CU TENDA

Българският екип от Катедра Етнология Department of Ethnology на Пловдивски университет "Паисий Хилендарски" ще гостува с изложбата "ПО ПЪТЯ" при италианските ни партньори в Триказе, където ще разкаже повече за културното наследство на карачаните, както го видяхме при нашите срещи и разговори с тях :)

BG team Exhibition "ON THE ROAD" is visiting Trikase (Italy) thanks to our partners` Liquilab invitation. We will tell more about the karakachans` cultural heritage the way we saw it and experienced it :)

„67 era numărul apartamentului nostru, o familie de aromâni cu rădăcini în Macedonia și Bulgaria, față-n față cu numărul 66 al familiei Onceriu, o combinație de Botoșani cu Mehedinți. Apartamentele noastre fuseseră repartizate de la fabricile unde lucrau ai noștri. Ai mei primiseră repartiția de la Fabrica de încălțăminte „Dâmbovița”, unde tata se zbătea să domolească norma pe zi în favoarea calității produselor și nu prea avea câștig de cauză, iar mama își depășea recordurile la împletiturile dificile ale fețelor de pantofi sau sandale.”

Comunitățile de breaslă au ținut aproape familiile de la întreprindere pînă la scara de bloc. Mai bine de jumătate de veac împreună aduce privirea-înapoi pe teritoriul nostalgiei și a bunei vecinătăți.
________________________________
| „Istorii din loc în loc, la un loc” este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are povești ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite-ne pe adresa [email protected] o poveste și o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă și câteva cuvinte despre tine sau atașază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuția ta va fi parte din „Arhiva Timpului Prezent” și, foarte probabil, a unei publicații tipărite. Urmăriți întreaga colecție de istorii despre locuire, aici: https://bit.ly/2YduJPR și aici: https://atelier.liternet.ro/articol/22035/Autori-diversi/Casa-de-a-casa-00-Istorii-din-loc-in-loc-la-un-loc.html?fbclid=IwAR2VAe7to7MbQ5dDUQVPXidjkhVGC4OtgwXrFLdoR83pVZHEbrVyNzVmOFs

[ casa de-a casa ] [ 52 ] [ miercurea Lilei ]
[ între case.08.66-67 ]
Se spune că există cifre care aduc noroc, iar cei care cred în puterea magică a numerelor nu sunt puțini. Mică fiind, mi se părea că numărul apartamentului nostru, același cu ultimele două cifre ale anului nașterii mele, aveau un „ceva” care aducea mai degrabă a loc bun și stea norocoasă. Despre destinele implacabile pe care le hotăreau ursitoarele aveam să aflu mai târziu, lovindu-mă direct de puterile lor nefaste cu ocazia repetatelor examene de intrare la facultate, lăsate cu plânsete și dezamăgiri. „Asta era soarta mea!” declara trist și parcă resemnat unchiul artist care îmi îndrumase de mică pașii către lumea artei, neștiind că în felul său luase oricum locul uneia dintre ursitoare.

67 era numărul apartamentului nostru, o familie de aromâni cu rădăcini în Macedonia și Bulgaria, față-n față cu numărul 66 al familiei Onceriu, o combinație de Botoșani cu Mehedinți. Apartamentele noastre fuseseră repartizate de la fabricile unde lucrau ai noștri. Ai mei primiseră repartiția de la Fabrica de încălțăminte „Dâmbovița”, unde tata se zbătea să domolească norma pe zi în favoarea calității produselor și nu prea avea câștig de cauză, iar mama își depășea recordurile la împletiturile dificile ale fețelor de pantofi sau sandale. Familia Onceriu împărțea muncile la fabricile de încălțăminte „Dâmbovița” și „Pionierul”, acolo de unde plecau la export faimoșii pantofi de sport pentru marca Adidas, pe care mai toți puștii României și-i doreau pentru un statut ceva mai răsărit. Construite în anii ’60, blocurile se înălțau în imediata apropiere a acestor fabrici, cartierul fiind în trecut cunoscut ca zonă a tăbăcăriilor. Așa se face că cei mai mulți colegi și absolvenți de școală profesională sau de meserii ai anilor ’55-’60 se regăseau în același bloc formând mici comunități de breaslă. Îmi stăruie și acum în nări, când îmi reamintesc sosirea tatei de la fabrică, mirosul înțepător și hipnotic al substanțelor chimice cu care erau vopsite pieile și al prenadezului, rămas încăpățânat pe hainele lui și ieșind puțin câte puțin din servieta neagră cu burduf, așezată în cui, în debaraua bucătăriei.

Pe palierul nostru de la parter, nea Ilie, nea Victor și nea Mihai, toți colegi de cizmărie, își trăiau cu familiile lor viața la bloc, unde ritmul cotidian se împărțea între servici, muncile și odihna de-acasă. Aveau în comun cămara de sub scară, loc de desfășurare al soțiilor și tovarășelor de muncă Venera, Constandina și Zoia, o cutie îngustă în care trebuia să intri puțin aplecat, unde stăteau pe rafturi acoperite cu ziar, hârtie colorată sau mușama prinse în pioneze, înșiruite ordonat cu etichetele aferente, borcanele de gem, dulceață, murături, sticlele de suc de roșii, sirop, butoaiele de varză, lăzile de cartofi și tot felul de scule pentru atelier și grădinărit. Spațiu eclectic, stratificat, bricolat din te miri ce, un fel de casă a piticilor cu o înghesuială ordonată, cămara era substitutul beciului de la țară, în miniatură. Ajunsesem să știu cine descuie cămara după felul în care puneau cheia în broască și trăgeau de clanță.

Ușile apartamentelor, vopsite în aceeași culoare, un bej deschis, aveau numere adăugate în relief în partea de sus și clanțe metalice care sfârșeau din timp în timp prin a fi reparate parțial de tații autodidacți în ale meșteritului. Prilej cu care apărea acel du-te vino cu împrumutul sculelor și al pieselor necesare reparațiilor. Bazarul de apartament era cea mai apropiată sursă de schimb și de rezolvare a problemelor tehnice stringente, de la obertainerele pentru bateriile de bucătărie sau baie, becurile și siguranțele de la tabloul electric, la rezistențele pentru televizoarele mamut sau mulțimea de soiuri de fire utile pentru tot felul de lipituri și racorduri. În plus, schimbul de scule din atelierele de cizmărie, improvizate în bucătărie – dialog cu limbaj specializat pe care cu timpul mi l-am apropriat ca pe un cod de breaslă. Ca pandant al timpului și ritualului masculin, apărea în scena cotidiană a familiilor noastre ritmul grăbit al pașilor feminini, presat de timpul caselor.

De când mă știu, distanța mică dintre ele se făcea pârtie de câte ori mamele noastre aveau nevoie de câte ceva din recuzita nesfârșită a bucătărelii sau, și mai abitir, când se făcea schimb de pomeni. Ohoo, și câte ocazii din astea se iveau, ba erau pomeniți bunicii, părinții, frații, ba se împărțea pentru sănătate sau pentru copiii mici născuți și duși prea de timpuriu în lumea de dincolo sau chiar de cei nenăscuți și avortați din diferite motive (viața în comunism era grea, aveam să aflu mai târziu). Aici pomana se dădea pe șoptite iar noi cei mici și neștiutori aflam mai pe ocolite și nu pe de-a-ntregul povestea mai tragică sau romanțată a acelor întâmplări nefericite. Ușa se deschidea firesc fără anunțul sau ciocănelile de acum: „Zoica, să fie de sufletul lui Vasile, frate-miu, săracul!” și vecina intra cu tava pe care erau așezate frumos paharul cu vin roșu, coliva, și în funcție de sezoanele sărbătorilor de moși, castroane sau farfurii cu sarmale cu mămăligă, friptură, mezeluri, brânză sau gogoși, prăjituri de casă și, bineînțeles, lumânarea înfiptă în chiflă. Ritualul se termina mai mereu cu o conversație în bucătărie, sufragerie și pe hol, prilej de a lua la rând toți morții, viețile și poveștile lor, cu bune și rele, ca țărăncile așezate pe bancă în fața casei. Căscam gura și îmi plăcea să prind toate amănuntele, de parcă morții noștri se înrudeau cu ai vecinei. Mama, la rândul ei, pregătea, pe lângă lumina, coliva și vinul obligatoriu, pitele ei obișnuite și în funcție de ingrediente sau de timpul pe care l-avea la îndemână, pleca cu pita de praz, de ouă, de dovleac sau de spanac pentru toți ai vecinei. Noi eram 4 suflete, ei erau tot 4. Cristi, fratele meu de lapte, mamele noastre ne mai pasau de la una la alta când apăreau probleme la orizont, era cu vreo 2 luni mai mare ca mine, iar surorile noastre erau pe-aproape ca vârstă, cu 5 ani și ceva mai mari ca noi. Când se deschideau ușile și ni se intersectau mamele, noi, puști de cartier, urbanizați la prima generație, prindeam timpul de guler și începeam să trăncănim pe prag, luînd bătrânețea și tradiția la mișto, amuzîndu-ne de acel du-te-vino prin credința și istoriile familiilor.

Pragul devenea astfel balansoar între lumi, generații și contexte și lăsa deschisă ușa prieteniei și a într-ajutorării, ca normă a timpului și spațiului comunitar urban. Apartamentele noastre, cuprinse într-un tot, preluau și duceau poveștile alor noștri, cu respirațiile, temerile și bucuriile lor zilnice.

După 60 de ani vecinătate, mama Zoia și Constandina continuă să se viziteze, să-și împartă pomenile și să-și scotocească după puteri prin amintirile din ce în ce mai împuținate.
Foto: arhiva personală | Colaj: Cosmin Manolache și Lila Passima
________________________________
| „Istorii din loc în loc, la un loc” este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are povești ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite-ne pe adresa [email protected] o poveste și o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă și câteva cuvinte despre tine sau atașază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuția ta va fi parte din „Arhiva Timpului Prezent” și, foarte probabil, a unei publicații tipărite. Urmăriți întreaga colecție de istorii despre locuire, aici: https://bit.ly/2YduJPR și aici: https://atelier.liternet.ro/articol/22035/Autori-diversi/Casa-de-a-casa-00-Istorii-din-loc-in-loc-la-un-loc.html?fbclid=IwAR2VAe7to7MbQ5dDUQVPXidjkhVGC4OtgwXrFLdoR83pVZHEbrVyNzVmOFs

„Pentru că suntem în țara poveștilor cu final fericit, la 10 ani de la întâlnirea noastră, am ajuns din nou în New York, via Sacramento, unde participasem la o expoziție de artă contemporană românească. Se întâmpla la câteva luni de când Tatiana plecase dintre noi. Aflasem că viața ei de o ariditate contrastantă cu ritmul trepidant al metropolei însemnase o minuțiozitate în drămuirea finanțelor, care a făcut posibilă, ca în visul american, agonisirea unei mici averi ce avea să fie moștenită în mod neașteptat și salvator de rudele ei din Balcani. Mătușa mea din depărtări îmi făcuse posibil, după moarte, un vis tăcut și îmbătrânit deja. Acela de a avea propria mea casă. Mică, dar a mea.”

________________________________
| „Istorii din loc în loc, la un loc” este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are povești ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite-ne pe adresa [email protected] o poveste și o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă și câteva cuvinte despre tine sau atașază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuția ta va fi parte din „Arhiva Timpului Prezent” și, foarte probabil, a unei publicații tipărite. Urmăriți întreaga colecție de istorii despre locuire, aici: https://bit.ly/2YduJPR și aici: https://atelier.liternet.ro/articol/22035/Autori-diversi/Casa-de-a-casa-00-Istorii-din-loc-in-loc-la-un-loc.html?fbclid=IwAR2VAe7to7MbQ5dDUQVPXidjkhVGC4OtgwXrFLdoR83pVZHEbrVyNzVmOFs

[ casa de-a casa ] [ 45 ] [ miercurea Lilei ]
[ între case.07.Tatiana ]
Vizitarea unei mătuși peste ocean fusese mult timp un vis neîncheiat, rămas suspendat: poate ne vom vedea odată sau poate va reveni ea și ne va povesti despre lumea liberă.

Despre Tatiana, pe care nu o văzusem niciodată, poveștile alor mei despre plecarea ei erau scurte și vagi, nu știam decât că, absolventă de limbi străine, apoi funcționară la bancă și translator din bulgară, a plecat după botezul meu, prin 1967, într-o excursie în care a trecut prin Austria și Italia, ca în cele din urmă să ajungă cu soțul ei în America, luând viața de la capăt. Singura mea legătură cu ea erau părinții ei, lali Vanghele și teta Antina (Atena), fratele bunicului și soția sa, la care mergeam în vizite scurte de după-amiază și unde uneori mă mai lăsau ai mei în situații critice, ca inundațiile din ’73, când apartamentul nostru situat la parter a înghițit mai multă apă decât putea duce.

De câte ori ajung prin fața blocurilor din Șoseaua Giurgiului – Drumul Găzarului îmi apar blurat ferestrele prin care vedeam verdele copacilor, perdelele ocru-aurii, fotoliul și măsuța rotundă acoperită cu față de masă din saten greu de mătase cu model din contextură și mileu cu franjuri pe deasupra, dulceața de un deliciu total, nu îmi mai aduc aminte din ce fructe, așezată în farfurioare adânci din sticlă mai groasă, cu model în relief și lingurițe care păreau a fi de argint, cornulețele cu rahat și merele roșii din fructieră, din care mușcam de fiecare dată cu poftă. Răsfățul sarmalelor făcute de lali și al porției de lapte cu cacao din bucătăria mică, lumina ca de asfințit a camerelor și blândețea chipului lui lali Vanghele, mereu zâmbitor și cald sunt singurele urme ale unor bucurii tihnite de puștoaică translatată în alt loc bun al familiei, care se vor muta într-un Acasă al amintirilor, odată cu plecarea lor la Tatiana, în 1976.

Fotografiile cu imaginea mătușii mele din albumul de familie sunt puține. Depărtarea a creat pentru mine întotdeauna un soi de mister al existenței ei. Cu păr castaniu închis, tuns à la Mireille Mathieu și ochi deschiși la culoare, mai degrabă verzi decât albaștri, cm scrie în certificatul ei de naturalizare, fața ascundea parcă o durere discretă chiar și atunci când zîmbea, o distanțare față de efuziunile zgomotoase ale rudelor. Prin filtrul timpului suspendat al memoriei, surâsul împietrit al Tatianei și scrisul caligrafic al felicitărilor, nefiresc de frumoase față de sărăcia vizuală a celor autohtone, trimise an de an de Sfinții Mihail și Gavril, Crăciun și Paște, fuseseră până în acel început de noiembrie ’98 singurii martori ai legăturii noastre.

„Sfârșit de toamnă și un noiembrie cu totul altfel. Sunt în America. Când ești în ceva nu prea-ți dai seama cm e ceva-ul acela. Cum am venit am dat de aglomerație și de zgârie nori. Alergătură și derută. Sunt aici și în același timp parcă nicăieri. Încep să mă simt străină în propria piele. Nu înțeleg nimic. Nici n-am cm deocamdată. E ca și cm lumea mea ar fi murit undeva departe. 14 noiembrie 1998.”

Ajunse în „centrul lumii”, cm ne fusese prezentat orașul zgârie norilor în care aveam să ne petrecem peste 1 lună, cu patrimoniul netezaurizat al muzeului în valize și pline de entuziasm, împreună cu doamna Netcu, șefa secției „Expoziții”, eram pregătite să dezvăluim publicului românesc din diaspora și celui american, în galeria Institutului Cultural Român, o „felie” de civilizație țărănească unui New York cosmopolit și suprasaturat de evenimente culturale.

„Podoabe de nuntă și găteala capului”, exercițiu vizual și prima mea experiență a unei expuneri în afara cadrului muzeal românesc, punea în relație lumea fascinantă a imaginilor alb-negru supradimensionate ale fotografiilor de arhivă cu peisajele adamice ale satelor românești din Transilvania și Maramureș, a ritmurilor de căpițe și baloți de paie uriași, a arhitecturii spectaculare a caselor tradiționale din lemn, pline de materialitate și expresivitate, în ciuda simplității formelor și tehnicilor de construcție, cu strălucirea chipurilor din timpul obiceiurilor de nuntă și al sărbătorilor religioase, cu frumusețea obiectelor țărănești din colecțiile și galeria muzeului, concentrate într-o poveste sud-est europeană expusă pe 32th East Street.

Tot pe 32 th street am reînodat timpii memoriei și mi-am întâlnit mătușa pentru prima dată față în față. Eu aveam 31 de ani, ea 64. Purta un palton de stofă, o beretă și pantofi cu toc jos. A venit să mă ia pentru o scurtă plimbare și să îmi arate puțin din istoria New Yorkului. Pe atunci nu bănuiam ce importantă va deveni memoria turnurilor gemene din World Trade Center. Am ajuns aproape de cer, după o excursie cu liftul care mi s-a părut o eternitate. Controlul bagajelor, scanarea feței și a identității mi s-a părut un procedeu cel puțin invaziv, dar am înțeles motivele și am acceptat chiar și fotografia care se făcea automat, chiar dacă voiai sau nu să o cumperi. Astăzi stă înrămată, prima și ultima fotografie făcută împreună. Amețită deja de stratificarea fără limite a arhitecturii zgârie norilor, am prelungit vizita cu savurarea unui prânz cu pizza și înghețată pe terasa de unde, dacă priveai în jos, oamenii păreau porumbei și statuia Libertății îți făcea cu mâna.

Locuirea în New York îți dădea cînd vertij, cînd fiori de nervi la auzul sirenelor salvărilor sau ale mașinilor de pompieri. Dacă reușeai să te adaptezi auditiv, trebuia să treci proba claustrofobiei, în cazul în care locuiai fie și temporar într-unul din cartierele pline de zgârie nori. Iar dacă puteai să faci abstracție de toate astea, te puteai îndrăgosti de arhitecturarea spațiului, așa cm numai New York-ul a știut să o imagineze și să o construiască de peste 200 de ani. Când am ajuns cu Tatiana în port, lângă podul Brooklyn, la o plimbare odihnitoare după ascensiunea pe verticală a turnurilor, viața părea dintr-o dată mai firească, magazinele de tot felul te priveau de la egal la egal și te bucurau cu forfota glasurilor pline de ritm și culoare. Printre buticuri cu scoici, arome de parfumuri, săpunuri și alte cosmetice se strecurau și galerii de artă, magazine de bijuterii, terase și restaurante, mici saloane de design, centre de închiriat și de cumpărat discuri și casete video. Tot în port era un du-te vino cu vaporașe care plecau și se întorceau de la statuia Libertății. Un adevărat pelerinaj istoric și comercial se desfășura cu precizie ritualică.

În Queens, cartierul în care locuia Tatiana cu lali Vanghele, era o plăcere să te plimbi. Aceeași scară umană a clădirilor, cu case din cărămidă și uneori cu curte în față, aprozare și cafenele înguste cu muzică bună, librării și magazine cu tejghele din lemn vechi, buticuri de croitorie la comandă și cu tot felul de cititoare în globuri de cristal sau meditații yoga, cluburi, galerii, spălătorii automate pentru studenți și iarăși nelipsitele dughene cu casete video și viniluri. Un tărîm colorat și poetic, tocmai bun pentru respirațiile mele sugrumate de Manhattan-ul în care locuiam temporar. După o călătorie lungă cu metroul, în care frica de rătăcire îmi domina tot corpul, experiențele mele anterioare prin orașe europene îmi apăreau sporadic și se reactivau la noi călătorii, am reușit să ajung teafără și fericită la casa din Elmhurst Street. Bucuria de a-l revedea pe fratele bunicului, plin de vitalitate și la fel de bonom la cei 89 de ani, a șters toată distanța și anii despărțirii de ei. Parcă eram în filmul ”Somewhere in Time”, iar fața luminoasă și zîmbetul cald al lui lali Vanghele era reluat de unde îl lăsasem. Casa din cărămidă ocru-roșiatică, cu scară albă la intrare și masa albă rotundă din sufragerie, în care stăteau cu chirie, mi-a rămas în memorie ca o soră de peste ocean a apartamentului din Șoseaua Giurgiului.

Povestea unor emigranți pare de multe ori să urmeze tipare cunoscute: acomodarea cu noua lume și la un spațiu cu alte norme și legi, acceptarea unei mentalități colective diferite, adaptarea la un sistem de muncă mai pragmatic și mai solicitant, înstrăinarea și lipsa de comunicare, imposibilitatea de a lega prietenii pe viață fără stabilirea apointment-urilor și monitorizarea timpului petrecut împreună, greutatea apăsătoare a exilului, frustrantă și năucitoare pentru mulți. Tatiana a trecut și ea prin furcile caudine ale emigrației, dar aromâncă tenace, econoamă și serioasă, a reușit să depășească starea de frustrare a anilor de început și a aruncat totul în luptă cu dorința de reușită și siguranță financiară pentru ea și părinții ei. Singura ei vacanță, la Roma, strecurată prin toți anii de muncă newyorkezi, mi-a conturat imaginea unei vieți dedicată în exclusivitate profesiei și familiei, pentru aceasta din urmă ținându-mi o pledoarie, neconvingătoare la acea vreme pentru mine, dar devenită locul cald al existenței mele de mai târziu.

Pentru că suntem în țara poveștilor cu final fericit, la 10 ani de la întâlnirea noastră, am ajuns din nou în New York, via Sacramento, unde participasem la o expoziție de artă contemporană românească. Se întâmpla la câteva luni de când Tatiana plecase dintre noi. Aflasem cu surprindere că viața ei de o ariditate contrastantă cu ritmul trepidant al metropolei însemnase o minuțiozitate în drămuirea finanțelor, care a făcut posibilă, ca în visul american, agonisirea unei mici averi ce avea să fie moștenită în mod neașteptat de rudele ei din Balcani. Mătușa mea din depărtări îmi făcuse posibil, după moarte, un vis tăcut și îmbătrânit deja. Acela de a avea propria mea casă. Mică, dar a mea.

Revenită în „centrul lumii”, am pornit în căutarea casei ei de veci, în Maple Grove Cemetery, un loc cu pajiști întinse și multă liniște și veverițe, aflat în vecinătatea Queens-ului, acolo unde trăise mai bine de treizeci de ani. Casa în care locuiesc de zece ani este povestea unei vieți la New York. În același timp este și o împăcare cu încăpățânarea tatei de a rămâne o viață întreagă în micul apartament din fosta Magistrală Nord-Sud.
Foto: arhiva personală | Colaj: Lila Passima și Cosmin Manolache
________________________________
| „Istorii din loc în loc, la un loc” este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are povești ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite-ne pe adresa [email protected] o poveste și o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă și câteva cuvinte despre tine sau atașază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuția ta va fi parte din „Arhiva Timpului Prezent” și, foarte probabil, a unei publicații tipărite. Urmăriți întreaga colecție de istorii despre locuire, aici: https://bit.ly/2YduJPR și aici: https://atelier.liternet.ro/articol/22035/Autori-diversi/Casa-de-a-casa-00-Istorii-din-loc-in-loc-la-un-loc.html?fbclid=IwAR2VAe7to7MbQ5dDUQVPXidjkhVGC4OtgwXrFLdoR83pVZHEbrVyNzVmOFs

călătoriile echipei cu Tenda au devenit motorul cartografierii memoriei comunității și al unor istorii de viață particulare prin conturarea unor hărți afective și recontextualizarea raporturilor dintre memorie și prezent.

"My grandma Chirața" | Lila Passima's personal space | 2002 | Moscow

[ casa de-a casa ] [ 38 ] [ miercurea Lilei ]
[ între case.06.my grandma Chirața ]
Fericiți cei ce au bunici în preajmă!

Cândva, pe la sfîrșitul lunii martie în 2001, mai exact pe 22 martie, de ziua surorii mele, plecam într-un soi de aventură culturală pentru care nu mă pregătisem mai mult decât un turist obișnuit. Nu știam decât că acel ACOLO e undeva spre capătul lumii, într-o mare necuprinsă de zăpadă, frig și pustiu. Imaginea mitologizată a gulagului siberian — spațiu torționar care, de-a lungul istoriei sale zbuciumate, a înghițit fără îndurare destinele unor oameni nevinovați, era singura informație istorică pe care o aveam. Cu toate astea, spusesem DA din prima invitației Annei Glinska de-a lucra 1 săptămână plină într-un muzeu siberian, creînd o expoziție cu tema „Exile into Archive”. Pe Anna am cunoscut-o la Monsummano Terme, în acel an loc de întâlnire și de împărtășire a unor experiențe muzeale sub pălăria Forumului European al Muzeelor. M-au cucerit aerul și felul ei de a povesti. Înaltă, solidă, șatenă cu ochi verzi, cu privirea caldă, plină de dinamism și inițiativă, cu sufletul deschis spre provocări culturale, conducea o asociație care organiza, printre multe alte acțiuni, și o bienală a muzeelor. În Siberia! În anul 2001! Cum să refuzi o asemenea invitație? Despre experiența siberiană o să povestesc altădată, o folosesc acum ca nod pentru o altă întâlnire ce i-a urmat, care avea să continue drumurile mele prin lume în căutarea acelui ACASĂ protector și pierdut.

Cu Yura (Nikici) ne-am cunoscut la Tomsk când, pierdută în spațiul siberian al „exilului în arhive”, la întâlnirea cu studenții și cei care participau la realizarea expozițiilor, am ales să îmi fac un autoportret, mai degrabă poetic, pentru a povesti despre lumea mea. A urmat o invitație pentru anul 2002 la Moscova, unde Yura organiza o expoziție internațională cu tema „Motherland / Fatherland”. Scăpată din chingile prejudecăților anterioare la întâlnirea cu lumea siberiană, mi-am apropriat teritoriul cultural moscovit cu bucuria descoperirii unei lumi intens racordate la prezentul internațional al artei contemporane.

Ca un melc cu „spațiile mele personale” în spinare începute în 1997, am adus cu mine în capitala Rusiei, imaginea bunicii Chirața, toată numai suflet și mâini și, odată cu povestea ei, și o parte din arsenalul memoriei familiei, casa mea cea de toate zilele. Adunam astfel într-o formă fragmentară timpi și spații devenite istorie. Rememoram într-o litanie scrisă numele celor din familie, în jurul cărora gravita prezența nevăzută a maiei ț-al Cola și grădina ei dispărută, la fel ca lumea aromână din care venea, cu destinul și formele ei pierdute : munții de pite, dealurile de baclavale, cărările de fire și țesături, casele de caș și iaurt, văile de stranije spălate, pustiile durerilor ascunse. Spațiul personal, golit de materii organice, reprezentat prin fragmente și obiecte autobiografice devenea epura unei lumi calde, în care singurul element viu era planta din ghiveci, rapel la urma desenată a grădinii. Banca, locul de odihnă așezat în fața casei; pământul, legătura înveșnicită a alor noștri cu lumea, înfundat în saci; fotografia mea de la grădiniță și perdeluța cu dungi roșii a geamului din bucătăria noastră. Erau câteva din reperele cu ajutorul cărora am dat relief hărții mele afective.

Ca să unesc lumile și istoriile, să chestionez, uneori ironic, raporturi ale unor cutume ale lumii tradiționale și unele forme standardizate de existență ale societății contemporane, am creat și oferit niște chestionare și am pus la cale 3 performance-uri la care am invitat să participe vizitatori de toate categoriile și vârstele: Chatting / Sports / Karaoke. Spațiul meu a căpătat astfel viață, a devenit vector și motor al întâlnirii între memorie și prezent, interioritate și exterioritate, apartenență și indiferență, mișcare și inerție: ring de karaoke pentru „Brown Girl in the Rain”, unul din hit-urile copilăriei mele / teren de volei / timp de lectură și reflecție asupra trecerii noastre prin lume.

Imaginea bunicii Chirața, îmbrăcată în costum aromânesc, cu mâna sprijinită pe umărul nicuchirului Cola, așezată în ramă veche aurie și postată în fața unei uși închise, devenită cap de perspectivă, amintea despre un timp ale cărui raporturi cu lumea construiau acele povești de viață și caractere după care tânjim și astăzi.
Foto: arhiva personală | Colaj: Cosmin Manolache și Lila Passima
________________________________
| „Istorii din loc în loc, la un loc” este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are povești ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite-ne pe adresa [email protected] o poveste și o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă și câteva cuvinte despre tine sau atașază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuția ta va fi parte din „Arhiva Timpului Prezent” și, foarte probabil, a unei publicații tipărite. Urmăriți întreaga colecție de istorii despre locuire, aici: https://bit.ly/2YduJPR și aici: https://atelier.liternet.ro/articol/22035/Autori-diversi/Casa-de-a-casa-00-Istorii-din-loc-in-loc-la-un-loc.html?fbclid=IwAR2VAe7to7MbQ5dDUQVPXidjkhVGC4OtgwXrFLdoR83pVZHEbrVyNzVmOFs

Collecting stories is what we do best.
Here are some of the voices of the Aromanian community members we've engaged during the project.
Dive in!

Voices and Stories of Cu Tenda The fragments of the Aromanians`interviews show how patterns of identity are reconstructed using affective memory and the time’s intervention - recollecting memories, confessions, relations with a mystical past, construction of space of personal mythologies, unaltered, at their affective base; how...

Our final joint publication is at last, available online!
Here are 4 years of our cooperation project results and activities from all 4 countries.

Thanks to all partners for the team effort, it's fulfilling to see all of it come together.

We hope everybody finds it useful for their work, let us know and share it with anybody interested!

Cu Tenda - Project Guide We are a team of cultural anthropologists, ethnologists, researchers, intercultural dialogue professionals and visual creators from Romania, Bulgaria, Republic of Macedonia and Italy. Our creative vision and common interest for exploring cultures have brought us together in the European project ‘C...