Lucan Art Studio

Sâmbătă, la cursul de acuarelă, printre chipuri și expresii surprinse în valuri de culoare, și-au făcut loc și câteva peisaje. Aproape că era să se strecoare o căprioară printre temele noastre, apărând dintre brazi sau sărind în apă. La cursul nostru totul devine posibil

Mi se pare mereu interesant cum, într-un grup, temele îşi descoperă creatorul și se schimbă după ritmul fiecăruia. Sunt rare — poate chiar inexistente — zilele în care toată lumea se sincronizează perfect cu aceeași imagine, aceeași direcție sau aceeași nevoie de a picta un anumit lucru.

Și poate de aici apare farmecul atelierului: din diferențele acestea mici, din variate sensibilități, din felul în care aceeași apă, aceeași hârtie și aceleași culori ajung să spună povești complet diferite.

Pe sâmbătă ❤️

Sâmbăta trecută, la cursul de acuarelă, ne-am apropiat de una dintre cele mai sensibile și provocatoare teme: portretul. Am urmărit împreună felul în care apa poate păstra delicatețea unei priviri, transparența pielii sau fragilitatea unei expresii care apare doar pentru câteva clipe.
Am pictat cu spontaneitate, lăsând culoarea să respire și să creeze acele inflexiuni specifice acuarelei, unde nimic nu poate fi controlat complet și tocmai de aceea totul devine atât de viu. Fiecare participant și-a construit propriul ritm, propria fizionomie a aceleiași surse de inspirație, iar la final mesele erau pline de portrete diferite, dar unite prin aceeași sensibilitate fluidă a culorii.
A fost un curs despre observație, răbdare și despre frumusețea acelor mici accidente de apă și pigment care fac acuarela să pară mereu în mișcare.

Sâmbăta aceasta am devenit una cu peisajul montan, într-un curs de acuarelă care ne-a dus dincolo de contururi și evidențe. Am vorbit despre frumusețea brunurilor — acele tonuri consistente atât de bogate — și despre cum, atunci când sunt experimentate sau integrate în gama cromatică dominantă, încep să susțină întreaga compoziție.

Alături de participanți, am studiat felul în care distanța panoramică nu se conturează, ci se sugerează. Inspirându-ne din acel sfumato leonardesc, am învățat să inserăm sau să integrăm formele unui masiv muntos în planul îndepărtat, acceptând convenția de risipire a densității și a conturului, până când a fost transformat mai degrabă într-o prezență decât într-o expresie a monumentalității naturale. Masivul muntos nu s-a mai lăsat impus, ci s-a dematerializat treptat, acuarelat, ca o stampă a propriei sale forme.

A fost un exercițiu de încredere în apă, în pigment și în privire. Iar fiecare dintre participanți a plecat acasă cu propriul său munte, nu doar pictat, ci simțit.