Marius Bercea

🏁 Uneori, un capitol se încheie exact acolo unde începe ultima probă.

Am ajuns la articolul 5 din Ghidul Seven despre triatlon. Ultimul din seria asta. Și poate nu întâmplător este despre alergare.

Pentru că alergarea din triatlon nu e doar „ce mai rămâne” după înot și bicicletă. E locul în care se vede toată cursa. Cum ai înotat. Cât ai forțat pe bicicletă. Cum ai trecut prin tranziții. Dacă ai băut și ai mâncat la timp. Dacă ai avut răbdare sau ai încercat să rezolvi totul prea devreme.

În ultimele 5 săptămâni am lucrat împreună cu Flabio la seria asta nu ca să mai bifăm niște articole, ci ca să punem într-un singur loc informații care, de multe ori, rămân împrăștiate între antrenamente, întrebări, greșeli, emoții și experiențe de cursă.

Am vrut să fie clar. Util. Pe înțelesul celor care sunt la început, dar suficient de serios și pentru cei care vor să înțeleagă mai bine sportul ăsta.

Cu informații venite de la un antrenor profesionist. Cu explicații puse în limbaj normal. Cu reguli, greșeli frecvente, repere și detalii care pot face diferența între o cursă dusă cu cap și una în care doar speri că te descurci.

Iar faptul că ați citit, ați întrebat, ați dat mai departe și ne-ați spus că v-au ajutat a fost cea mai bună confirmare pentru noi.

Pentru că asta încercăm să construim la Seven. Nu doar antrenamente. Nu doar concursuri. Nu doar rezultate. Ci un cadru în care oamenii învață, prind curaj, înțeleg mai bine triatlonul și duc mai departe pasiunea pentru sportul ăsta.

Ultimul articol este despre alergare.

Dar, de fapt, este despre felul în care ajungi să duci tot triatlonul până la capăt.

Linkul este în primul comentariu. 💙

🏁☀️☕️ Xman România proba Half: organizare de Ironman, ploaie, prieteni, pană și o cafea lângă Budapesta

Unele concursuri încep la linia start. Altele încep cu câteva zile înainte, cu muncă multă, somn puțin, bagaje făcute pe fugă, oameni dragi apăruți pe traseu și planuri care se schimbă fix când ai impresia că, în sfârșit, ai pus totul cât de cât în ordine.

Xman România a fost, pentru mine, mai mult decât o cursă de triatlon. A fost un weekend în care am plecat spre Oradea fără să știu exact cm mă voi prezenta la start, am prins o zi perfectă pe bicicletă, am alergat fără orgolii inutile, m-am revăzut cu prieteni dragi și, când părea că aventura s-a terminat, Oradea n-a mai fost limita. Am ajuns până la Budapesta, la o cafea cu Attila, omul care a fost îngerul meu păzitor la Ultrabalaton.

Și da, între timp au fost de toate: ploaie, neopren tras cu ajutor, alge în apă, nutriție calculată la gram, voluntari care mi-au încălzit sufletul, o bicicletă care a mers mai bine decât speram, o pană care mi-a stricat o tură prin Ungaria și o organizare care, sincer, mi-a adus aminte de cursele mari. Din alea în care nu te simți doar participant, ci parte dintr-o zi construită cu grijă.

Totul a început acum câteva luni, când Andrei m-a întrebat dacă mă înscriu la Half sau merg, cm ar veni, "de toți banii", la cursa lungă. Normal că orgoliul meu a ridicat o sprânceană. Full-ul sună mereu mai spectaculos, mai eroic, mai bun de povestit la nepoți. Doar că, uneori, cea mai bună decizie sportivă nu e aia care arată cel mai tare pe hârtie, ci aia care ține cont de omul care ești în momentul respectiv.

Așa că am ales Half-ul. Nu pentru că nu-mi place suferința lungă, am destule dovezi că uneori o caut cu lumânarea, ci pentru că am simțit că acum nu era momentul să mă arunc într-un full. În ultima vreme, antrenamentele mele au fost mai degrabă strecurate printre proiecte decât construite cu răbdare, ca pe vremuri (până prin ianuarie). Lucrez mult, uneori prea mult, și deși mă chinui să-mi regăsesc echilibrul, nu pot să mă prefac că sunt în perioada aia în care mă trezeam, alergam, pedalam, înotam și mai aveam energie să mut munții.

A venit săptămâna concursului și, cm se întâmplă de obicei la mine, planul inițial a început să scârțâie. Voiam să plec de joi, să împart drumul frumos, cu oprire la Sibiu, patru ore și ceva, omenește, fără să ajung la Oradea ca o cârpă stoarsă. Doar că joi am rămas prins în lucru la proiectul Seven și n-am avut nicio șansă să plec. Așa că am făcut ce fac oamenii care își promit că vor fi mai organizați data viitoare: am plecat vineri dimineață, pe la 5 și ceva, cu ochii mici, cafeaua în sistem și speranța că măcar de data asta nu uit ceva esențial acasă. Spoiler: bineînțeles că am uitat. Dar ajungem și acolo.

Pe drum mi-a venit o idee, pentru că mie nu-mi ajunge niciodată un drum simplu din punctul A în punctul B. Mi-am zis: ce-ar fi să trec pe la Marian, la Pitești, la o cafea? Marian nu mai e doar clientul cu care am lucrat la Wedline și platforme de streaming live, ci unul dintre oamenii cu care, în timp, colaborarea s-a transformat în prietenie. I-am scris când ieșeam din București, ceva de genul "sunt pe drum spre Oradea, într-o oră și ceva pot trece pe la tine dacă ești prin zonă și dai o cafea". Un mesaj trimis așa, din mers, cm aveam să mai trimit unul și duminică, când weekendul avea deja alte planuri cu mine.

Omul m-a sunat, s-a bucurat, m-a primit, ne-am văzut, ne-am îmbrățișat, am stat la povești și, pentru o bucată de drum, concursul a trecut pe planul doi. Îmi plac momentele astea. Pleci la o cursă, ai în cap bidoane, neopren, presiune în roți, nutriție, emoții, dar dintr-o dată te oprești la o cafea cu un om drag și îți amintești că aventura nu e doar ce se întâmplă între start și finish. Uneori începe pe marginea drumului, într-o curte, într-o bucătărie, cu o cafea bună și cu senzația că ai făcut bine că nu te-ai grăbit.

După cafeaua de la Marian, am plecat mai departe spre Oradea. Drumul a fost lung, dar nu genul ăla de lung care te rupe, ci mai degrabă genul care îți dă timp să te gândești la toate prostiile posibile. Dacă sunt pregătit, dacă nu sunt pregătit, dacă am făcut bine că am ales Half-ul, dacă iar m-am băgat într-o treabă pentru care m-am antrenat mai mult din amintiri decât din program. Clasicele discuții interioare ale omului care se duce la concurs și încearcă să pară calm, deși în capul lui e ședință de bloc. Dar, ca norocul, că am și vorbit la telefon o grămadă și timpul a trecut destul de repede.

La Oradea am ajuns cu bine și, cm se întâmplă la cursele astea, imediat au început întâlnirile. M-am văzut cu Gabi și Valeria, despre care nici nu știam că sunt acolo, și m-am bucurat mult. Cu ei am mai fost la Sankt Pölten, am mai făcut plimbări cu bicicleta, am mai adunat povești, deci nu erau doar niște oameni întâlniți întâmplător la ridicarea kitului. Erau parte din gașca aia frumoasă care face ca un concurs să nu mai fie doar concurs, ci motiv de revedere.

Mi-am ridicat kitul, m-am întâlnit cu o grămadă de oameni cunoscuți și cu alții care mă urmăresc de mult. Îmi vine greu să spun "fani", pentru că nu mă consider vreo vedetă, dar nu pot să mă prefac nici că nu există oamenii ăștia. Vin, mă salută, îmi spun că citesc ce scriu, că au urmărit nu știu ce cursă, că s-au apucat de alergare sau de triatlon după o postare. Și oricât aș face eu pe modestul încurcat, momentele astea contează. Îți dau un fel de energie pe care n-o găsești în niciun gel.

Ziua de vineri a fost un amestec de logistică, oameni și încercări de odihnă. M-am mai văzut cu oameni de la Seven, am făcut poze, am fost la ședința tehnică, am sperat, bineînțeles, să câștig ceva la tombolă și, tot bineînțeles, n-am câștigat nimic. La final, mi-am luat niște croissante pentru dimineață și am încercat să intru în starea aia de dinainte de cursă, în care îți spui că totul e pregătit, deși știi foarte bine că, la mine, "totul e pregătit" înseamnă doar că încă n-am descoperit ce-am uitat acasă.

Dimineața m-am trezit pe la 5. Nu pot să spun că aveam poftă de mâncare, dar la curse nu mănânci doar când ai chef. Mănânci pentru că peste câteva ore o să-ți mulțumească picioarele, stomacul și, mai ales, capul. Așa că am băgat un croissant cu vanilie, foarte bun, făcut cu maia, de la o brutărie al cărei nume trebuie să-l caut, pentru că merită menționat. Era genul ăla de croissant care te face să uiți pentru câteva minute că urmează să intri în apă, apoi să te urci pe bicicletă și apoi să alergi un semimaraton.

Mi-am strâns lucrurile, am încărcat bicicleta în mașină, am verificat ce puteam verifica și am trecut la partea care pentru mine a devenit aproape la fel de importantă ca antrenamentul: nutriția. Plecasem de acasă cu un singur bidon, ceea ce, pentru ce aveam eu în cap, era cam puțin. Din fericire, la SportGuru am găsit un bidon de 970 ml, ușor, moale, foarte practic, cu un capac interesant și eficient. Nu mai știu exact brandul, dar știu sigur că mi-a prins bine. Și, cu ocazia asta, m-am revăzut și cu Silviu, ne-am salutat, ne-am urat baftă și am mai bifat un moment din categoria "uite de ce-mi place lumea asta a sportului".

Strategia mea pentru bicicletă era deja clară. Când știu că urmează să trag, merg pe aproximativ 80 de grame de carbohidrați pe oră. Nu pentru că sună bine în teorie, ci pentru că am testat asta de multe ori și știu că funcționează la mine. Am folosit Maurten 320: în bidonul mare am pus apă și două plicuri, iar în celălalt, de 750 ml, apă și un singur plic. Practic, mi-am pregătit combustibilul pentru partea în care știam că va conta cel mai mult să nu rămân fără energie.

Îmi place mult Maurten tocmai pentru că nu-mi complică stomacul. Nu e genul de produs pe care îl iei la întâmplare în ziua cursei, ca pe o superstiție scumpă, ci ceva ce trebuie testat, înțeles și integrat în cursă. Iar pentru mine, în ultimii ani, a devenit una dintre variantele sigure când vreau carbohidrați mulți fără circ digestiv. Nu spun că e magie, că nu e. Dar într-o cursă în care pleci cu emoții, cu antrenamente mai puține decât ți-ai fi dorit și cu 6-7 kg în plus față de varianta ta mai zveltă, orice lucru testat și sigur devine necesitate.

Emoțiile au crescut progresiv până în dimineața cursei. Și nu erau emoțiile alea frumoase, de poză, cu zâmbet și "abia aștept să mă distrez". Erau emoțiile omului care știe foarte bine că nu a făcut tot ce ar fi vrut să facă. Alergările mele din ultima vreme au fost o glumă față de ce făceam înainte, iar la înot și bicicletă n-am stat nici acolo ca în vremurile mele mai disciplinate. Adevărul e simplu: am lucrat mult, am amânat antrenamente, am încercat să le înghesui pe unde am putut și am ajuns la start cu o formă bună doar dacă o comparam cu omul obișnuit, nu cu varianta mea de acum câțiva ani.

Totuși, nu plecam chiar de la zero. Corpul mai știe. Nu știu cm să explic asta fără să sune a teorie motivațională de calendar, dar există acolo niște ani de sport care nu dispar complet. Există mișcări învățate, există răbdare, există capacitatea de a nu intra în panică atunci când ceva nu merge perfect. Problema era că aveam și vreo 6-7 kg în plus, iar kilogramele alea nu sunt metaforă. Le cari cu tine pe urcări, le simți la alergare și, oricât ai încerca să le ignori, ele nu zic "lasă, Marius, azi e concurs, ne dăm la o parte".

Așa că planul meu trebuia să fie deștept, nu eroic. Înotul, să fie cm o fi. Nu voiam să pierd energie mentală acolo. Intru, înot, ies, trec mai departe. La bicicletă îmi propusesem un 28-29 km/h, poate maxim 30 dacă ziua era bună și picioarele aveau chef. Știam că traseul de la Oradea are buclele alea de aproximativ 17 km, cu urcările lor care nu par mare lucru pe hârtie, dar care îți aduc aminte, tură după tură, că triatlonul nu se face doar din poze frumoase și cască POC aerodinamică.

Iar la alergare era crema cremelor și steaua stelelor: 6:30 min/km, bătut în cuie, cap-coadă. Nu voiam vitejie, nu voiam depășiri de dragul ego-ului, nu voiam să demonstrez nimănui că "pușca și cureaua lată, ce șmecher eram odată". Voiam să duc o cursă curată, hrănită bine, controlată bine și trăită cu mintea la mine. Pentru că, în sport, dacă desconsideri o cursă doar pentru că ai făcut tu cândva ceva mai greu, cursa aia se întoarce și te mușcă de fund exact când ți-e lumea mai dragă.

Am ajuns la Fughiu, locul unde se înoată în canal, și am început ritualul clasic de dinainte de triatlon: scos bicicleta, verificat lucruri, mutat lucruri dintr-o parte în alta, uitat la alți oameni care par mai organizați decât tine și încercat să nu pari complet pierdut. Mă îmbrăcasem de acasă pe jumătate în echipament, pentru că n-aveam chef să dansez ca un pinguin pe iarbă, lângă mașină, trăgând de neopren în toate direcțiile. Uneori, eleganța în triatlon înseamnă doar să reduci numărul momentelor ridicole din parcare.

Mi-am luat rucsacul cu toate bălăriile, bicicleta și am plecat spre tranziție. La intrare, arbitrii au verificat frânele, bicicleta, cele necesare, iar apoi mi-am găsit locul și am început să-mi aranjez cutia. Îmi place partea asta, chiar dacă nu sunt niciodată rapid. Îmi pun lucrurile în ordine, mă uit de două ori, mai mut un gel, mai verific casca, mai potrivesc pantofii. Nu sunt genul care câștigă curse în tranziție, dar nici nu vreau să ies de acolo și să-mi dau seama după 500 de metri că am lăsat ceva esențial în cutie.

După ce s-a închis accesul în tranziție, ne-au scos spre zona de start la înot. Și aici, ca de obicei, eu m-am băgat printre primii în apă. Cu cât apa e mai rece sau mai dubioasă, cu atât prefer să intru mai repede, să mă obișnuiesc cu temperatura, cu respirația, cu senzația de neopren și cu tot ce mai vine la pachet. În canal am dat și de niște alge, lungi și ciudate, de ziceai că sunt fire de păr rătăcite prin apă. Nimic grav, doar suficient cât să-ți amintească faptul că triatlonul are mereu grijă să-ți ofere câte o mică scârbă gratuită înainte de start.

Înainte să intru definitiv, am rugat un sportiv să mă ajute să trag fermoarul la neopren. Nu e mare filosofie, dar când ai câteva kilograme în plus și fermoarul e la spate, brusc devii contorsionist de ocazie și tot nu-ți iese. Am intrat, am stat, am ieșit, am mai povestit cu unul, cu altul, i-am văzut pe cei buni de la proba full cm ieșeau deja din apă și am mai intrat de două ori. A treia oară m-am dus până în capătul celălalt și am rămas acolo, așteptând startul, ciuci pe marginea canalului, pe ciment, cu calmul omului care știe că nu are nimic de câștigat dacă se aruncă în mijlocul mașinii de spălat.

Startul a fost foarte liniștit pentru mine. La proba full, emoțiile mele sunt de obicei mai mari, pentru că proba lungă vine cu altă încărcătură, altă miză și alt fel de stres. La half erau mai mulți concurenți, dar tocmai de asta mi-am zis că n-are rost să mă arunc în față ca să-mi iau picioare în gură sau să mă enervez din primele minute. Nu știu să înot la plasă, nu știu să mă lipesc elegant de picioarele altuia ca să fur curent, așa că am ales varianta mea clasică: îi las să plece și apoi îmi văd de treabă.

Am mai stat puțin pe margine după ce s-a dat startul, au trecut cei grăbiți, au trecut și cei mai prudenți, unii cu safety boys, alții cu emoții vizibile, și abia apoi am pornit și eu. Bineînțeles că riscul era să rămân în zona celor care înoată mai haotic, iar asta s-a și întâmplat pe alocuri. M-a deranjat un pic, nu zic nu, dar tot era mai bine decât să mă trezesc prins într-o îmbulzeală în care să consum energie aiurea și să ies din apă deja nervos.

Înotul a fost nici prea, prea, nici foarte, foarte. Am pornit cu impresia că merge bine, după care, pe la primul 500 m, am început să mă întreb de ce pare că durează atât de mult. Garminul îmi arăta ce-mi arăta, iar eu încercam să-mi dau seama dacă înot prost, dacă apa e mai lungă decât în reclamă sau dacă pur și simplu mintea mea a intrat în modul "hai să ne plângem un pic". Pe al doilea segment n-am fost extraordinar, dar pe al treilea parcă am început, în sfârșit, să-mi găsesc ritmul.

La un moment dat am înotat lângă doi băieți, nu la plasă, nu strategic, ci mai degrabă unul lângă altul, ca niște delfini care n-au prins lotul olimpic, dar se încăpățânează să pară coordonați. A fost chiar plăcut. Mi-am văzut de brațele mele, de respirație, de direcție, cât de cât, și, într-un final, am ieșit din apă într-o stare bună. Nu cu artificii, nu cu timp spectaculos, dar întreg, liniștit și pregătit să trec la partea care, în ziua aia, avea să-mi aducă cea mai mare surpriză.

În tranziție am intrat fără grabă, cm îmi stă bine. Mi-am dat jos neoprenul, iar la un moment dat mi-am scos și ceasul și cipul, ca să nu mă chinui să trag costumul peste ele. Le-am pus în cască, cu logica omului care știe că dacă nu le pune într-un loc imposibil de ignorat, le uită acolo și pleacă mai departe ca un campion al neatenției. Între timp, ceasul mergea liniștit mai departe pe proba de înot, pentru că, evident, uitasem să-l opresc.

Mi-am pregătit lucrurile, am băut apa pe care o lăsasem în tranziție, am luat gelul Maurten cu cafeină, m-am organizat în ritmul meu de moș metodic și am ajuns în momentul în care nu mai aveam decât să pun casca pe cap și să iau bicicleta. Atunci am văzut ceasul și cipul în cască, exact unde le lăsasem. Mi-am pus cipul pe picior, ceasul pe mână și am realizat că înotul meu ajunsese deja la vreo 58 de minute pe Garmin. Nu știu exact cât a fost timpul real, dar nici nu m-a deranjat prea tare. Important era că ieșisem bine din apă și eram încă într-o stare bună.

Garminul, săracul, își făcuse treaba. Eu eram cel care uitase să apese unde trebuia. Dar asta e una dintre frumusețile triatlonului: poți să ai tehnologie cât vrei, dacă omul din costum de neopren e cu gândul la bidoane, cască, cip, gel și la cm să nu plece fără bicicletă, tot se găsește ceva de încurcat. M-am amuzat, am schimbat proba, am tras aer în piept și am trecut mai departe.

Am luat bicicleta și am pornit spre ieșirea din tranziție, pe covorul roșu care arăta frumos, dar sub el era tot pământ cu piatră. Organizatorii făcuseră tot ce puteau ca zona să fie cât mai ok, dar bicicleta zdrăngănea de parcă treceam cu ea peste o cale ferată rurală. Am împins-o până la linia de mount, m-am urcat pe ea și, din clipa aia, a început partea în care ziua avea să se schimbe complet.

Încă din tranziție am observat că începe să picure. Cerul era înnorat, nu era frig, dar nici cald nu se punea problema. Pentru mine, vremea aia era aproape un cadou. După atâtea curse în care m-am copt pe asfalt, să pornești pe bicicletă cu aer proaspăt, nori deasupra și o ploaie ușoară care ținea temperatura jos mi s-a părut un fel de răsfăț. Nu era ploaia aia care te face să înjuri viața, ci genul care, cel puțin la început, parcă îți spune: "hai, azi poate avem o zi bună".

Traseul introductiv, de vreo 2,5 km, l-am luat ca pe o încălzire. Nu m-am aruncat din prima, nu avea rost, dar am observat destul de repede că picioarele aveau poftă de pedalat. Și nu era doar iluzia aia de început, când te urci pe bicicletă după înot și orice mișcare înainte pare o victorie. Chiar mergeau. Bicicleta curgea bine pe asfalt, corpul răspundea, iar capul începea să se liniștească.

Partea amuzantă era că plecasem cam flower power de acasă, cm mi se tot întâmplă în ultima vreme din cauza proiectelor în care sunt prins și a pregătirii făcute pe bucăți. Pedalele cu power meter rămăseseră pe cealaltă bicicletă. Ciclocomputer aveam, că doar nu-s chiar sălbatic, dar nu aveam suportul lui. Practic, aveam tehnologie, doar că nu prea aveam cm s-o folosesc cm trebuie. Așa că am rămas cu ceasul și cu senzațiile din picioare, varianta old school, dar cu un Garmin pe mână ca să nu zicem că m-am întors chiar în epoca de piatră.

Când am intrat în prima tură, lucrurile deja mergeau bine. La fiecare 5 km, când îmi bipăia ceasul, aruncam rapid o privire și vedeam 9 minute și ceva. Asta însemna medie de peste 30 km/h, adică mai bine decât îmi propusesem eu acasă, unde visam frumos la 28-29 și ziceam că maxim 30 ar fi deja excelent. Și atunci a apărut întrebarea aia periculoasă, dar frumoasă: dacă tot merge, de ce să nu profit?

Turele au început să curgă una după alta. Ploaia ba se întețea, ba se potolea, iar eu încercam să rămân într-un echilibru cât de cât inteligent. Pe coborâri îi dădeam blană, fără să mă arunc complet în cap, iar pe porțiunile unde vântul era mai cuminte sau chiar mă ajuta, încercam să profit. În schimb, unde vântul mușca puțin mai mult, nu voiam să mă ia valul. Nu eram acolo să câștig bicicleta și să pierd alergarea, oricât de frumos ar fi sunat pe moment fiecare 5 km sub 10 minute.

Pe fiecare tură mă uitam după voluntarii din Inei. Pentru mine, oamenii ăia au deja un loc special în poveștile mele de la Oradea. Anul trecut au fost îngerii mei păzitori, cu opriri care semănau a pitstop de Formula 1, doar că în loc de mecanici cu pistoale pneumatice aveam oameni buni care îmi dădeau ce-mi trebuia, mă încurajau și mă trimiteau mai departe. Anul ăsta n-am mai avut nevoie de opriri, dar încurajările lor tot au ajuns unde trebuia.

Și cu fiecare tură, începeam să înțeleg că ziua asta chiar s-a așezat cm nu sperasem. Vremea era perfectă pentru mine. Nu doar acceptabilă, nu doar "merge", ci perfectă. La Oradea, unde de obicei mă aștept la căldură, soare și asfalt care îți scoate untul din tine, ploaia asta ușoară și cerul acoperit păreau trimise special ca să-mi dea o șansă. Știu că sună un pic teatral, dar în momentele alea chiar am avut impresia că toate astrele s-au aliniat. Că al'Bătrân mă iubește și că, măcar pentru câteva ore, lucrurile ies exact cm trebuie.

Și nu spun asta ca să par romantic pe bicicletă, că n-ai cm să fii prea romantic când ești ud, cu casca pe cap și cu ochii după curbe. Dar acolo, în tura aia bună, cu ploaia pe mine și cu picioarele care încă răspundeau, am simțit recunoștință. Pentru cursă, pentru corpul ăsta care încă duce, pentru oamenii de pe margine, pentru faptul că încă pot să trăiesc astfel de zile. Chiar dacă pasiunea cealaltă, programarea, mi-a cam halit timpul destinat sportului, ceva din mine încă știe drumul.

Pe undeva prin tura a patra m-au lovit emoțiile din toate părțile. Știu, o să ziceți că-s câcăcios, că doar nu eram la primul concurs și nici nu descoperisem atunci mersul pe bicicletă. Dar eu trăiesc cursele astea intens, uneori poate prea intens. Pentru mine nu sunt doar niște kilometri împărțiți frumos pe înot, bicicletă și alergare. Sunt zile în care se adună toate: fricile, munca, lipsa de pregătire, experiența, oamenii, norocul, vremea, corpul, capul și toate prostiile pe care le-ai dus cu tine până acolo.

Mă gândeam la vorba aia, "pușca și cureaua lată, ce șmecher eram odată". În sport, replica asta nu e doar de cântat la chef după două pahare, ci e o lecție. Poți să fi făcut tu acum trei luni o cursă grea, poți să ai Ironman-uri, ultramaratoane și povești de speriat vecinii, dar dacă ajungi la start nepregătit, cursa nu se uită la CV-ul tău. Te ia frumos de guler, te scutură și îți amintește că fiecare zi trebuie respectată. Iar eu am respectat ziua aia. Tocmai de asta, când am văzut că merge bine, n-am simțit aroganță, ci recunoștință.

Da, au fost și lacrimi. Nu din alea dramatice, de film indian, ci din alea care apar când îți dai seama că ești exact unde trebuie, chiar dacă nu ai ajuns acolo perfect pregătit. Un fel de bucurie care se amestecă cu ușurare și cu un gând foarte simplu: uite, încă pot. În programare îi spun uneori "or**sm intelectual" când îmi iese ceva greu după ore de chin. Pe bicicletă, la Xman, a fost ceva asemănător, doar că în loc de cod aveam asfalt ud, ploaie și picioare care, spre surprinderea mea, încă aveau chef de treabă.

Apoi am intrat în tura a cincea, iar ploaia s-a mai întețit. Pe coborâri i-am dat în continuare bine, pentru că acolo puteam câștiga timp fără să-mi fac praf picioarele. Pe porțiunile unde vântul era de treabă sau drumul mă lăsa să curg bine, am mers mai apăsat. În schimb, pe urcări am încercat să rămân cu capul pe umeri. Bicicleta mergea frumos, dar alergarea mă aștepta după colț, iar triatlonul are prostul obicei să-ți amintească imediat când te-ai crezut prea deștept cu o probă înainte.

Pe finalul bicicletei am început să verific, în felul meu aproximativ, dacă am respectat ce tot scrisesem și spusesem în ultimele săptămâni despre triatlon în Ghidul Seven, împreună cu Flabio Carmona, antrenorul coordonator. Fără să-mi dau diplomă singur, cred că am fost aproape de ce trebuia. Nutriția a mers ceas, efortul l-am împărțit cu cap, iar când am simțit că pot câștiga timp fără să plătesc prea scump, am profitat. Spre final am lăsat puțin picioarele să respire, pentru că nu voiam să cobor de pe bicicletă ca un cocoș mecanic, mândru de timpul scos, dar inutil la alergare.

Când am ieșit pe bucata introductivă, care acum devenea bucata de final, eram aproape în extaz. M-am uitat la ceas și aveam în jur de 2 ore și 50 de minute. Era clar că ies sub 3 ore, ceea ce, sincer, mi se părea excelent în contextul meu. Cei 90 km îi terminasem cam în 2:54, iar până la final, cu tot cu distanța puțin mai lungă, vreo 92 km, am ajuns pe la 2:57. Pentru un om care anul ăsta făcuse 4-5 antrenamente pe bicicletă, dintre care vreo 3 fuseseră mai mult plimbări lungi decât antrenamente serioase, era mai mult decât aveam dreptul să cer.

Dar fix aici trebuie să fii atent. Pentru că bucuria de pe bicicletă te poate păcăli imediat. Cobori, vezi că ai mers bine, te umflă mândria, începi să crezi că azi ești mare sportiv și după doi kilometri de alergare te lovește realitatea cu pliciul peste ceafă. Așa că am încercat să nu mă îmbăt cu apă rece. M-am bucurat, da, dar mi-am adus aminte repede că mai aveam un semimaraton de alergat. Și că planul meu nu era să fac spectacol, ci să termin inteligent.

Am intrat în tranziție tot pe stilul meu, fără grabă isterică. M-am echipat, mi-am luat gelul Maurten cu cafeină, mi-am îndesat celelalte geluri cu 40 g carbohidrați în brâu și mi-am luat telefonul. Cu o seară înainte îmi dădusem seama că brâul nu era moft, ci necesitate. Fiind singur și nesincronizându-mă cu cei din Seven, nu aveam cui să las telefonul, iar fără el nu voiam să rămân. Până la urmă, dacă faci o cursă bună și nu poți face o poză la final sau pe traseu, aproape că ai alergat degeaba. Glumesc. Dar doar pe jumătate. Aveam nevoie de el și ca să mă pot întoarce după biclă și boarfe. Organizatorii au pus la dispoziție două autobuze, la ora 18 și la 20, dar la cm mă știu, e bine să am și o soluție de rezervă.

Am ieșit la alergare cu gândul simplu: să nu mă prostesc. După aproape trei ore de bicicletă, picioarele au nevoie de câțiva kilometri ca să înțeleagă că s-a schimbat sportul. La început ai mereu senzația aia ciudată că alergi ca un om care tocmai a coborât de pe cal după trei zile de război. Nu e neapărat greu, dar e bizar. Corpul se recalibrează, capul încearcă să priceapă noul ritm, iar tu trebuie să ai răbdare să nu strici tot ce ai construit până acolo.

Am ieșit din tranziție încurajat de voluntari și am trecut pe lângă coada imensă de la intrarea în tranziție pentru cei de la proba olimpică, care urma să înceapă mai târziu. M-am uitat după Gabi și Valeria, știind că ar cam trebui să fie pe acolo, dar nu i-am văzut. Așa că mi-am văzut de drum, lipa-lipa, ușor, cântând ceva în cap și încercând să țin 6:30 cât mai curat.

Din păcate, la alergare ploaia s-a oprit. Știu, sună ciudat să spui "din păcate" când nu te mai plouă, dar după bicicleta aia răcoroasă, soarele și umiditatea au început să ridice temperatura exact cât să-ți aducă aminte că vara nu plecase nicăieri. Așa e la cursele astea: plouă, te bucuri, apoi iese soarele și parcă începe cineva să fiarbă aerul la foc mic.

Ieșirea din Fughiu e chiar frumoasă. Drumul șerpuiește ușor printre verdețuri, pe stânga și pe dreapta, apar câțiva maci târzii, apoi începi să intri treptat în civilizație. Cred că deja în Oradea, pentru că încep să apară case pe marginea drumului. Traseul e ușor vălurit, dar nimic complicat, mai ales dacă nu te apuci să alergi ca și cm ai de recuperat tinerețea pierdută. Pentru mine era exact ce trebuia: ritm constant, respirație așezată, fără eroisme.

Pe la kilometrii 2 și 4 am dat de voluntari și puncte de hidratare, apoi mai încolo pe la 7 și pe la 9-10. Între timp, pe la kilometrul 5, m-am întâlnit cu Silviu de la SportGuru și imediat după aceea cu Valeria și Gabi. Toți erau pe bicicletă, în drum spre Fughiu, la startul probei olimpice. Ne-am salutat, mi-au urat baftă, iar eu, bineînțeles, i-am întrebat dacă abia acum se vine. Nu puteam rata ocazia, că altfel mi se usca limba în gură degeaba.

Pe la kilometrul 7 am luat un gel, dar cu cumpătare. Adevărul e că nu mai puteam respecta planul de nutriție de acasă, pentru că nici nu fusese un singur plan, ci mai multe variante, în funcție de intensitatea cu care urma să alerg. Corpul era bine încărcat după bicicletă, Maurtenul își făcuse treaba, iar alergarea devenise mai degrabă un efort controlat, aproape ca un antrenament lung de două ore și ceva, nu o luptă la limită. În momentul ăla, apa a devenit mai importantă decât gelurile.

La punctul de hidratare înainte de urcarea pe pod am dat de altă gașcă de voluntari și am băut apă pe săturate. Chiar aveam nevoie. Deja începusem să mă ud bine pe brațe, pe picioare și pe cap, pentru că știu prea bine cât de repede te poate păcăli combinația dintre umiditate și soare. Nu era momentul pentru vitejie. Era momentul pentru apă, răbdare și ritm așezat.

Pe la kilometrul 8, văd un tip pe partea stângă, meșterind ceva la o mașină, care îmi strigă: "Cum merge, e greu?" I-am răspuns din mers: "Ei, cm să fie, ușor." Apoi a venit întrebarea care m-a făcut să râd: "Dar în Thassos ce-ai făcut?" "Am mâncat, ce era să fac?", i-am zis. "Nu ți-a ajuns numai o dată?" "Păi ce să-i faci?" Nu l-am recunoscut inițial, dar ne știam de pe Facebook. Iar mai târziu, cm se întâmplă în cursele faine, drumurile noastre aveau să se mai intersecteze.

Am trecut pe sub un pod, apoi peste podul de peste Criș și am intrat în alergarea de pe lângă râu, verificând în mine dacă ritmul e acolo și dacă planul de 6:30 avea sens. Până aici, avea. Cu mici variații pe urcări și coborâri, pace-ul stătea unde trebuia, iar eu începeam să prind încredere că alergarea asta poate fi dusă frumos, fără să mă chinui ca prostul doar ca să arăt că pot.

Am trecut pe partea cealaltă, am intrat în parcul acela mic, dar lung, și am trecut pe lângă cazare. Evident, fix atunci m-a lovit gândul: ce-ar merge un masaj acum. Mi-am adus aminte de Ultrabalaton, când îmi luasem cazare pe la jumătatea cursei, pe la kilometrul 106, și am prins un masaj de zile mari. Nu era cazul aici, nu alergam 211 km și nici nu aveam timp de răsfățuri din astea, dar gândul m-a dus imediat la Balaton, la Attila, prietenul din copilărie care a venit de trei ori cu mine pe bicicletă, ca suport. Și care, fără să știu atunci, avea să reapară în povestea acestui weekend.

Apoi am dat de gașca Running Culture din Oradea. Nu știu cm să spun mai bine, dar oamenii ăștia știu să te scoale și din morți. Muzică, urlete, pancarte, energie, tot ce se putea face omenește ca să susții niște concurenți care trec pe acolo transpirați, obosiți și cu mintea împărțită între "hai că merge" și "de ce nu stau eu acum pe o terasă?". Tot respectul pentru ei. Sunt genul de punct de pe traseu care nu doar că te încurajează, ci îți schimbă starea.

De la o terasă m-a încurajat și o tipă care, în tura următoare, mi-a spus că mă citește pe Facebook. M-am bucurat mult, pentru că la Oradea mi se întâmplă des asta: mă întâlnesc cu oameni care îmi citesc poveștile, mă opresc, îmi zic două vorbe, îmi dau un zâmbet sau o încurajare. Poate pentru că aici se strânge multă lume din triatlonul românesc, poate pentru că Ardealul are felul lui de a te face să te simți acasă (știu, sunt subiectiv, m-am născut în Satu Mare și am locuit 30 de ani in Sfântu Gheorghe), poate pentru că Xman are deja o comunitate frumoasă în jur. Nu știu exact. Știu doar că aproape după fiecare astfel de întâlnire mi se umezeau ochii un pic.

Nu l-am văzut atunci pe Radu, voluntarul cu care deja devenise tradiție să mă întâlnesc la proba de alergare, dar până la urmă avea să-i vină și lui rândul. Am intrat în Piața Regele Ferdinand și de acolo au început cu adevărat turele finale. Trei la număr. Gălăgie mare, voluntari la punctul de alimentare, furtun cu apă, oameni pe stânga și pe dreapta, încurajări cât cuprinde. Am mai bătut palma cu prieteni din triatlon și alergare, am mai primit câte o vorbă bună, câte un "hai, Marius", câte un zâmbet. Nu că eram pe jos și aveam nevoie să fiu ridicat, dar niciodată nu strică puțin în plus. Mai bine în plus decât în minus.

La hidratare am dat-o pe apă. Doar apă. Întrebarea "apă sau izo?" primea deja răspuns automat: apă și apă. Nu pentru că aș avea ceva cu izotonicul, ci pentru că în momentul ăla corpul meu cerea clar lichid simplu, rece, turnat și pe interior, și pe exterior. În schimb, m-am înfruptat puțin din cașcavalul și măslinele de la punctul de alimentare, pe care sincer le așteptam. Mi-am făcut deja obicei ca la Xman, pe alergare, să-i dau cu cașcaval și măsline. Cred că o să devină ceva reprezentativ pentru mine la Oradea: Xman, cașcaval și măsline. Sună ca un meniu de nuntă sportivă, dar mie îmi place.

Mai încolo, la doar câteva zeci de metri, era încă un punct de alimentare. Nu știu exact de ce era așa aproape, dar nu m-am plâns. Altă gașcă, altă energie și, mai important, acolo am descoperit jeleurile. Astea sunt boala mea în curse. Când vezi jeleuri după ore de efort, nu mai gândești ca un adult responsabil, ci ca un copil scăpat într-un magazin fără părinți. "Și mâna greblă se făcu", că tot eram într-o zonă în care planul de nutriție desenat acasă nu mai avea mare legătură cu ce se întâmpla pe traseu.

Gelurile Maurten își făcuseră treaba acolo unde trebuia. Pe bicicletă m-au ținut perfect, iar la începutul alergării mi-au dat siguranța că nu intru pe gol. Dar acum efortul era altul. Alergarea devenise mai mult de cursă trăită, de control, de apă, de bârfă și de bucurie decât de împins corpul la limită. Așa că n-avea rost să îndes geluri în mine doar ca să respect un tabel imaginar. Uneori trebuie să fii atent nu doar la plan, ci și la ce-ți spune corpul în ziua aia.

Am continuat să molfăi jeleurile până spre podul unde schimbam direcția și ne întorceam. Acolo era un voluntar cam de-o vârstă cu mine, tare simpatic și încurajator. Nu știu dacă mă știa sau doar îmi citea numele de pe număr, dar încurajările personale au ceva aparte. Țin minte și acum primul triatlon la care am participat, când oameni care nu mă cunoșteau îmi strigau de pe margine "Go, Marius!" și eu mă minunam că numele meu poate să sune atât de bine când vine din public. La Oradea, atmosfera asta se vede clar. E ceva acolo, ca în vest la cursele mari (cu alte bugete), o energie caldă, de comunitate, care te împinge mai departe fără să-ți ceară nimic în schimb.

Pe partea cealaltă a Crișului m-am trezit din nou cu tipul care mă întrebase de Thassos. De data asta era cu bicicleta, lângă mine, și am mai schimbat câteva vorbe la caterincă. Îl știu de pe Facebook, dar îmi scăpa numele, cm mi se întâmplă uneori când creierul meu are deja deschise prea multe ferestre. Mi-a zis că scriu fain, că el nu prea citește, dar să continui s-o fac. Mi s-a părut genial. Adică omul nu mă citește, dar totuși mă încurajează să scriu. Asta da susținere sinceră. 😂

A început să mă filmeze puțin, iar eu i-am zis că, dacă tot nu mă grăbesc nicăieri, hai să facem și un selfie. Și l-am făcut. În mijlocul cursei, pe traseu, fără grabă, fără panică, fără să simt că pierd ceva important. Asta spune destul de mult despre cm ajunsesem să trăiesc alergarea aia. Nu era o bătălie cu cronometrul, ci o cursă în care îmi permiteam să ridic capul, să râd, să vorbesc cu oamenii și să mă bucur de ce se întâmplă în jur.

Am mai trăncănit despre soția sau prietena lui, nu mai știu exact, care face și ea triatlon și curse montane. Dacă nu încurc lucrurile, cred că urmează să ne vedem la Carpathia Trail Race, unde voi participa și eu, deși încă nu știu la ce probă. Asta e altă poveste frumoasă de-a mea: am făcut o înscriere de test și m-am trezit cu ea aprobată, înscris la proba de 103 km. Că na, ce poate merge prost când apeși niște butoane ca să vezi cm funcționează formularul?

Îmi place mult genul ăsta de întâlnire. Nu e nimic regizat, nu e nimic solemn. Un om te strigă, apoi apare lângă tine pe bicicletă, schimbi două glume, faci o poză și continui. Pentru cine privește din afară, poate părea o pierdere de timp într-o cursă. Pentru mine, în ziua aia, a fost exact invers. A fost încă un motiv să simt că nu alergam doar prin Oradea, ci printr-o comunitate întreagă de oameni cu povești, glume, planuri și mici nebunii sportive.

Am continuat apoi cu voluntarii de la pod, cu gașca nebună din parc, cu tipa de la terasa cafenelei, cu oamenii din Piața Ferdinand și cu încurajările care veneau din toate părțile. Nu mai era alergarea aia în care numeri fiecare secundă și te uiți urât la ceas dacă ai pierdut 5 secunde pe kilometru. Era mai degrabă o alergare sportivă printr-o zi care îmi ieșea bine și pe care nu voiam s-o stric forțând aiurea.

M-am bucurat să văd și alergători pe traseu. Unii mă depășeau, evident, pentru că ei chiar alergau ca lumea, iar eu ieșisem la o alergare controlată cu multe opriri incluse în meniu. Dar m-am bucurat sincer pentru ei. Fie că erau de la Seven, de la alte cluburi sau pur și simplu oameni veniți acolo cu ambiția lor, era frumos să-i vezi muncind, trăgând, bucurându-se, fiecare în povestea lui. Când nu ești prins cu dinții în cronometru, ai timp să vezi competiția și altfel. Mai cald, mai uman, mai aproape de ce m-a atras pe mine la sport de la început.

Cele trei ture au trecut repede, să știi. Poate și pentru că nu le-am alergat ca pe o execuție militară. M-am oprit la o bârfă, la o caterincă, la un cașcaval cu măsline, la o apă rece sau la o baie zdravănă pe cap. Nu am mai ținut ritmul perfect, dar nici nu mai era cazul. Cursa devenise ușoară, în ciuda emoțiilor de la început, iar asta mi se părea aproape incredibil. Plecasem spre Oradea cu tot felul de întrebări în cap și ajunsesem să alerg ultimele ture zâmbind și cu mintea liniștită.

Am trecut linia de finish fericit. Mi-am ridicat ribbonul/panglica de finisher pe dos, răsucită, dar m-am descurcat, a fost și acolo un moment comic. Am făcut poze, m-am revăzut cu tipul cu Thassosul și am cunoscut-o și pe prietena lui. M-am întâlnit cu Dorin și cu mulți alții, unii cunoscuți, alții pe care i-am cunoscut chiar acolo, la finish. Unii îmi spuneau că mă citesc, alții că mă știu de pe SportID, de la Yolo, unde mi-au mai fost preluate articolele. A fost un finish fain, cu ciocolată bună și masă pe cinste. De data asta chiar a fost potol, nu doar promisiune de potol. Mâncare pe bune, pentru oameni care tocmai înotaseră, pedaleseră și alergaseră cât să merite fiecare îmbucătură.

La masa de după finish m-am simțit ca omul care nu mai are nimic de demonstrat și are, în schimb, foarte multe de ronțăit. Platouri cu brânzeturi, mezeluri de tot felul, cred că am văzut și slănină pe acolo, sandvișuri absolut delicioase cu focaccia de-ți venea să te lingi pe degete și niște crispy care, după efort, intrau de parcă fuseseră inventate special pentru triatlon. Am mâncat, am povestit cu alții despre cursă, despre alte concursuri și am lăsat corpul să înțeleagă că, gata, azi nu-l mai pun la treabă. Cel puțin nu în regim de concurs.

Apoi am luat-o agale spre cazare, molfăind în continuare, pentru că mi-era o foame de parcă nu mâncasem de două zile. Mergeam cu un pahar de cola într-o mână și un șnițel în cealaltă, uitându-mă la alergătorii de pe traseu. Deja îi vedeam și pe cei de la proba full, iar în momentul ăla m-am felicitat sincer pentru alegerea făcută anul acesta. Îi respect enorm pe cei care duceau cursa lungă, dar, Doamne, cât de bine era să merg pe trotuar cu șnițelul în mână și să nu mai am vreo 35 km de alergat în față.

La cazare, după un duș binemeritat, mi-am pus cizmele de compresie și m-am întins puțin. Cizmele astea sunt una dintre micile mele forme de răsfăț sportiv, dar și de supraviețuire. După curse, simt că îmi scot betonul din picioare și mă pun cât de cât pe linia de plutire. Am adormit o vreme, nu știu exact cât, dar suficient cât să-mi revin și să pot începe să pregătesc următoarea distracție.

Pentru că, evident, aventura de la Oradea nu se terminase la finish. Nici măcar aproape. I-am scris proprietarului că aș mai vrea să stau o zi și s-a rezolvat. Nu era vorba despre încă un concurs, nu chiar așa repede, ci despre tura de bicicletă pe care o plănuisem deja cu Valeria și Gabi. Ideea apăruse cu o seară înainte, după ridicarea kiturilor, când ne-am dus la restaurantul La teatru pentru pasta party.

Teoretic, acolo era o porție cinstită de paste, doar că nouă parcă nu ne era de ajuns. Așa că ne-am destrăbălat cu un clasic absolut: cașcaval pane cu cartofi prăjiți și ardei kapia copți. O combinație simplă, poate chiar banală pentru unii, dar de-li-cioa-să. Știu să apreciez și un foie gras, dar să nu ne mințim: un cașcaval pane făcut bine, cu cartofi prăjiți și ardei copți poate să-ți repare sufletul după un drum lung la fel de eficient ca orice farfurie sofisticată de fine dining.

Și cm se întâmplă de multe ori la masă, discuția a luat-o în altă direcție decât concursul. Am aflat de la ei că există o pistă de biciclete din Oradea până într-un orășel vecin din Ungaria, cam 38 km, și imediat s-a aprins beculețul. Dacă tot nu făceam cursa lungă, puteam măcar să facem a doua zi o tură faină cu bicicleta. Cu Valeria și Gabi mai făcusem ieșiri de genul ăsta și după alte concursuri, inclusiv în Austria, la Sankt Pölten, unde am dat o tură frumoasă pe lângă Dunăre. Decizia s-a luat rapid, planul s-a bătut în cuie și, dintr-o masă cu cașcaval pane, s-a născut următoarea aventură.

Revenind la seara de după Xman, după somnul scurt și cizmele de compresie, m-am îmbrăcat și am plecat să mă întâlnesc iar cu Valeria și Gabi, dar și cu Bogdan, al treilea membru din echipa pe care o formam la Gerar, "Inglourious Basterds". Abia atunci mi-am dat seama că eram toți trei acolo. E foarte fain cm sportul leagă oameni care, în viața de zi cu zi, poate nu s-ar întâlni atât de des, dar care ajung să împartă drumuri, mese, povești, emoții, glume și planuri trăsnite. Sunt prietenii care nu cer prezență zilnică, dar care se reactivează instant când apare un concurs, o bicicletă, o cafea sau o idee suficient de bună cât să nu poată fi ignorată.

La cină am mers pe ceva ce, după o zi de triatlon, sună aproape medicinal: supă gulyas. Delicioasă. Și, pentru că eu când văd nokedli nu pot să mă comport ca un adult echilibrat, am cerut și o porție zdravănă extra. Doar că porția a fost atât de zdravănă încât, la un moment dat, masa noastră începuse să arate ca un mic laborator culinar maghiaro-românesc, în care urma să se testeze combinații care poate n-ar fi trebuit testate.

În meniu văzusem și o supă franțuzească de ceapă. Mi s-a făcut poftă și am zis s-o încerc și pe a lor. Iar cm lângă mine trona muntele de nokedli, a apărut ideea genială, sau criminală, depinde de unghi: ce-ar fi să încerc supa de ceapă cu nokedli? În capul meu suna promițător. În farfurie, mai puțin. Nu a fost rea, dar nu era supa franțuzească de ceapă pe care o aveam eu în minte. N-a ieșit combinația aia de pus în cartea de bucate, dar măcar a fost amuzant. Și, până la urmă, o luasem de poftă, nu ca să revoluționez gastronomia europeană.

Nu ne-am lungit chiar degeaba prin zonă, pentru că am rămas până la premierea de la proba olimpică, de la ora 22. Între timp i-am mai primit cu încurajări pe unii dintre ultimii concurenți de la proba lungă. Și, sincer, e ceva special să fii deja cu cursa terminată, mâncat, spălat, aproape om normal din nou, și să-i vezi pe alții cm încă duc lupta aia mare. În momentul ăla îi apreciezi altfel. Nu din teorie, nu din politețe, ci pentru că știi exact ce înseamnă fiecare pas făcut după atâtea ore de efort.

M-am bucurat mult să-l aștept și să-l felicit la finish pe Victor, alt prieten într-ale suferinței. Cu Victor m-am cunoscut acum doi ani, tot la Oradea, la proba lungă. Pe finalul bicicletei ne depășeam ca tirurile, mai ales pe urcări, când unul mergea cu un kilometru pe oră mai repede decât celălalt și se simțea de parcă făcea o manevră spectaculoasă pe autostradă. I-am și zis atunci ceva pe tema asta, ne-am distrat, iar de acolo s-a legat o prietenie. Anul trecut am alergat împreună o bucată din proba de alergare, am povestit mai multe, iar anul acesta m-am bucurat sincer pentru el. El a dus iar cursa lungă, eu am stat pe margine, cu burta plină și sufletul împăcat, bucurându-mă că de data asta nu eu eram cel care mai avea de muncit.

Dimineața m-am trezit cu poftă de bicicletă. Nu poftă din aia teoretică, de om care zice seara că mâine rupe munții și dimineața își trage plapuma peste cap, ci poftă adevărată. Urma o tură faină până în Ungaria, de vreo 80 km în total, dacă toate mergeau cm trebuie. Aveam deja și un obiectiv turistic dibuit: Herpály Broken Tower, un turn medieval aflat lângă Berettyóújfalu, rămas dintr-o veche biserică. Nu aveam de gând să țin acolo o lecție de istorie, dar mi se părea destinația perfectă pentru o tură de revenire: suficient de aproape cât să nu fie nebunie, suficient de departe cât să nu fie doar o plimbare până la colț.

Și, pentru că niciun obiectiv turistic nu e complet fără o motivație culinară, găsisem și un restaurant unde aveau, printre altele, ceva pseudo-hotdog cu ficat de gâscă. Mamă, mamă. Genul de informație care pentru mine cântărește aproape cât traseul. Poți să-mi spui de turnuri, piste, granițe și peisaje, dar dacă apare în discuție ficat de gâscă, creierul meu deschide imediat o filă nouă și începe să calculeze distanțe.

M-am întâlnit cu Gabi și Valeria tot în Piața Ferdinand, de unde urma să înceapă tura noastră. Era o dimineață liniștită, din aia în care ai impresia că ziua o să curgă frumos, fără mari surprize. Ne-am pus în mișcare, am ieșit din zona centrală și, după câțiva kilometri, la ieșirea din oraș, am dat de prima porțiune mai puțin romantică: pista de biciclete era în renovare, cu zone multe în lucru, bucăți unde trebuia să mergem mai prudent și tot felul de mici ocoluri care îți amintesc că socoteala de pe hartă nu se pupă mereu cu asfaltul de sub roți.

La un moment dat am ajuns pe o zonă cu pietriș. M-am gândit, pentru o fracțiune de secundă, că poate ar fi o idee mai bună să iau bicicleta în brațe. Dar, cm lenea e și ea o formă de strategie, am zis că merge și așa. Era vorba de un metru, poate nici atât. Ce se putea întâmpla pe un metru de pietriș? Întrebarea asta, după cm se vede, continuă să fie una dintre cele mai periculoase întrebări din viața mea.

Ei bine, pe bucata aia de niciun metru s-a auzit o bubuitură scurtă. Nu tare, nu spectaculoasă, nu din aia de sare lumea speriată în șanț. Mai degrabă un pufăit puternic, urmat imediat de sunetul clasic, inconfundabil și absolut enervant: sssssssssssss. În secunda aia am știut că pentru mine tura de bicicletă s-a terminat. Game over. Mulțumim pentru participare.

Eram cu TT-ul, bicicleta de triatlon, roți de carbon și baieuri. Adică exact combinația aia minunată care merge superb când totul e bine și devine o poezie tristă când faci pană. Teoretic, puteam încerca să schimb ceva, să mă chinui, să improvizez, să-mi dau importanță de mecanic de ocazie. Dar practic, schimbarea unui baieu nu e chiar genul de operațiune pe care s-o faci la marginea pistei, în timp ce doi oameni așteaptă după tine, fără să fii sigur că apoi poți merge liniștit mai departe.

Dacă aș fi fost la kilometrul 35 sau 60, poate m-aș fi încăpățânat. Acolo deja era altă poveste. Dar eram aproape de început și nu avea sens să-i țin pe Gabi și Valeria blocați lângă mine, doar ca să demonstrăm că putem transforma o tură faină într-un atelier de nervi în aer liber. Așa că am acceptat situația. Uneori, cea mai bună reparație e să recunoști că nu are rost să repari.

Am chemat un Uber, m-am dus la cazare, am luat mașina și m-am întors după bicicletă. Între timp, Gabi și Valeria mi-au păzit bicla și m-au așteptat, lucru pentru care le mulțumesc încă o dată. Ne-am luat rămas bun, le-am urat tură faină și le-am zis că poate vin și eu cu mașina până la turn, să ne vedem acolo. Doar că mintea mea, cm face ea de obicei când i se strică un plan, a început deja să caute altul.

Cât timp îmi cumpăram online vigneta pentru Ungaria, m-am uitat, mai mult din curiozitate, cât ar fi până lângă Budapesta. Și atunci mi-a apărut în minte Attila. Prietenul meu din copilărie, omul care a fost cu mine de trei ori la Ultrabalaton, cel care știe prea bine cm arată Marius după zeci și zeci de kilometri, cu creierul terci și cu toate ideile bune plecate în concediu. El stă pe lângă Budapesta, iar distanța de acolo nu părea chiar absurdă: vreo 2 ore și 15 minute, aproximativ.

Am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. Și atunci, cm eram deja în logica aia de "hai să vedem ce iese", i-am scris un mesaj simplu: "Salut, ce zici, dai o cafea?". După care am plecat. Planul era destul de clar în capul meu, adică deloc, dar suficient de bun pentru mine. Dacă răspundea Attila, mergeam până la el. Dacă nu răspundea, mă duceam măcar până la Herpály Broken Tower, mâncam ceva bun, pseudo-hotdogul ăla cu ficat de gâscă, și aia era. Nu mai aveam bicicletă funcțională pentru tură, dar aveam mașină, vignetă și chef de aventură.

Pe drum, când mai aveam vreo 10 km până la destinația inițială, mă sună Attila. Îmi imaginez ce-o fi simțit când a citit mesajul meu. Probabil s-a uitat de două ori la telefon, apoi pe geam, apoi iar la telefon. "Tu vorbești serios? Unde ești? Chiar nu faci mișto?" Cam așa a început discuția. I-am povestit rapid ce s-a întâmplat, cu pana, cu bicicleta, cu tura ratată și i-am spus că, dacă e acasă și are chef de musafiri, pot ajunge la el în mai puțin de două ore.

Și uite așa, o pană care părea să strice o tură frumoasă cu bicicleta a deschis altă ușă. Asta îmi place mie la drumurile făcute cu mintea puțin liberă: dacă nu te încăpățânezi să plângi după planul inițial, uneori apare ceva mai bun. Nu mai ajungeam cu bicicleta la turn, nu mai mâncam ficat de gâscă după pedalat și nu mai bifam tura de 80 km cu Valeria și Gabi. Dar ajungeam la Attila, lângă Budapesta, la o cafea pornită dintr-un mesaj trimis aproape în glumă.

Revederea a fost tare faină. Nu ne mai văzusem din 2024, de la Ultrabalaton, când am reușit, în sfârșit, să termin cursa aia de 211 km în jurul Balatonului. Attila nu e doar un prieten cu care mă văd din când în când. E omul care m-a văzut în unele dintre cele mai grele și mai frumoase momente sportive ale mele. M-a văzut rupt, obosit, fericit, nervos, cu chef de glume, fără chef de viață, cu stomacul întors pe dos și cu ambiția aia încăpățânată care apare când nu mai ai multe de oferit, dar tot nu vrei să te oprești.

Am stat la povești, am râs, am refăcut bucăți din Balaton și din viață, cm faci cu oamenii lângă care nu trebuie să explici prea mult. Nelly, soția lui, gătește excelent, iar după un weekend început cu triatlon, continuat cu pană și transformat în excursie spontană lângă Budapesta, mâncarea aia a intrat direct la suflet. Nu mai știu dacă îmi era foame de la cursă, de la drum, de la emoții sau de la toate la un loc, dar știu că m-am simțit primit și așezat la o masă în familie, unde nu conta că venisem aproape pe nepusă masă.

Am avut parte, totuși, și de un or**sm culinar: Tiramisu-ul cu căpșuni făcut de Nelly... mamă, mamă. Cremă fină, rece, dulce cât trebuie, căpșuni parfumate, textura aia moale care se topește în gură și îți dă senzația că, pentru câteva secunde, toate drumurile lungi din viață au avut un scop foarte clar: să ajungi la desertul ăla. Nu știu dacă era legal să mănânc așa ceva după un Half, după șnițel, gulyas, nokedli și tot ce mai băgasem în mine în weekend, dar dacă exista vreo poliție a nutriției sportive, în momentul ăla eram dispus să-mi asum amenda.

Două ore și jumătate până acolo, două ore și jumătate înapoi și vreo patru ore de stat la povești. Pe hârtie, poate părea o nebunie. În realitate, a meritat maxim. A fost una dintre acele întâmplări neașteptate care îmi aduc aminte de ce îmi place atât de mult felul ăsta de a trăi: să pot pleca, să pot schimba planul, să pot transforma o pană într-o vizită la un prieten drag. Libertatea asta nu a venit de nicăieri. Am muncit pentru ea, m-am luptat pentru ea și, tocmai de asta, când se așază așa frumos, o simt până în oase.

A fost o escapadă faină și binemeritată. Am ajuns înapoi la cazare în Oradea pe la 20:30. Dar, luni dimineață aveam treabă și cel târziu la 11 trebuia să fiu în București. Asta însemna un singur lucru: trezit la 3, plecat la 3:30 și condus înapoi cu ochii mici, dar cu sufletul plin. Nu pot să spun că a fost ușor. După un weekend cu triatlon, drumuri, pană, Ungaria și patru ore de povești lângă Budapesta, corpul meu probabil ar fi votat pentru somn, nu pentru șosea.

Dar a meritat. A meritat fiecare kilometru, fiecare cafea, fiecare oprire, fiecare întâlnire și fiecare mică deviere de la plan. Sunt genul de întâmplări care nu se programează perfect și tocmai de asta ies atât de bine. Pleci cu o idee, ți se strică bicicleta, îți cumperi vignetă, scrii unui prieten "dai o cafea?", ajungi lângă Budapesta, mănânci tiramisu cu căpșuni și apoi te întorci acasă înainte ca viața de luni să te prindă din urmă.

La 10:45 eram la Carmen, în București, închizând încă o aventură în stilul meu. Una cu emoții multe, bucurie, trăiri intense, prieteni dragi și drumuri care s-au legat între ele mai frumos decât le-aș fi putut planifica. Și poate fix asta mi-a plăcut cel mai mult la weekendul ăsta: că nu a fost doar despre Xman, nu a fost doar despre rezultat, nu a fost doar despre bicicletă sau alergare. A fost despre libertatea de a trăi lucrurile până la capăt.

M-am dus la Oradea pentru un Half și m-am întors cu mult mai mult decât o cursă terminată bine. M-am întors cu o poveste. Cu oameni. Cu ploaie, cașcaval, măsline, Maurten, prieteni, pană, cafea lângă Budapesta și senzația aia rară că, din când în când, viața îți aranjează lucrurile mai frumos decât ai fi știut tu să le pui pe hârtie.

La final, simt nevoia să spun și asta: felicitări celor de la Xman România pentru o organizare impecabilă. Știu cât de ușor e să vedem doar ce nu merge la un concurs, dar aici chiar am simțit grijă, energie, oameni implicați și o cursă făcută cu respect pentru sportivi. De la voluntari până la traseu, de la atmosferă până la micile detalii care contează când ești obosit, totul a fost la locul lui.

Mulțumesc SportGuru pentru susținerea pe care mi-o oferă în proiectele mele sportive. Nu e doar despre produse, geluri, echipament sau branduri puse în poze. Pentru mine contează mult să am în spate oameni care înțeleg sportul, comunitatea și nebunia asta frumoasă în care mă tot arunc de atâția ani.

Mulțumesc și Garmin România, pentru că în toate poveștile astea ceasul e mereu acolo: pe mână, pe traseu, în apă, pe bicicletă, la alergare, uneori oprit prea târziu, alteori consultat obsesiv, dar mereu parte din film. Sunt multe lucruri pe care le simți în cursă, dar e fain să ai și cifrele care rămân după ce emoțiile se mai liniștesc.

Și, nu în ultimul rând, Seven Sport Club. Poate aici e cel mai greu de pus în cuvinte fără să pară prea mult. Seven nu e doar un club pentru mine. E locul în care sportul merge mai departe prin oameni, prin copii, prin părinți, prin antrenori, prin proiecte și prin ideea asta simplă că mișcarea poate schimba vieți. Iar dacă povestea mea ajută măcar un om să prindă curaj, să înceapă, să reînceapă sau să creadă că poate, atunci tot drumul ăsta are și mai mult sens.