Meremet

Fiindcă tot auzim zilele acestea repetat la nesfârșit cuvântul “Ormuz”, doresc să profit de ocazie pentru a vorbi foarte scurt despre o casă a cărei istorie se leagă indirect de acest cuvânt: casa lui Urmuz.

Urmuz, pseudonimul lui Dimitrie Demetrescu-Buzău, a fost un scriitor cu o scurtă dar importantă carieră în literatura română, textele sale scrise într’un stil absurd și ironic înscriindu’l printre primii noștri avangardiști. Pseudonimul său e reprezentat de fapt de un substantiv comun, foarte obscur însă chiar și în vremea sa, “hurmuz” apărând în DEX cu sensul “mărgea de sticlă imitând mărgăritarul”. Etimologia cuvântului se leagă neîndoios de orașul persan Hormuz, care dă numele insulei pe care se află și strâmtorii unde se află această insulă (încetățenit în limba română ca “Ormuz”).

Casa de care vorbim este situată la nr. 10 pe strada Paul Orleanu, care nu e nimic altceva decât fostul început al străzii Antim, și a fost ridicată la 1893 de medicul Dimitrie Ionescu-Buzău, pe o mai veche proprietate a boierilor Balaban. Medicul a stăpânit’o până la moartea sa, în 1907, rămânând apoi celor șase copii ai săi, dintre care unul a fost Urmuz. Spre deosebire de frații săi, el a ales să întrebuințeze numele Demetrescu-Buzău, derivat de la propriul patronim, în loc de Ionescu-Buzău. Avea doi frați, Daniel și Constantin, cel din urmă mort de tânăr în 1914, și trei surori, Florica, Aurora și Eliza, cea din urmă măritată în familia celebrilor moșieri olteni Vorvoreanu (al căror palat somptuos din Craiova este azi sediul Mitropoliei Olteniei). Deși ne’am obișnuit cu leitmotivul marilor scriitori și artiști de sorginte umilă, care trăiesc și mor în mizerie, tratați cu indiferență și dispreț de societatea înconjurătoare, adevărul este că la început de secol XX (ca și în întreg secolul XIX) cei mai mulți dintre ei erau încă “de familie bună”, proveniți din medii burgheze.

Trupul lui Urmuz a fost găsit fără suflare în noiembrie 1923 pe o bancă din Parcul Kiseleff și cauza decesului a fost declarată sinucidere prin împușcare. Deținea un post oarecare de funcționar și debutase în literatură cu doar un an înainte, iar motivele sinuciderii nu au fost niciodată pe deplin lămurite. Asupra sa s’au găsit cărți de vizită care menționau adresa str. Apolodor nr. 13. În fapt, familia Ionescu-Buzău a deținut două proprietăți învecinate, cea din str. Apolodor fiind oarecum în spatele celei din str. Antim și rămasă loc viran după demolările din anii ’80.

Un articol din revista Amfiteatru din 1983 (vezi în comentarii) aducea în discuție un carnet de membru în Societatea corală Cântarea României datat în 1920 și care menționa adresa din str. Antim. Autorul articolului încerca nici mai mult nici mai puțin să traseze o discretă paralelă între activitatea de corist a lui Urmuz în acea societate (atenție la nume !) și omonimul festival național al educației și culturii socialiste, care în acel moment era în plin avânt. Din păcate, același autor nu și-a pus întrebări referitor la schimbările de numerotare stradală, decizând de unul singur că Antim 8 din 1920 e același cu Antim 8 din 1983, când în realitate era noul Antim 10. Se pare că în ultimul an al vieții lui Urmuz, frații Ionescu-Buzău au vândut casa din Antim și s’au mutat în Apolodor.

De cca. 3 ani, frumoasa casă a lui Urmuz a intrat într’un proces de “consolidare”, ca să folosim termenul oficial din autorizația de construcție. Concret, tot interiorul casei a fost distrus, lăsându’se doar cochilia în interiorul căreia înțelegem că se va construi o clădire nouă cu doar 4 etaje, fiindcă este zonă protejată.

Ultima casă a Familiei Regale de care vreau să vorbesc este cea din strada general Budișteanu nr. 16. Proprietatea a aparținut la mijlocul secolului al XIX-lea și până la 1881 boierilor Conțești, de la care a fost cumpărată de Julia Appel, soția comerciantului de agentură și comision Hermann Appel. De la această familie germană s’a adjudecat pentru datorii cândva după 1900 în favoarea lui Sasson D. Farchy (se citește “Farhi”). Vlăstar al unei renumite familii de evrei spanioli, Farchy deținea afacerea numită La Papagal, adică un foarte popular magazin de modă și articole textile în general, încălțăminte, covoare etc., găzduit în imobilul din strada Lipscani nr. 76 (astăzi nr. 88). Sasson Farchy este cel care a construit la 1907 casa pe care o vedem astăzi în str. general Budișteanu, pe locul alteia mai vechi și ceva mai mici, probabil rămasă de pe vremea familiei Appel.

Farchy a locuit efectiv în casă până la moartea sa, în 1920, când a fost moștenită, ca și afacerea, de fiul său, Albert. Acesta a trebuit să le vândă pe amândouă la 1928, din cauza datoriilor grele în care intrase (de altfel a și încercat fără succes să se sinucidă doi ani mai târziu, pe aleile cimitirului evreiesc spaniol din Șos. Giurgiului). Cumpărătorul casei a fost suveranul țării de la acea dată (aprilie 1928), regele Mihai I, cu 8.350.000 lei. Acesta era la acel moment în vârstă de 7 ani, prerogativele sale monarhice fiind exercitate în numele său de Înalta Regență, formată din prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, prim-președintele Curții de Casație. Conform Constituției, Regența nu avea doar un rol politic, ea exercitând și tutela civilă asupra monarhului, care se afla astfel în situația destul de neobișnuită de a fi plasat sub tutela practic a unor străini de familie (cel puțin doi dintre cei trei regenți), deși ambii săi părinți erau în viață și sănătoși. Tutela însemna că actul de vânzare-cumpărare, deși nu l’am văzut fizic sau citit, trebuie neapărat să fi fost semnat de toți cei trei regenți. Scopul achiziției a fost acela de a furniza o locuință “de serviciu” lui Gheorghe Buzdugan, care nu dispunea de așa ceva (deși deținea o locuință proprie pe str. Știrbei Vodă, pe locul Școlii nr. 118 Vasile Alecsandri de astăzi), în vreme ce desigur prințul Nicolae locuia la Palatul Cotroceni sau în casa proprie din actualul Bulevard Eroii Sanitari, iar patriarhul Miron Cristea în Palatul Patriarhal.

Buzdugan s’a putut bucura de casă doar ceva mai mult de un an, murind aici în octombrie 1929. În locul său, Parlamentul a ales ca regent pe magistratul Constantin Sărățeanu, care și el a locuit în casă. Odată cu urcarea pe tron a regelui Carol II, casa și’a schimbat desigur destinația. În toată perioada anilor ’30, ea a găzduit instituții militare, mai întâi comandamentul Corpului Vânătorilor de Munte, ulterior Ministerul Armamentului (devenit Ministerul Înzestrării Armatei), probabil de la înființarea sa, în iunie 1934. Ministerul va rămâne aici inclusiv în timpul războiului, mai precis până în primele luni ale anului 1943, când se mută aici Administrația Domeniilor Coroanei, al cărei vechi sediu din strada Știrbei Vodă nr. 3 urma să fie demolat pentru lărgirea Palatului Regal.

La începutul perioadei comuniste, casa nu a avut o destinație stabilă, găzduind pe rând diverse instituții. În 1957, ea este atribuită nou înființatului Muzeu Cornel Medrea, după ce găzduise vremelnic și colecția de artă dr. Mircea Iliescu. Muzeul a funcționat aici multă vreme, până la retrocedarea casei către regele Mihai, pronunțată de justiție în anul 2006. Nu cunosc destinul ulterior al proprietății, e posibil să fi fost vândută.

Revin, după cm am promis, cu un nou episod despre casele bucureștene ale Familiei Regale, mai precis voi vorbi despre casa din strada I.L. Caragiale nr. 32.

Această superbă locuință în stil eclectic (Beaux-Arts), din păcate greu de admirat astăzi, după ce s'au plantat pini în fața ei, pare să fi fost construită în 1889. Voi prezenta mai jos istoria ei, așa imperfect cm am putut să o refac. Proprietarul-comanditar de la 1889 era Eliza Negel, soția colonelului Dimitrie Negel și fiica industriașului Gheorghe Assan (deci sora celebrilor George și Bazil Assan, reprezentanți de frunte ai marii burghezii bucureștene). Eliza și col. Negel au divorțat, ea recăsătorindu’se cu doctorul Dumitru Pădeanu la 1908. Acest Pădeanu s’a făcut remarcat la începutul anilor ’20, când a fost unul din întemeietorii primei organizații explicit fasciste din țara noastră, numită Fascia Națională Română, o precursoare a mișcării legionare. Prin 1923 exista deja o sciziune în rândul mișcării, una dintre grupări fiind facțiunea Pădeanu, cu sediul chiar în casa din str. Caragiale. Tot de aici, Pădeanu publica un ziar numit Fasciștii.

Deși nu am găsit vreo dovadă concretă, intuiesc că Eliza Pădeanu fostă Negel fostă Assan a murit pe la mijlocul anilor ’20, în orice caz casa a devenit proprietatea fiului ei, Dimitrie D. Negel. De aici începe legătura cu Familia Regală, tânărul Negel fiind deja de atunci un apropiat al ei. El vinde casa în ianuarie 1927 pentru 5.500.000 lei regelui Ferdinand, grav bolnav de cancer și care avea să moară în iulie același an. La partajul averii regelui, efectuat de moștenitori la sfârșitul anului, casa a revenit celei mai mari dintre fiice, adică reginei Elisabeta a Greciei. Știm că scopul achiziției fusese acela de a oferi o locuință de serviciu administratorului Domeniilor Coroanei, generalul Ernest Baliff; acest lucru este menționat explicit în inventarul făcut la moartea regelui. În fapt, dacă în București regii României s’au folosit de reședințe oficiale care erau proprietăți ale Coroanei (deci ale Statului), în practică o bună parte din necesitățile aparatului birocratic al Casei Regale erau deservite de proprietăți private ale regelui. Baliff era deja administratorul Domeniilor Coroanei din 1920 și va rămâne în funcție până la moartea sa, în februarie 1941. A locuit până la moarte și a murit în casa din str. Caragiale.

După moartea lui Baliff, casa a fost închiriată în scopuri comerciale, în particular Societății Mecano-Tehnica, care producea aparate Röntgen și în general tehnică medicală. Ca o curiozitate și coincidență, succesorul lui Baliff în fruntea Domeniilor Coroanei a fost chiar Dimitrie D. Negel, fostul proprietar al casei, care însă nu a mai locuit în ea. În 1944, prin cumul de funcții, a devenit și mareșalul Palatului.

Prin decretul Ministerului Justiției nr. 38 din 1948 a devenit automat proprietate a Statului. Este menționată explicit în hotărârea Consiliului de Miniștri din 19 iunie 1948, unde se precizează că fusese proprietatea regelui Mihai. Nu știu când și în ce condiții locuința fusese transferată din proprietatea reginei Elisabeta a Greciei în cea a regelui Mihai. Nu pare că fostul suveran ar fi depus cerere de retrocedare după 2000, ca în cazul altor proprietăți.

O paranteză importantă: Primăria Municipiului București a anunțat includerea în programul de restaturare a hanului Niculescu sau Neculescu (printre altele). O veste excelentă pentru această clădire istorică de mare importanță.

Sigur, nu este "Blocul din Calea Moșilor nr. 84" (?!) și nu este atât de tânăr precum îl consideră Primăria, adică 1856. 1856 fiind oricum mai bine decât 1864, cm apare în Lista Monumentelor Istorice. După cm am arătat acum 2 ani, hanul Niculescu este o clădire cel mai probabil de secol XVIII, una din cele mai vechi clădiri seculare încă în picioare în Bucureștiul contemporan. Știm cu siguranță că exista în forma actuală la 1817. Pentru mai multe detalii, vezi linkul postării din 2024 în comentarii.

Un element care m’a ajutat foarte mult în a localiza casa reginei Maria prin sarabanda renumerotărilor stradale a fost casa de alături, cu adresa dublă Bul. Gheorghe Marinescu nr. 33 și str. dr. Capșa nr. 12. Această casă mai degrabă modestă a fost deținută și locuită de sculptorul Oscar Han începând dinainte de 1932 și până la moartea sa în 1976.

În mod curios, nu există nici o placă memorială care să amintească acest fapt. Asta pentru că de fapt în România nu există nici un fel de reglementare și sistematizare a fenomenului plăcilor memoriale, montarea și conținutul lor fiind la latitudinea și bunul plac al urmașilor sau altor binevoitori. Astfel, o mare personalitate poate foarte bine să nu aibă placă memorială, deși orașul e plin de plăci pentru persoane care nu au atins nici o notorietate, cu tot respectul pentru activitatea desfășurată în diverse domenii culturale.

Nu știu dacă Oscar Han a fost neapărat cel mai talentat sculptor al vremii sale, dar a rămas cu siguranță în istoria artei drept cel mai marcant nume pentru sculptura de for public din țara noastră din perioada interbelică și postbelică, având în acest sens o carieră foarte lungă și prolifică. Lui i se datorează statui precum Mihail Kogălniceanu și Constantin Brâncoveanu din București, Carol I din Sinaia, Mihai Viteazul din Alba Iulia, Anghel Saligny din Constanța, Ștefan cel Mare din Piatra Neamț și multe altele, inclusiv nu mai puțin de cinci Mihai Eminescu (Constanța, Botoșani, mânăstirea Putna, Cluj și Timișoara).

După această scurtă divagație, mă voi întoarce în postarea următoare la Familia Regală, pentru a discuta despre casa necunoscută a regelui Ferdinand.

Nu am dorit să las anul să se încheie fără a lansa un nou serial Meremet, însă unul fără un subiect anume. În cercetările mele întâlnesc adesea detalii valoroase despre București, care însă nu se înscriu într’o tematică clară. Pentru început, voi explora unele proprietăți importante, fie și numai din perspectiva unora dintre cei care le’au deținut, dar despre care nu se vorbește niciodată în spațiul public.

Casa din imagine (sau jumătate din ea) a aparținut reginei Maria. Știm asta pentru că este menționată în inventarul efectuat după moartea ei, în 1938. Este situată chiar peste drum de Palatul Cotroceni și are adresă dublă, de fapt cvadruplă având în vedere că este împărțită în două: Bul. Gheorghe Marinescu 29-31 și str. dr. Ștefan Capșa 8-10. Nu pot preciza când și în ce context a devenit casa proprietate a reginei. În 1932 aparținea încă unui oarecare Angelescu; două case mai la dreapta era casa generalului Paul Angelescu, nu știu însă dacă e vorba de același personaj. Cel mai probabil, după 1932 casa a fost împărțită și regina a cumpărat jumătatea din dreapta pentru nevoile Casei sale personale. E posibil ca ea să o fi pus ca la dispoziția maestrului Casei (sau Curții) sale, colonelul Eugen Zwiedinek, ca reședință. La partajul efectuat în 1938, a rămas principesei Ileana, arhiducesă de Austria-Toscana, de la care a fost confiscată în 1948. În 2014 a fost retrocedată fiului acesteia, arhiducele Dominic.

|DÂMBOVIȚA VECHE| După ce trecea de Agie, Dâmbovița veche făcea din nou un cot pronunțat, de aproximativ 90’, dar din mai multe mișcări. Mai întâi vira ușor spre nord-est, pe la fundul proprietății logofătului Nicolae Ghica din Podul de Pământ. Acest mare domeniu a fost parcelat la începutul anilor 1850, prin mijlocul său trasându’se strada cunoscută la început sub numele de Domnița Anastasia. Explicația pentru acest nume este că face referire la Anastasia Moruzi căsătorită Argyropoulos (Arghiropol), sora domnului fanariot Alexandru Vodă Moruzi și soacra lui Ghica, care probabil că locuise aici. Trebuie precizat că nu este vorba de actuala stradă Domnița Anastasia, ci de actualul început al străzii Brezoianu. Schimbarea de nume s’a produs de’abia în 1929, str. Belvedere (segment supraviețuitor din Podul de Pământ) devenind Domnița Anastasia iar Domnița Anastasia de până atunci fiind anexată la str. Brezoianu.

După rectificarea Dâmboviței a fost trasată și strada Lipscanii Noi pe acest segment din vechea albie, mai multe proprietăți din str. Belvedere beneficiind de o extindere de teren și de fațadă și la noua stradă. Albia veche se apropia de Podul de Pământ până când devenea adiacentă acesteia și în acest punct s’a constituit după anii 1880 proprietatea de colț cu celebra clădire cu cupolă doar parter care există și astăzi. Cunoscută de mulți ca birou de relații cu publicul al MAI, ea a fost la origine proiectată pentru una din judecătoriile orașului, pe care a și găzduit’o timp de multe decenii. De aici urma un viraj spre sud-est chiar prin terenul unde astăzi se află turnul Bancorex. Trebuie remarcat că, deși știm cu toții că pe locul vechiului Hotel Victoria (Hotel de France) s’a ridicat în 1995 clădirea Bancorex, de fapt partea ei din spate (turnul) este pe locul fostului rond din spatele hotelului, unde din anii ’20 până în anii ’50 s’a aflat Pavilionul Anticarilor.

Din acest punct urma un nou viraj și mai departe întreaga stradă Ilfov de astăzi este amenajată pe albia veche a Dâmboviței. Râul curgea deci pe sub mânăstirea Sf. Ioan, unde în anii 1880 s’a mutat CEC-ul, iar între 1896-1900 s’a ridicat clădirea actuală a CEC-ului. De partea cealaltă a râului este iarăși un loc cu o îndelungată și bogată istorie. Din vechime a fost aici baia aceleiași mânăstiri Sf. Ioan. Între 1845 și 1848, pe locul ei s’a construit așa-numitul Stabiliment al Fântânilor (sau Hidraulic), o construcție ce adăpostea pompele pentru noul sistem de cișmele din oraș (din păcate restrâns la câteva străzi din centru, plus Podul Mogoșoaiei și Șoseaua Kiseleff). Această clădire și acest sistem de distribuție a apei au dăinuit patru decenii. Odată cu rectificarea cursului Dâmboviței și apariția str. Ilfov a fost desființat și Stabilimentul Fântânilor, mai ales că în aceeași perioadă a fost pus la punct sistemul modern de alimentare cu apă pe țevi de la Arcuda, deservind locuințele individuale de pe mare parte din suprafața orașului. Locul a rămas viran încă patru decenii, cuprinzând și rămășițe din albia Dâmboviței și din proprietățile de la începutul str. Domnița Anastasia. În 1926 s’a finalizat construcția frumoasei clădiri pe care o vedem și astăzi, după planurile arhitectului Statie Ciortan. Era vorba despre o clădire a Ministerului de Finanțe numită Vama Poștei, adică oficiul de vamă pentru Municipiul București. A rămas la Finanțe până în 1958, când a devenit sediul central al MAI (care trebuia să cedeze fostul său sediu, Palatul MAI, pentru Comitetul Central al Partidului). Din 2005, când MAI s’a întors în Piața Revoluției cu sediul central, aici a rămas Inspectoratul General al Poliției.

În sfârșit, trebuie spus că din cele mai vechi timpuri există strada Mihai Vodă, care lega Podul Mogoșoaiei de mânăstirea Mihai Vodă (și mai departe mergea până în str. Izvor). Desigur, odată cu demolările din anii ’80 nu ne’a mai rămas decât segmentul de pe malul stâng al Dâmboviței iar podul Mihai Vodă a fost desființat. Înainte însă de anii 1880 aveam vechiul pod Mihai Vodă la colțul cu str. Ilfov, după care strada trecea pe malul drept. Aici exista o mare casă boierească din perioada fanariotă, a boierilor Ghiculești, aproximativ pe locul Policlinicii MAI de astăzi și al unei părți din splaiul și albia Dâmboviței actuale. Această casă a aparținut marelui ban Dumitrache Ghica (m.1807), cel mai important boier de la sfârșitul sec. XVIII. De la el a moștenit’o unul din numeroșii săi fii, marele ban Mihail Ghica, apoi după 1850 fiii acestuia Gheorghe și Vladimir. În anii 1860 aici s’a instalat nou creata prefectură a județului Ilfov, care practic a rămas timp de un secol. În anii 1890 casa a fost demolată după ce s’a construit noua clădire a Prefecturii pe str. Ilfov colț cu Splaiul Dâmboviței, în ceea ce fusese grădina din spate a casei Ghica. Prefectura și instituțiile sale succesoare au rămas aici până la sfârșitul anilor ’60 (în ultima variantă era Sfatul Popular al Regiunii București), când a devenit un sediu secundar al Ministerului Sănătății, iar astăzi găzduiește Judecătoria sectorului 3.

Foto: anonim, anii 1850. Se vede foarte bine Stabilimentul Fântânilor fotografiat din incinta mânăstirii Sf. Ioan, peste pod. În spate turnul Agiei și în depărtare mânăstirea Mihai Vodă. În stânga, se vede un segment destul de lung din ulița Mihai Vodă, inclusiv fațada casei Ghica.

Dat fiind că din păcate turul din 12 iulie nu s'a putut ține din motive imposibil de prevăzut, îl reprogramăm pentru sâmbătă, 6 septembrie, la ora 16:00. Traseul mai exact este începutul Căii Moșilor continuat cu străzile Calomfirescu și Stelea, o zonă în felul ei deosebită din centrul Bucureștiului, dar puțin discutată și vizitată.
Pentru înscrieri, așteptăm email la [email protected], cu mențiunea numărului de persoane dacă e cazul. Este nevoie de WhatsApp pentru includerea în grupul destinat evenimentului.

Următorul tur se va desfășura în zona Căii Moșilor (partea veche, între Centrul Vechi și Bulevardul Carol I) sâmbătă, 12 iulie, la ora 18:00 (anticipând posibilă caniculă).

Ca și data trecută, doritorii sunt rugați să trimită un email la [email protected], menționând numele persoanelor participante și un număr de telefon, pentru a se putea comunica prin WhatsApp. Turul este gratuit.

Vara aceasta, Meremet dorește să se întâlnească cu iubitorii Bucureștiului într'o serie de tururi prin zone istorice din centrul orașului. Pentru început, propunem o plimbare de 1-2 ore prin zona străzii Sfinții Apostoli, în ziua de sâmbătă, 14 iunie, la ora 16:00. Tururile vor fi gratuite.

Pentru înscriere, doritorii sunt invitați să trimită un email la [email protected], menționând numele și prenumele, precum și un număr de telefon. Numărul de participanți va fi limitat la 15, desemnați în ordinea primirii emailurilor, deci este recomandat să vă înscrieți cât mai repede. Fiecare participant trebuie să fie activ pe WhatsApp, pentru a putea fi inclus într'un grup dedicat evenimentului. În cadrul grupului vor fi comunicate detaliile concrete, inclusiv reconfirmarea participării sau o eventuală amânare a turului (ex. din motive meteorologice).

Vă așteptăm !