a omului este mântuirea (a trăi conform Legii lăsate oamenilor de către Dumnezeu în cele Zece Porunci, conform Legii iubirii despre care a vorbit Hristos şi a nădăjdui să ajungi lângă Dumnezeu după ce pleci din lumea aceasta).
• O credinţă a bucuriei: care încurajează doar lacrimile izvorâte din conştientizarea şi plângerea păcatelor, greşelilor personale faţă de Dumnezeu, de semeni şi de orice făptură lăsată pe acest pământ. Lacrimile pocăinţei sunt bune, nu şi ale deznădejdii. Bucuria vine din conştienţa Învierii lui Hristos, condiţie şi şansă dată învierii sufletelor noastre încă de aici de pe pământ, dar şi după moartea fizică. Singura tristeţe sănătoasă a creştinului este cea după Dumnezeu. Restul tristeţilor sunt semne de deznădejde. Bucuria că suntem în viaţă, că respirăm şi ne mişcăm, că putem să Îl iubim pe Dumnezeu şi să-I dăm slavă, că putem face fapte bune pentru cei din jur din bucuria de a face binele. Bucuria de a fi sănătoşi şi bucuria de a fi bolnavi, căci Hristos ne cercetează şi ne arată că ne-am depărtat de la El, de la misiunea vieţii noastre. Bucuria de a fi ai Lui Hristos, Păstorul Cel Bun.
• O credinţă în care „trebuie” este înlocuit cu „ar fi bine”, „ar fi util”; în care omul să se simtă liber să aleagă aşa cm şi Creatorul său l-a lăsat pe acest pământ. Urmărim informarea şi conştientizarea omului că „ar fi bine să…” este întotdeauna urmat de „pentru ca să….”, adică avem de respectat şi de împlinit unele lucruri pentru a atinge anumite obiective.
• O credinţă a ascultării responsabile a Legilor lui Dumnezeu, a unei ascultări asumate, conştiente care are drept scop ultim mântuirea.
• O credinţă care ştie că toate religiile sunt bune, dar şi că nu toate religiile conduc la mântuire. De aceea sunt bine veniţi toţi cei care doresc să-L cunoască pe Hristos şi Ortodoxia. O credinţă care nu îşi permite să Îl limiteze pe Dumnezeu să iubească unde doreşte El în acest Univers, dar care are resursele necesare constituite ca şansă pentru mântuire, obiectivul final al vieţii noastre.
• O credinţă a păcii, bunătăţii şi toleranţei, însă nu a pasivităţii, nepăsării şi ignoranţei.
• O credinţă dinamică, activistă, a oamenilor vii în sensul lui Dumnezeu, adică cu suflete vii. A lua atitudine fără violenţă faţă de cei care batjocoresc şi ponegresc numele Lui Dumnezeu, pe Maica Domnului, Sfinţii, ţara, poporul român, tradiţiile şi cultura noastră. A identifica şi respinge în mod argumentat pseudo-valorile şi principiile promovate de ecumenism, globalizare, de Noua Ordine Mondială etc. O credinţă ce Îl propune pe Mântuitorul Hristos- Dumnezeul Om ca model demn de urmat, ca şansă de îndumnezeire pentru noi oamenii.
2. Promovarea tradiţiilor Ortodoxiei culturale româneşti, a scrierilor, artei, obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti de o frumuseţe rară, încărcate de un simbolism religios rafinat şi profund, ce se adresează sufletului omului şi comunităţii căreia îi aparţine. Cunoaşterea, păstrarea nealterată şi transmiterea obiceiurilor cu semnificaţii religioase şi laice de la botez, cununie şi înmormântare, de la alte evenimente din viaţa omului care constituie amprenta specifică sufletului românesc ortodox. Promovarea acelor personalităţi româneşti din toate domeniile de creaţie ale vieţii sociale în ale căror opere şi stil de viaţă regăsim dragostea de oameni, de ştiinţă, cultură şi de Dumnezeu.
3. Promovarea ştiinţei iubitoare de Dumnezeu, cm ar fi, de exemplu, psihologia şi psihoterapia ortodoxă; a unei ştiinţe conştiente de rolul său principal, acela de a constata modul în care funcţionează Dumnezeu şi de a fi preocupată să evite rătăcirea de încerca să Îi ia locul; a unei ştiinte în care omul este înţeles ca fiinţă creată de Dumnezeu, ca şi copil ascultător al Lui, ca instrument divin şi nu ca un mic dumnezeu, răzvrătit, mândru, rătăcit şi hulitor.
4. Promovarea românismului şi importanţa păstrării identităţii româneşti. Românul de azi preferă să se creadă „cetăţean european” sau „cetăţean al lumii” şi să renunţe la identitatea şi tradiţiile lui pentru valorile artificiale, false, promovate de postmodernitate şi curentul europen*smului actual. O Europă care, indiferent de cm ne place să ne autointitulăm, nu ne priveşte ca pe cetăţeni europeni cu drepturi egale, ci ca pe nişte „ţigani, hoţi şi criminali”. Pentru alţii suntem, mai rău, o ţară a experimentelor industriei farmaceutice, de exemplu, a marilor puteri economice şi politice, în general. De aceea, ne propunem cultivarea demnităţii şi a unei mândrii bune, aceea de a fi fost lăsaţi de Dumnezeu pe acest bogat pământ românesc şi ortodox.