Psih. Anca Elena Boalca

Articolul complet îl găsit pe situl meu ➡️
https://www.terapie-pentru-viata-buna.ro/articole/

Invidia - Afectul care rănește în tăcere ( partea I)

Există afecte pe care omul le recunoaște ușor: tristețea, frica, dorul, iubirea.

Și există afecte pe care psihicul încearcă să le ascundă chiar și față de sine. Invidia este unul dintre ele.

În literatura psihodinamică, invidia este descrisă ca un afect primar, profund legat de experiențele timpurii ale lipsei, dependenței și neputinței.
Nu apare doar atunci când cineva are mai mult decât noi.
Apare atunci când existența celuilalt ne confruntă cu ceea ce simțim că ne lipsește fundamental.

De aceea, invidia doare.
Nu pentru că celălalt strălucește, ci pentru că, în prezența lui, devenim conștienți de propriile noastre răni narcisice, de fragilitate, de sentimentul insuficienței.

Melanie Klein vorbea despre invidie ca despre impulsul de a ataca ceea ce este perceput ca bun în celălalt. Nu doar de a avea ceea ce are celălalt, ci de a distruge sursa acelui bine, pentru că simpla ei existență devine intolerabilă psihic.

În acest sens, invidia este o sabie cu două tăișuri.
Îl rănește pe cel asupra căruia este proiectată, dar îl consumă și pe cel care o trăiește.

Pentru că omul invidios nu mai poate privi lumea liber.
El compară continuu.
Se măsoară permanent.
Trăiește într-o tensiune invizibilă între admirație și ostilitate.

Și poate cea mai mare tragedie este că invidia rupe contactul autentic cu sinele. În loc să mă întreb:

„Ce pot eu construi cu resursele mele?”

„Cine sunt eu în mod autentic?”

„Care este propriul meu drum?”

Psihicul rămâne captiv într-o confruntare permanentă cu celălalt.

În spatele invidiei există adesea neputință umană.
Sentimentul că nu sunt suficient.
Că nu voi putea niciodată ajunge acolo.
Că valoarea celuilalt îmi anulează propria valoare.
De aceea, invidia vorbește mai puțin despre celălalt și mai mult despre relația pe care o avem cu noi înșine.

Psih. Anca Elena Boalcă

Feminitatea locuiește în tine, este o arhitectura complexă.

Există femei care intră într-o încăpere și aduc cu ele o anumită liniște, o căldură, o prezență greu de explicat. Nu pentru că încearcă să atragă atenția, pentru că au învățat să fie prezente, sa fie conectate cu adevărul lor.

O femeie cu har nu este femeia perfectă.
Este femeia care și-a cultivat relația cu propria interioritate.
Ea știe să se retragă uneori din zgomot și să se întoarcă spre corpul ei.
Spre ritmurile ei.
Spre ceea ce simte cu adevărat.
Intuiește cu precizie uluitoare.
Are grijă, are credință și iubește fără să se teamă.

Dansul, meditația, timpul petrecut cu prietenele, ritualurile mici de grijă, credința, liniștea, conectarea cu intuiția, blândețea, iubirea, toate acestea sunt fațete ale feminității. Sunt forme prin care femeia își păstrează contactul cu energia ei interioară.

Feminitatea se stinge atunci când trăim doar pentru exterior și performanță.
Și renaște atunci când începem să ne ascultăm din nou.
Uneori ai nevoie doar de câteva minute în care să nu demonstrezi nimic.
Doar să exiști în liniște.

Închide puțin ochii.
Așază-te într-un loc confortabil.
Pune-ți mâinile pe abdomenul inferior și respiră lent.
Imaginează-ți cm prin coloana ta vertebrală începe să curgă o lumină aurie, caldă, fluidă, continuă.
O lumină care coboară ușor prin corp și se așază în uterul tău ca o sursă de viață și energie.
Simte cm corpul tău se înmoaie.
Cum respirația devine mai profundă.
Cum te întorci, încet, spre tine.
Păstrează acesta stare cu tine.

La început, când suntem tinere, confundăm adesea feminitatea cu frumusețea. Ne preocupă estetica, felul în care arătăm, hainele pe care le purtăm, imaginea pe care o proiectăm în exterior.

Maturitatea feminității mele nu înseamnă doar estetica hainelor pe care le aleg sau încercarea de a păstra aparența unui corp tânăr.
Înseamnă să-mi dezvolt spiritul, să am curajul de a mă transforma, să-mi dau voie să mă exprim liber și autentic.
Înseamnă să mă simt vie în interiorul meu, nu doar frumoasă în privirea celorlalți.

Feminitatea începe exact aici, în relația pe care o am cu propria mea energie vitală.

Psih. Anca Elena Boalcă

Când terapeutul greșește, 5 greșeli tăcute în psihoterapie
Psihoterapia nu este doar despre pacient.
Este, în aceeași măsură, despre capacitatea psihică a terapeutului de a-și susține propriul aparat intern.

Există momente în care nu trauma pacientului destabilizează procesul, destabilizant este continutul neanalizat din terapeut.

Greșeli terapeutice:

1. Proiecțiile neprelucrate ale terapeutului
Când terapeutul nu își analizează propriul material intern, acesta începe să coloreze relația terapeutică.
Pacientul nu mai este văzut în realitatea lui psihică, este văzut prin filtrul fantasmei terapeutului. Contratransferul neanalizat schimba dinamica procesului.

2. Dorința de a salva
Impulsul de a „repara” rapid suferința pacientului poate ascunde dificultatea terapeutului de a tolera anxietatea, neputința sau dependența celuilalt.
Această poziție transformă procesul într-un act de intervenție, nu într-un spațiu de elaborare.

3. Nevoia inconștientă de a crea dependență
Uneori, relația terapeutică devine un loc în care terapeutul își confirmă propria valoare.
Pacientul este menținut într-o poziție de nevoie continuă.
Aceasta reflectă un narcisism fragil, în care separarea pacientului este resimțită ca pierdere personală.

4. Incapacitatea de a conține
Bion descria funcția de „container” ca fiind esențială, terapeutul are capacitatea de a primi, transforma și reda experiența emoțională a pacientului.
Când această funcție eșuează, afectele pacientului devin prea mult, sunt respinse, minimalizate sau intelectualizate.

5. Incapacitatea de a susține procesul
Psihoterapia presupune tolerarea incertitudinii, regresiei, repetiției.
Un terapeut care nu poate susține aceste mișcări va grăbi, va structura excesiv sau va evita zonele dificile.
Procesul devine rigid, iar transformarea superficială.

Psihoterapia nu eșuează doar atunci când pacientul nu poate lucra, terapia poate eșua atunci când terapeutul nu poate rămâne în contact cu propriul său inconștient.
Analiza personală, supervizarea, intervizarea și reflecția continuă nu sunt opționale.
Sunt condiții de bază ale eticii profesionale.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

Săptămâna aceasta voiam să scriu despre iubire.Dar, uneori, viața își schimbă singură tema.

Ultimele zile au fost despre pierdere și moarte. În cabinet, în majoritatea poveștilor pe care le-am ascultat. Era ca și cm sfârșitul săptămânii purta o înmormântare nerostită. 

Relația mea cu moartea nu este una recentă. Am crescut la țară, mergând la înmormântări alături de bunica mea. Nu eram singurul copil în situația asta, eram mulți. Moartea era parte din viață, nu o ruptură de neînțeles.
Apoi am crescut și, ca mulți dintre noi, am început să o evit.

Astăzi, ca psihoterapeut, însoțesc frecvent procesele de doliu. Și da, simt că există în mine o capacitate de a sta lângă pierdere, de a o conține, de a o traduce.

Vineri dimineață am avut un gând scurt și rece, o imagine clară. Câteva momente mai târziu, mesajul prietenei mele, "a murit...".

Nu moartea în sine mă șochează cel mai mult, felul în care o intuiesc. Ca și cm vine de după colț, se construieste un spațiu invizibil în care ne întâlnim înainte să se întâmple.

Și totuși, dincolo de această dimensiune misterioasă, ceea ce mă atinge cel mai profund sunt ultimele cuvinte ale celor care pleacă.

O mamă îi spune fiicei: „să iubești.”
Un tată îi spune fiicei: „fii fericită.”
Alt tată spune: „nu te mai îngrijora, trăiește-ți viața.”
O mamă îi spune fiului: „caută o femeie care să te iubească.”
O altă mamă: „alege un bărbat care să te iubească.”

În fața morții, esențialul se simplifică radical.

Viața și moartea par să fie țesute pe același fir roșu, firul iubirii.
Și totuși, iubirea rămâne una dintre cele mai dificile experiențe umane.

Unii dintre noi nu reușesc să o acceseze.
Alții iubesc acolo unde nu sunt iubiți.
Unii sunt prea răniți ca să mai aibă energie pentru ea.
Alții rămân în relații fără viață.
Mulți rămân singuri.
Și există și cei care, uneori, au norocul să o simtă.

Închei cu o observație care mă însoțește de câțiva ani.
Paradoxal, suferința noastră nu se leagă întotdeanuna de iubirea împlinită, ci de cea care a rămas incompletă.
De multe ori, durerea devastatoare se organizează în jurul relațiilor în care nu am fost iubiți, văzuți sau îngrijiți așa cm aveam nevoie.

Psih. Anca Elena Boalcă

Reziliența nu este ceva ce „ai” sau „nu ai”, rezilienta se dezvoltă experimentând viața.

Este un proces care se construiește zilnic, în moduri uneori invizibile.
În viața de zi cu zi, reziliența nu arată ca o forță spectaculoasă. Arată mai degrabă ca acea capacitate de a rămâne în contact cu tine, chiar și atunci când îți este greu.

Rezilienta este:
- să nu mă identific cu o stare „eu sunt slab”, "nu sunt in stare", " sunt praf",...etc.
- îmi dau voie să simt, fără să mă destructurez.
- păstrez relația cu realitatea

Dintr-o perspectivă psihologică, reziliența înseamnă flexibilitate internă și relația cu realitatea.
Am capacitatea de a conține emoții, de a le procesa și de a merge mai departe fără a ma pierde.
Un mod foarte concret sa dezvolt rezilienta este să rămân în contact cu corpul meu și cu mediul.

De exemplu, sportul nu este doar despre disciplină sau performanță.
Este, în esență, o formă de reglare psihică.
Atunci când fac mișcare înveț să tolerez: disconfortul fără să renunț imediat, experimentez limitele corpului fără a le percepe ca am un eșec, mi-am format un sistem în care experimentez.

Relația cu mișcarea este forma cea mai ușoară să îmi dezvolt un sistem de rezilienta sustenabil.
La nivel profund înveț că , „pot să rămân cu mine, chiar și când nu este ușor.”

Reziliența se formează experimentând dificultatea, pornind de la fizic și mergând spre zonele profunde din psihic.

În final vreau să îți las o concluzie - să rămâi suficient de flexibil încât ceea ce trăiești să nu devină o identitate fixă, ci o experiență care poate fi integrată.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

Nu tot ce este explicat este și trăit.

Astăzi m-am gândit să vorbim despre acele momente în care oamenii înțeleg foarte bine ce li se întâmplă… dar nu simt aproape nimic din ceea ce este rațional și logic.

Experiența clinică m-a pus, în mod repetat, în contact cu acest tip de funcționare, discursuri coerente, articulate, uneori impecabile, în care viața emoțională apare tradusă în idei, concepte și explicații. O formă de claritate care, paradoxal, ascunde o distanță față de sine.

Întâlnirile pe care le-am avut în ultimul timp m-au determinat să scriu despre două mecanisme de apărare des întâlnite, raționalizarea și intelectualizarea.

Raționalizarea oferă o explicație logică pentru ceea ce doare.

Intelectualizarea mută trăirea în planul gândirii, unde poate fi analizată, dar nu neapărat simțită.

Funcția lor este una adaptativă, reduc anxietatea, organizează experiența, dau iluzia controlului. Sunt mecanisme prin care psihicul evită colapsul existențial.

Dar atunci când devin dominante, apare un tip particular de dezechilibru.

Totul este înțeles, nimic nu este trăit.

În termenii psihodiagnosticului psihodinamic, această organizare poate reflecta o scindare între gândire și afect. O ruptură subtilă în care emoția este disociată de conștientizare. Persoana devine lucidă în explicații, dar opacă în trăire.

Se vorbește despre pierdere, fără doliu.

Se descriu relații, fără implicare emoțională.

Pe termen lung, această poziționare internă poate duce la relații lipsite de profunzime, dificultăți în intimitate și o senzație persistentă de gol sau de deconectare.
Psihicul nu are nevoie doar să înțeleagă.
Are nevoie să simtă, să conțină și să transforme.

Echilibrul psihic începe acolo unde mintea rămâne în acord cu realitatea, iar sistemul emoțional își acceptă propria existență.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

Săptămâna aceasta a rămas cu mine o frază simplă, dar profundă, spusă la finalul unei conversații.

Abia aștept să descopăr ce parte din mine va ieși la lumină în următoarea relație, o parte pe care încă nu o cunosc.

Nu era entuziasm naiv în această afirmație.
Era o formă de maturizare psihică.

Un alt unghi din care pierderea începea să capete sens.

Pentru că, de cele mai multe ori, atunci când o relație se încheie, nu rămânem doar cu durerea.
Rămânem și cu o teamă, teama că am pierdut ceva esențial, că am eșuat, că nu vom mai putea construi din nou.
Și, pentru că avem această teamă, psihicul face ceva subtil. Construiește spatii interne în care suferința devine familiară, previzibilă, necesară.

Am putea spune, într-o metaforă, că ridicăm în noi adevărate temple ale suferinței.
Locuri în care revenim, uneori fără să știm, unde ne reculegem în fața a ceea ce nu a fost, unde ne atașăm de durere ca de o formă de stabilitate.

În aceste spații, suferința nu mai este doar o reacție.
Devine o identitate.

Ne închinăm, fără să ne dăm seama, unei „zeițe” a Suferinței și urmăm un „zeu” al Eșecului, ca și cm acestea ar da sens experienței noastre.
Dar adevărul psihologic este altul.
Suferința, atunci când este trăită, înțeleasă, acceptată, integrată, nu mai este un loc în care să poți să rămâi.
Este un proces prin care treci.

Problema apare atunci când ne atașăm de ea, când o transformăm într-un spațiu de locuit, nu într-un spațiu de tranzit.
Pentru că, în acel moment, nu mai pierdem doar o relație.
Ne pierdem libertatea de a merge mai departe.
De aceea, perspectiva devine esențială.

O relație care se încheie nu este doar un eșec.
Este și o oglindă.
Un spațiu de revelare.

Și, uneori, cea mai importantă schimbare nu este să găsim o relație nouă.

Să avem capacitatea să privim diferit ceea ce s-a încheiat.
Să părăsim templul suferinței și să ne întoarcem către noi.

Vreau să închid cronica de săptămâna aceasta cu un gând care, sper, să te însoțească, indiferent ce proveste ai tu, cititorule.

Intri într-o relație ca să te întâlnești cu tine.
Ma întreb, dacă relațiile dor de fiecare dată,
ce parte din tine insistă să iasă?

Psih. Anca Elena Boalcă

Unele schimbări nu sunt despre curaj.
Sunt despre structură.

Există momente în viață în care nu mai alegem din dorință.
Alegem din structură.

Nu mai căutăm „ce ne place”, ci ceea ce ne reprezintă.
Nu mai construim din impuls, ci dintr-un loc intern care s-a așezat.

Săptămâna trecută am închis un spațiu și am deschis altul.
Al doilea cabinet.

La prima vedere, pare o schimbare logistică.
În realitate, este o repoziționare psihică.

Primul cabinet a fost despre început.
Despre identitate în formare, despre explorare, despre a-mi găsi vocea.

Al doilea cabinet este despre asumare.
Despre limite clare, despre spațiu intern organizat, despre o practică care nu mai caută validare, o practică care oferă conținere.

În psihodinamică, schimbarea reală nu apare când „vrem”.
Apare când putem susține.

Când psihicul nu mai este fragmentat între dorințe, frici și compromisuri. 
Apare când începe să funcționeze coerent.

Acest cabinet nu este doar un loc.
Este o expresie a unui proces intern:

➡️ mai multă ancorare

➡️ mai multă liniște

➡️ mai puțin zgomot inutil

➡️ mai mult sens

➡️ mai mult eu

Este diferența dintre a face lucrurile bine și a face lucrurile dintr-un loc care știe de ce le face.

Schimbările mature nu sunt spectaculoase. Nu sunt dramatice.
Schimbările mature sunt liniștite si au flexibilitate.

Cabinetul este relația.
Iar relația care conține nu este întâmplătoare.
Se construiește prin efort, prin înțelegere și printr-o speranță matură că schimbarea poate fi susținută.

P.s. Acesta schimbare a presupus un consum mare de resurse, fizice și psihice.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

Am vrut să fiu aleasă. Până am înțeles că nu orice alegere mă onorează.

Weekendul acesta m-am întâlnit din nou cu o tensiune fină, dar profundă, pe care o aud des în cabinet și pe care, uneori, o simt și eu, dorința de a fi aleasă.

Este despre o nevoie veche, profund umană. A conta pentru cineva, a fi văzută, a fi dorită fără să te explici prea mult.
Și totuși, aici apare ruptura.
Pentru că, de multe ori, această dorință se transformă într-un efort.
Într-o luptă psihică în care începem, fără să ne dăm seama, ne ajustăm pentru a deveni „alese”.

În limbaj psihodinamic, este momentul în care dorința autentică se aliază cu o anxietate de pierdere și activează mecanisme de adaptare, hiperfuncționare, disponibilitate excesivă, idealizare a celuilalt.

Începem să facem lucruri ca să fim alese.
Și acolo se pierde ceva esențial.

Există o diferență subtilă, dar fundamentală, între:

 „Vreau să fiu aleasă”

și

 „Trebuie să fac ceva ca să fiu aleasă”.

Prima vine dintr-un sine care se simte valoros.
A doua vine dintr-un sine care se teme că, așa cm este, nu este suficient.

De aceea, unele femei ajung să fie mereu „aproape alese”, dar niciodată cu adevărat.

Pentru că energia lor psihică nu mai este una de prezență, ci de demonstrație.
Iar relațiile construite din demonstrație cer, inevitabil, menținerea acelui efort.
A nu forța pe nimeni să te aleagă nu este o retragere pasivă.
Este o poziționare internă matură.
Înseamnă să poți tolera incertitudinea.
Să suporți frustrarea de a nu fi aleasă de toți.
Să nu intri în competiția invizibilă pentru atenție și validare.
Și, mai ales, înseamnă să rămâi întreagă în fața absenței alegerii.
Pentru că adevărul psihologic este acesta, nu orice alegere te confirmă.
Dar, orice nealegere te poate revela.
Îți arată unde te-ai micșorat.
Iar în acel punct, dacă rămâi cu tine, fără să te grăbești să compensezi, apare o altă formă de putere.
Puterea de a nu mai transforma iubirea într-un efort de a fi acceptată.

Este momentul în care eu mă aleg pe mine
și nu mai plec de acolo.

Psih.Anca Elena Boalcă