Ciclism.404

Prima zi a Campionatului Național de Șosea 2026 de la Loamneș, județul Sibiu, a adus primii campioni naționali ai sezonului în proba de contratimp individual. Copii, juniori și sportivi din categoriile de paraciclism au luptat contra cronometru pentru tricoul tricolor, iar rezultatele oficiale publicate până acum ne oferă deja o imagine interesantă asupra cluburilor care lucrează serios la baza ciclismului românesc.

La categoriile de copii, ACS BikeRehab a fost una dintre echipele care au ieșit cel mai mult în evidență, reușind să adune mai multe titluri naționale, în timp ce CS JoyBike și ACS Living Bike au urcat și ele pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

Campionii zilei sunt Oliver Chichișan (CS JoyBike) și David Munteanu (ACS BikeRehab) la U7, Bianca Hianu (CSM Brăila) și Andres Vlad (ACS BikeRehab) la U9, Maya Chichișan (CS JoyBike) și Matthias Epure (ACS BikeRehab) la U11, Ioana Constantin (ACS BikeRehab) și Patrick Minea (ACS BikeRehab) la U13, respectiv Diana Faur (ACS Living Bike) și Vlad Ștefănescu (ACS BikeRehab) la U15.

La juniori, ACS Olimpic Zărnești a avut o zi aproape perfectă. Mara Perșoiu-Târâtu a câștigat titlul național la U17 feminin, Flavius Enescu s-a impus la U17 masculin, iar Antonia Orzan a devenit campioană națională la U19 feminin, confirmând încă o dată valoarea școlii de ciclism dezvoltate la Zărnești.

În probele de paraciclism, titlurile naționale au revenit lui Theodor Matican (CSA Steaua București) la MT2, Octavian Ilina (CS Olimpia București) la MH2, Costin Comșa (CS Olimpia București) la MH4, Robert Tamirjan (CS Intersport) la MC3, Florian Mihuț (ACS Progress Oradea) la MH3, Marius Bostan (CS Petrolul Ploiești) la MB și Daria Pop (CS Intersport) la WC2.

Ce observăm însă este că, la momentul redactării acestui articol, o parte dintre rezultatele mult așteptate încă nu au fost făcute publice. Nu știm dacă este vorba despre verificări administrative, validări suplimentare sau dacă, după o veche tradiție a ciclismului românesc, clasamentele încă se joacă la masa verde. Cert este că mulți dintre cei care urmăresc competiția așteaptă rezultatele complete pentru a putea trage concluzii despre nivelul real al Campionatului Național din acest an.

Până atunci, îi felicităm pe toți campionii deja confirmați și pe toți sportivii care s-au aliniat la start. Campionatul continuă, iar noi așteptăm cu interes atât probele de fond, cât și apariția tuturor clasamentelor. Dacă apar înainte de ediția 2027, cu atât mai bine.

Photo : FRC

Personajul nostru pleacă la tură convins că toți specialiștii din lume sunt niște amatori care nu au descoperit încă adevărata formulă a performanței. Cu o oră înainte de plecare deschide frigiderul. În timp ce colegii de grup își cântăresc ovăzul și discută despre absorbția carbohidraților în timpul efortului, el pregateste opt mici rămași de aseară, pâine albă și două beri "sa alunece mai bine pe gât”.

La start apare cu burta plină și cu o siguranță de sine care ar face invidios orice campion mondial. Îi privește cu milă pe cei care își umplu bidoanele cu izotonic și își aliniază gelurile în buzunarele tricoului. El are o strategie simplă: dacă i se face foame, oprește la magazin. Dacă i se face sete, oprește la terasă. Dacă îl doare ceva, se plânge pe grupul de WhatsApp minim 3 zile.

Primii 20 de kilometri sunt spectaculoși. Merge tare. Trage de grup. Explică tuturor că alimentația sportivă este o conspirație inventată de companiile care vând geluri la preț de caviar. La kilometrul 30 însă începe să realizeze că organismul are și el drept de vot. Digestia cere încetinirea ritmului, stomacul organizează un referendum intern (unul românesc), iar fiecare denivelare produce efecte sonore care sperie fauna locală... și pe cei din spate...

Pe la kilometrul 50 începe să dispară din față. Pe la kilometrul 60 dispare complet. Grupul îl găsește mai târziu rezemat de un gard, privind în gol și încercând să negocieze un armistițiu între sistemul digestiv și sistemul cardiovascular.

În mod normal, aici ar urma o lecție învățată. Dar nu. La prima terasă de pe traseu comandă cartofi prăjiți, mici și încă o bere. Explicația este logică doar în mintea lui: "Am consumat mult. Trebuie să pun la loc."
În acest moment, ciclistul nostru nu mai participă la o tură. Participă la un experiment medical care ar trebui documentat de cercetători din Anglia. Corpul încearcă să pedaleze, să digere, să răcească organismul și să proceseze alcoolul în același timp. Niciunul dintre aceste procese nu este deosebit de încântat de situație.

Ultimii kilometri sunt un festival al scuzelor. Ba a fost vântul. Ba asfaltul. Ba bicicleta nu mai merge cm mergea (clar sunt rulmentii, freacă undeva). Ba grupul a tras prea tare. Niciodată, absolut niciodată, problema nu poate fi reprezentată de cele două kilograme de carne tocată și cei doi litri de bere care se luptă pentru supremație în stomac.

Ajuns acasă, își încarcă activitatea pe Strava. Tura de 90 de kilometri, terminată în opt ore și jumătate, primește descrierea clasică: "Ieșire ușoară. Am mers fără să forțez.”"

A doua zi este expert în nutriție sportivă. În comentarii explică altora ce greșesc, cm trebuie să mănânce și de ce nu au rezultate. Sâmbăta viitoare va repeta exact aceeași strategie și va fi sincer surprins că efectele sunt identice.

Pentru că în ciclism există reguli simple: poți păcăli colegii de tură, poți păcăli Strava, poți păcăli chiar și oglinda din baie. Dar încearcă să urci un deal după opt mici și trei beri și vei descoperi că gravitația citește foarte atent literatura de specialitate.

În afară de ironie și de adevărul ușor incomod pe care îl știe orice grup de weekend, rămâne întrebarea serioasă:

Care a fost cea mai mare greșeală de nutriție pe bicicletă care s-a terminat cu "boscheți", opriri de urgență sau cu planul de tură scurtat dramatic?

Fie că a fost "doar două beri", "merge un mic înainte de plecare" sau oprirea fatală la magazinul din sat, vrem poveștile reale.

Dacă cineva avea impresia că înainte de Turul Franței favoriții încă își ascund forma, Tadej Pogačar a avut altă idee. În prima etapă din Tour de Suisse 2026, slovenul a atacat cu aproximativ 70 de kilometri înainte de sosire și a câștigat de unul singur, lăsând în urmă un pluton în care se aflau nume precum Primož Roglič, Mathieu van der Poel și Richard Carapaz.

Etapa de 144 km din jurul localității Sondrio părea una potrivită pentru o selecție între favoriți, nu pentru o demonstrație individuală. Dar când Pogacar a accelerat pe una dintre cățărările zilei, plutonul s-a rupt imediat. Ceea ce inițial părea un atac de test s-a transformat rapid într-o evadare solitară de peste 70 km.

La sosire, campionul mondial avea un avantaj de peste două minute față de Carapaz, în timp ce Andrea Bagioli a completat podiumul etapei. În clasamentul general, Pogacar și-a creat deja un ecart care, într-o cursă de doar câteva etape, poate fi decisiv.

Poate cel mai impresionant nu este faptul că a atacat de la 70 km, ci cât de firesc a părut totul. În timp ce în spate echipe întregi încercau să organizeze urmărirea, diferența continua să crească. Fără motociclete care să tragă, fără vânt favorabil miraculos și fără jocuri tactice complicate. Pur și simplu mai puternic decât toți ceilalți.

Pentru restul plutonului, vestea nu este deloc încurajatoare. Tour de Suisse este ultima repetiție serioasă înainte de Tour de France 2026, iar Pogacar tocmai a transmis un mesaj cât se poate de clar: forma este acolo, picioarele sunt acolo și, dacă nimic nu se schimbă în următoarele săptămâni, tricoul galben de la Paris va avea din nou un singur mare favorit. (Veste proastă... Bună, voi decideți)

Pentru noi, muritorii de rând, rămâne întrebarea clasică: când vezi pe Strava o tură de 70 km, te gândești că ai făcut destul pe ziua respectivă. Când vede Pogacar 70 km rămași până la finish, se gândește că e momentul perfect să plece singur...

Indiferent că ieși la o plimbare de 30 km sau la o aventură de 150 km prin cine știe ce colț de țară, există câteva lucruri care îți pot salva tura, nervii și uneori chiar pielea arsă de soare.

În primul rând, apă. Pare evident, dar mulți pleacă la drum cu un singur bidon și optimism. Optimismul nu se poate turna în bidon când afară sunt 35 de grade. Verifică traseul și sursele de alimentare înainte să pleci. Dacă ai dubii, mai bine cari puțin mai multă apă decât să începi să negociezi cu vacile pentru acces la adăpătoare.

Al doilea lucru esențial este mâncarea. Geluri, batoane, banane, covrigi, napolitane, orice funcționează pentru tine. Foamea pe bicicletă nu vine cu notificare. La un moment dat te trezești că ai picioarele moi, nu mai poți ține ritmul și începi să calculezi cat îți țin de foame fructele din primul copac.

Urmează kitul de pană. Cameră de rezervă, leviere, petice și o pompă sau cartuș CO₂. Chiar dacă mergi tubeless. Toți cei care merg tubeless și nu cară o cameră de rezervă sunt convinși că nu vor face niciodată pană. Până fac.
Un multitool decent ocupă puțin spațiu și poate rezolva surprinzător de multe probleme. Un șurub slăbit, o șa care s-a mișcat, un schimbător dereglat, toate pot transforma o tură reușită într-o plimbare lungă pe lângă bicicletă sau mai rău un apel către soție sa te recupereze după ce cu 2 zile înainte ți-ai cumpărat un set de roți noi cu banii de draperii.

Telefonul este obligatoriu. Nu doar pentru poze și Strava. O baterie externă mică poate deveni la fel de importantă dacă folosești navigație sau urmărești traseul pe GPS.

Și acum ajungem la un obiect pe care mulți îl consideră demodat: banii cash.
Da, trăim în era plăților contactless, a telefoanelor și a ceasurilor inteligente. Dar România are încă suficiente sate unde magazinul funcționează după reguli proprii. POS-ul este "stricat de săptămâna trecută", internetul nu merge, semnalul a dispărut sau pur și simplu nu există terminal de plată.
Iar atunci când ai parcurs 100 km, ai rămas fără apă și vezi în depărtare un magazin cu o reclamă decolorată la înghețată, ultimul lucru pe care vrei să-l auzi este:

"Card? Nu merge, șefu'."

În acel moment, cei 50 de lei uitați în buzunarul cu fermoar devin mai valoroși decât ultimul model de ciclocomputer.

Mai merită să ai la tine și un act de identitate, câteva șervețele, o folie de ploaie ușoară. Pentru că niciodată nu știi când o tură planificată de trei ore se transformă într-o aventură de șase.

Experiența ne învață că nu există ciclist care să care prea multe lucruri. Există doar cicliști care încă nu au avut problema pentru care le-ar fi trebuit acel lucru.
Așa că suntem curioși: care este obiectul pe care îl purtați mereu cu voi și care v-a salvat măcar o dată tura?

Se apropie din nou Turul Franței. În câteva săptămâni, atenția lumii cicliste se va muta pe șoselele Franței, unde cei mai buni rutieri ai planetei vor lupta pentru tricoul galben. Vom vorbi despre favoriți, despre atacuri în munți, despre tactici și despre tehnologia care a transformat ciclismul modern într-o știință exactă. Dar înainte ca plutonul să pornească din nou la drum, merită să ne amintim că România a fost și ea acolo. Nu recent. Nu în era transmisiunilor live și a rețelelor sociale. Ci în 1936, într-o Europă care se apropia cu pași repezi de război.

La startul Turului Franței se aliniau atunci Constantin Tudose, Gheorghe Hapciuc, Virgil Mormocea și Nicolae Ioan Țapu, nume aproape uitate astăzi, dar care au făcut parte din singura echipă românească prezentă vreodată în Marea Buclă.

Turul Franței din 1936 nu avea nimic în comun cu ceea ce vedem astăzi. Nu existau biciclete de 7 kilograme, mașini de asistență la fiecare pas, nutriționiști, antrenori personali sau stații radio. Cursa avea 21 de etape și aproape 5.000 de kilometri. Multe drumuri erau neasfaltate, iar unele etape depășeau distanțe care astăzi ar stârni proteste în pluton. Nu terminai Turul. Îl supraviețuiai cât puteai. Astăzi se discută despre neutralizarea unor etape din cauza condițiilor meteo extreme. Atunci se pedala înainte. Iar peste doar trei ani, mulți dintre cei care luptau cu munții și ploaia pe șoselele Franței aveau să lupte pentru supraviețuire într-o Europă aflată în război.

Românii au intrat în cursă fără experiența și sprijinul marilor națiuni ale ciclismului. Fără antrenori, fără mecanici și fără logistica de care beneficiau francezii, belgienii sau italienii. Prima etapă i-a întâmpinat cu ploaie rece pe mare parte din traseu, iar diferența de pregătire și resurse a devenit rapid evidentă. Totuși au continuat să pedaleze. Au trecut prin primele trei etape și au parcurs aproximativ 620 de kilometri înainte ca aventura să se încheie. Au ajuns la finish cu doar două minute peste limita regulamentară și au fost eliminați din cursă.

Au făcut ceva ce niciun alt român nu a mai reușit după ei: au luat startul în Turul Franței. Și poate că tocmai asta face povestea lor atât de interesantă. Într-o perioadă în care ciclismul românesc abia învăța să meargă pe propriile roți, câțiva oameni au avut curajul să se alinieze la startul celei mai mari curse din lume.

Când vom urmări ediția din acest an și vom vedea plutonul traversând Franța, merită să ne amintim și de Constantin Tudose, Gheorghe Hapciuc, Virgil Mormocea și Nicolae Ioan Țapu. Poate că nu au ajuns la Paris. Poate că istoria i-a uitat. Dar, pentru câteva zile din vara lui 1936, au purtat și România în Turul Franței.

Există două tipuri de cicliști. Cei care beau apă constant și cei care își amintesc de bidon după 40 de kilometri când ii întreabă colegul daca mai au o gura de apa.

Hidratarea este probabil unul dintre cele mai ignorate aspecte ale ciclismului, deși influențează direct performanța, concentrarea și siguranța. Problema este simplă: atunci când pedalezi, corpul produce căldură. Pentru a se răci, transpiri. Odată cu transpirația pierzi apă, dar și electroliți precum sodiu, potasiu și magneziu. Dacă aceste pierderi nu sunt compensate, organismul începe să funcționeze din ce în ce mai greu.

Primele semne ale deshidratării sunt subtile. Gura uscată, senzația de sete, scăderea puterii și oboseala apar rapid. Dacă continui să ignori problema, urmează crampele, amețelile, durerile de cap și lipsa de concentrare. Iar pe bicicletă, lipsa de concentrare poate însemna mult mai mult decât câteva watti pierduți.

O regulă simplă spune că ar trebui să bei câte puțin și des. Nu aștepta să îți fie sete. Senzația de sete apare deja când organismul începe să fie deshidratat. Pentru majoritatea cicliștilor, câteva înghițituri la fiecare 10-15 minute sunt mai eficiente decât jumătate de bidon băut dintr-o dată la o oră.

În zilele răcoroase, un bidon poate fi suficient pentru o tură scurtă. În mijlocul verii însă, situația se schimbă radical. Nu este neobișnuit ca un ciclist să piardă peste un litru de lichide pe oră atunci când temperaturile trec de 30 de grade.

Și nu, cafeaua băută înainte de tură nu se pune la hidratare. Nici berea de după.

Un alt aspect ignorat este alimentarea cu electroliți. Dacă ieși la o tură de o oră prin oraș, probabil nu ai nevoie de nimic special. Dacă însă stai câteva ore în șa, mai ales pe căldură, doar apa poate să nu fie suficientă. De aici apar multe dintre crampele pe care le punem pe seama oboselii sau a lipsei de antrenament.

Există și un test simplu pentru a vedea cât de bine te hidratezi: culoarea urinei. Dacă este deschisă la culoare, ești pe drumul cel bun. Dacă seamănă cu un izotonic concentrat, probabil ar fi trebuit să golești mai des bidonul decât să îl păstrezi intact pentru retur, ca strica linia bicicletei.

La final, hidratarea nu este ceva spectaculos. Nu îți aduce KOM-uri instant, nu te transformă peste noapte într-un cățărător mai bun și nici nu îți oferă o bicicletă mai ușoară (chiar invers). Dar este unul dintre cele mai simple lucruri pe care le poți face pentru a pedala mai bine, mai rapid și mai sigur.

Așa că la următoarea ieșire aruncă o privire la bidon. Dacă încă este plin după o oră de pedalat, probabil nu îl folosești pentru scopul pentru care a fost inventat.

Voi sunteți din categoria celor care termină bidonul înainte de jumătatea turei (si se opresc pe traseu pentru cel putin o realimentare?) sau din categoria celor care se întorc acasă cu el aproape plin și spun că "nu le-a fost sete"?

Când ieși la pedalat, din ce tabără faci parte?

Șepcuța sub cască.
Bandana sub cască.
Direct cască, fără accesorii și fără complicații.

Fiecare are argumentele lui: protecție la soare, transpirație mai puțină în ochi, aer de profesionist, sau pur și simplu... mai puține lucruri de spălat.

Noi nu judecăm. Vrem doar să vedem cm se împarte plutonul.

Și dacă ai o teorie despre de ce varianta ta este singura corectă, acum e momentul să înceapă războiul civil din comentarii.

Unii șoferi nu urăsc bicicletele. Problema este că uită că pe ele sunt oameni. Una dintre cele mai ciudate experiențe pe care le poate avea un ciclist este să descopere că simplul fapt că există pe șosea îi poate enerva pe unii oameni mai tare decât o groapă, un ambuteiaj sau prețul carburantului.

Majoritatea șoferilor sunt civilizați. Încetinesc când trebuie, depășesc regulamentar și înțeleg că omul de pe bicicletă are același drept să folosească drumul. Problema nu sunt aceștia. Problema este minoritatea care transformă fiecare întâlnire cu un ciclist într-un conflict personal.

Sunt cei care te depășesc la câțiva centimetri deși au toată șoseaua liberă. Cei care claxonează agresiv din spate de parcă bicicleta a apărut spontan în fața lor. Cei care accelerează intenționat când te depășesc. Cei care îți taie fața imediat după depășire doar pentru a câștiga două secunde până la următorul semafor.

Și apoi există categoria care îi face pe mulți cicliști să își cumpere camere video.

Șoferii care trag de volan spre biciclist ca "glumă”. Cei care simulează că vor să lovească. Cei care trec atât de aproape încât nu mai pare o greșeală, ci o demonstrație de forță. Din păcate, există și situații în care nu se opresc la intimidare și ajung să lovească efectiv cicliști. De fiecare dată când apare o astfel de știre, comentariile sunt pline de explicații. "Nu l-a văzut." "A apreciat greșit distanța." "A fost un accident."

Uneori chiar așa este.

Dar când cineva vede bicicleta, claxonează, accelerează, se apropie intenționat și îți arată foarte clar că este furios pentru simplul fapt că exiști pe același drum, devine greu să mai vorbești doar despre neatenție.

Pentru că un șofer aflat într-o mașină de peste o tonă știe foarte bine cine este vulnerabil în acea interacțiune. Știe că o atingere care pentru el înseamnă o zgârietură de bară poate însemna pentru celălalt fracturi, luni de recuperare sau ceva mult mai grav.

Poate că nu toți își doresc efectiv să rănească pe cineva. Dar există momente în trafic în care unii sunt atât de furioși încât acceptă conștient acest risc. Iar pentru cel aflat pe bicicletă diferența dintre "a vrut să mă sperie" și "era să mă omoare" devine uneori imposibil de observat.

Poate că înainte să discutăm despre cât de incomozi sunt cicliștii, despre cm merg câte doi sau despre cât de tare ne încurcă în trafic, ar trebui să ne amintim un lucru simplu: nicio greșeală a unui biciclist nu justifică folosirea unei mașini ca instrument de intimidare.

În orice dispută dintre un automobil și o bicicletă, cel mai mare pericol nu este lipsa infrastructurii, lipsa educației sau lipsa legilor. Este momentul în care cineva se enervează atât de tare încât uită că în fața lui nu este un obstacol, ci un om.

În timp ce prin alte discipline mai numărăm locurile patru și căutăm explicații elaborate despre "procesul de selectie", în Bosnia și Herțegovina mountainbike-ul a venit cu rezultate care nu prea lasă loc de interpretări: trei titluri balcanice pentru România și încă patru clasări pe podium.

La Campionatul Balcanic de MTB XCO, tricolorii au urcat de șapte ori pe podium, dintre care de trei ori pe cea mai înaltă treaptă.

Primul titlu a fost obținut de Roland Szigyarto (ACS A Pedal Forward), care s-a impus la categoria U17. Un semn că viitorul ciclismului montan românesc pare să fie pe mâini bune și, cel puțin pentru moment, pe picioare foarte puternice.

La categoria U19, Mihai Brînză (Dinamo-Mit Clima-BikeXpert) a continuat seria victoriilor și a adăugat încă o medalie de aur în contul României.

Al treilea titlu balcanic a venit prin Victor Aron (Dinamo-Mit Clima-BikeXpert), câștigător la categoria U23, confirmând că România nu produce doar juniori talentați, ci și sportivi capabili să facă pasul spre categoriile superioare.

La Elite masculin, Patrick Pescaru (CSU Târgu Mureș) a terminat pe locul secund și a adus o medalie de argint pentru delegația României. Tot la Elite, Roberto Burța (CSU Târgu Mureș) a completat podiumul cu o medalie de bronz, oferind României doi reprezentanți în primii trei.

În concursul U19, Matei Petre (CS JoyBike) a urcat și el pe podium după o cursă care i-a adus medalia de bronz.

La categoria U17 feminin, Adelina Marinescu (ACS StrongBike) a adăugat încă o medalie de bronz în palmaresul delegației.

Nu toate rezultatele s-au transformat în medalii, dar câteva clasări merită menționate. Sofia Zama (CS Dinamo București) a încheiat pe locul 4 la U19, la un pas de podium, iar Radu Măda (CSM Unirea Alba Iulia) a ocupat locul 6 în aceeași categorie.

În total, România pleacă din Bosnia și Herțegovina cu:

3 medalii de aur
1 medalie de argint
3 medalii de bronz

Dincolo de medalii, rezultatele din Bosnia au reaprins și o discuție care apare aproape după fiecare competiție importantă: cea a selecției sportivilor în loturile naționale.

Sub postarea oficială a Federației Române de Ciclism, unul dintre comentarii a reușit să sintetizeze destul de bine o nemulțumire care circulă de ani buni prin pluton:

"Felicitări tuturor sportivilor și celor care îi susțin! Erau de așteptat aceste rezultate, considerând că de data aceasta au fost convocați sportivii în cea mai bună formă a acestui moment. Poate ar fi fost rezultate similare și la alte discipline dacă criteriile de selecție erau similare și nu unele obscure, știute doar de antrenorul lotului respectiv..." – George Valentin Tița

Photo - FRC

Există multe decizii importante în viață. Cu cine te căsătorești (sau, mai exact, cât de repede te iartă după ce mai apare o bicicletă în garaj și cât de puține întrebări pune când intri în casă cu un set nou de roți), unde locuiești și ce carieră alegi (deși sperăm că nu ai ales să fii ciclist de performanță în România dacă îți plac stabilitatea financiară și liniștea sufletească). Pentru un ciclist însă, una dintre cele mai importante decizii rămâne locul pe care îl ocupă într-o tură de grup. Pentru că poziția în pluton spune despre tine mai multe decât profilul de Facebook, CV-ul și declarația de avere la un loc. În unele cazuri, spune chiar mai multe decât rezultatele sportive.

În față merg cei care vor să fie văzuți. Unii pentru că sunt puternici. Alții pentru că vor să pară puternici. Primele minute sunt dificile pentru spectatori deoarece cele două categorii sunt aproape imposibil de diferențiat. Abia după primul deal încep să apară diferențele. Cei cu picioare continuă să tragă. Cei cu ambiții încep să privească insistent în spate, sperând că cineva va considera oportun să schimbe trena.

Mai există și categoria celor care merg în față pentru fotografii. Sunt oamenii care au înțeles că dacă poza de pe Strava este făcută din fata plutonului, nimeni nu va ști că după încă doi kilometri au fost depășiți de jumătate din grup și de un pensionar pe bicicletă electrică.

La mijloc se află adevărații profesioniști ai vieții. Nu neapărat ai ciclismului, ci ai supraviețuirii. Sunt oamenii care au descoperit că vântul consumă energie și că este mult mai simplu să îl lase pe altcineva să se lupte cu el. Aici găsim funcționari ai plutonului, oameni echilibrați, care nu vor podium, glorie sau admirație. Vor doar să ajungă acasă fără să fie nevoiți să urce scările în patru labe ajutați de nevasta.

În spate începe însă ...adevărata Românie.

Aici găsim ciclistul care a tratat micul dejun ca pe o provocare personală. Omletă, șuncă, brânză, două cornuri, o cafea și poate ceva dulce pentru energie. Acum merge liniștit și încearcă să afle dacă digestia poate fi accelerată prin voință proprie.

Tot aici se află omul care a citit pe grup "tură lejeră" și, spre deosebire de ceilalți, chiar a crezut ...săracul. Este victima perfectă a comunității cicliste. A venit pentru o plimbare și a descoperit că participă la o etapă neoficială din Turul Franței cu cel putin 4 sprinturi intermediare.

În spate îl mai găsim și pe veteran. Acesta nu vorbește mult și nu impresionează pe nimeni la start. În general are o bicicletă care pare mai veche decât unii participanți (in unele cazuri poarta si sosete din anii 80). Stă liniștit, lasă tinerii să se agite și să demonstreze ce valori de putere au descoperit pe internet. După 80 de kilometri, când jumătate din pluton începe să negocieze cu divinitatea, veteranul trece calm pe lângă ei și dispare spre orizont cu pasul ala de "diesel fără moarte".

Există însă și o categorie rară, aproape mitologică. Omul care pleacă din spate și ajunge în față fără să pară că depune vreun efort. Nu vorbește mult, nu se laudă și nu postează citate motivaționale. De regulă este același individ care înainte de plecare a anunțat că nu a mai ieșit pe bicicletă de două săptămâni, că este obosit și că nu trage azi (îl știm toți, orice ciclist care se respecta a făcut asta cel putin o data). După care câștigă toate sprinturile și urcă toate cățărările de parcă ar avea contract semnat pentru sezonul următor cu UAE sau Visma.

În concluzie, alegerea locului într-o tură de grup este simplă. Dacă vrei să impresionezi, mergi în față. Dacă vrei să supraviețuiești, stai la mijloc. Dacă ai mâncat prea mult, mergi în spate. Iar dacă vezi pe cineva care spune că ieșirea va fi lejeră și că nu trage azi, cel mai sigur loc este în alt județ.