Instabeauty Studio

Ascultam azi un reel și am auzit o frază care mi-a făcut click:
"Your social media is not for your friends, it's for you, for you dreams and your self expression. It's for the people who need what you have to offer and haven't found you yet."
Mi-am dat seama cât de bine explică de ce pagina mea nu mai este de mult doar despre sprâncene și m-am decis să scriu postarea pe care eram în dubii dacă s-o scriu sau nu.
Fac în continuare sprâncene și nu numai. Asta este meseria mea și o iubesc. Dar dacă mă urmăriți de ceva vreme, știți că pagina asta a devenit și despre multe alte lucruri: sănătate, perimenopauză, sport, nutriție, traumă, ADHD, relația cu noi înșine, relația cu copiii noștri și, în general, despre tot ceea ce ne influențează viața ca femei, subiecte din aria mea de interes.
Nu pentru că aș vinde ceva din toate astea. Pur și simplu petrec foarte multe ore citind, ascultând podcasturi, urmărind medici, cercetători și specialiști din afară. Majoritatea informațiilor pe care le găsesc sunt în engleză și, de multe ori, nici nu ajung în România ani de zile sau ajung într-o formă foarte diluată.
Când găsesc ceva care mă ajută pe mine să înțeleg mai bine cm funcționează corpul, creierul sau viața în general, simt nevoia să dau informația mai departe.
Nu, nu pentru sunt expert în toate domeniile și nu pentru că pretind că dețin adevărul absolut, ci pentru că știu cât de mult m-ar fi ajutat și pe mine să găsesc unele dintre informațiile astea cu 10 sau 15 ani mai devreme.
Așa că atunci când vedeți la mine o postare despre masă musculară, despre menopauză, despre somn, despre stres sau despre orice alt subiect care nu are legătură directă cu sprâncenele, să știți că nu încerc să vă vând un tratament miraculos și nici să vă conving de ceva.
Încerc doar să fac ceea ce fac de ani de zile pentru mine: să învăț, să filtrez informația și să o traduc într-un limbaj pe care să-l putem înțelege cu toții.

Postarea asta este și pentru femeile care, din când în când, îmi spun că ar trebui să mă rezum la sprâncene. Pentru cele care cred că dacă vorbesc despre masă musculară, menopauză, ADHD, traumă, nutriție sau sănătate înseamnă că încerc să vând ceva. Pentru cele care presupun că orice informație distribuită are în spate un interes ascuns sau că orice imagine folosită într-o postare este o încercare de a convinge pe cineva de ceva.
Nu câștig bani din lucrurile despre care scriu și nici nu primesc comisioane pentru podcasturile pe care le ascult, pentru studiile pe care le citesc sau pentru informațiile pe care le descopăr. De cele mai multe ori, sunt subiecte care mă interesează pe mine personal, iar pentru că multe dintre clientele mele sunt femei de vârste apropiate cu mine, care trec prin provocări similare, aleg să le împărtășesc și aici.
Da, uneori folosesc imagini sugestive. Da, uneori folosesc comparații vizuale. Nu pentru că vând masaje anticelulitice, tratamente-minune sau promisiuni imposibile, ci pentru că o imagine poate explica în câteva secunde ceea ce mie mi-ar lua câteva paragrafe să descriu.
Pagina asta nu este doar despre sprâncene. N-a mai fost de mult.
Este despre lucrurile pe care le descopăr, despre întrebările pe care mi le pun, despre informațiile pe care le consider utile și despre conversațiile pe care le am zilnic cu femei reale, care se confruntă cu probleme reale.
Nu voi înceta să împărtășesc lucruri pe care le consider valoroase doar pentru că cineva presupune că în spatele fiecărei postări trebuie să existe o strategie de vânzare sau că ar trebui să mă rezum la fotografii cu sprâncene înainte și după.
Pentru că, din păcate, încă trăim într-o țară în care multe subiecte importante ajung greu la oameni. Și dacă pot contribui măcar puțin la schimbarea asta, atunci consider că timpul petrecut citind și documentându-mă nu a fost degeaba.🫶

"Arată mai bine decât mi-am imaginat! Acum regret că nu am făcut-o mai demult..."
Sprâncene cu aspect natural, pentru d-na profesoară de limba engleză, construite prin tehnica hybrid. 🤍

Aici e poveste lungă.
Ea e o doamnă foarte dragă mie, care mi-a fost clientă la microneedling acum 5-6 ani. Ar fi vrut atunci să-i fac şi ceva la sprâncene, dar pentru că arătau aşa (foto sus) i-am spus că nu-i fac nimic până nu scoatem măcar o parte din pigment. Zic o parte, pentru că tot, n-aş fi putut oricum. De ce? Pentru că a doua persoană care îi făcuse sprâncenele, îi acoperise cu pigmentul numit "camuflaj" vechea pigmentare şi îi făcuse peste "frumusețile" pe care le avea acum.
Ce este acest pigment camuflaj şi de ce e aşa o fatalitate?
Este un pigment creat pentru camuflarea anumitor cicatrici sau diferențe de culoare ale pielii și conține o cantitate mare de dioxid de titan. Acesta are particule mai mari decât cele ale pigmenților obișnuiți, ceea ce îl face relativ ușor de implantat, dar extrem de dificil de îndepărtat.
Din punctul meu de vedere, nu ar trebui folosit niciodată pentru acoperirea unei micropigmentări vechi. Rezultatele sunt, de cele mai multe ori, catastrofale pe termen lung. În timp, se poate transforma în alb, galben sau alte nuanțe nenaturale, iar ceea ce părea inițial o soluție devine o problemă și mai mare.
Mai grav este că dioxidul de titan nu răspunde la îndepărtarea cu laser la fel ca alți pigmenți, ceea ce face corecțiile ulterioare extrem de dificile. În peste 15 ani de când lucrez în domeniu, nu îmi amintesc să fi văzut un singur caz în care acoperirea unei micropigmentări vechi cu pigment de camuflaj să fi reprezentat cu adevărat o soluție reușită.
Acum revenind la situația de mai devreme, a refuzat atunci să facem îndepărtarea, dar anul trecut s-a răzgândit şi mi-a spus că e pregătită să începem.
Astăzi, după doar 2 şedințe de laser, i-am refăcut sprâncenele cu un aspect mult mai natural şi aerisit. Am evitat să mai aduc sprâncenele atât de aproape de șanțurile glabelare, pentru a nu mai crea acel aspect dur, încărcat, pe o față deja expresivă. 🤍

Cum am scăpat de dermatilomanie?

Ani de zile m-am confruntat cu comportamentul ăsta și cred că foarte puțini oameni înțeleg cât de tare mă afecta. Nu doar estetic, deși și asta conta. Îmi era rușine de mâinile mele. Nu arătau niciodată feminine, îngrijite sau frumoase. Erau aproape tot timpul pline de răni, cu pielea smulsă până aproape de jumătatea degetelor, cu carne vie, inflamații și sângerări. Unghiile începuseră să se deformeze de la cât trăgeam de cuticule și de pielea din jurul lor, iar eu ajunsesem să mă uit la mâinile mele cu un amestec de frustrare și neputință. Nu mai zic câtă muncă avea manichiurista mea....
Dar cel mai rău era faptul că nu reușeam să mă opresc.
Mă certam cu mine, mă biciuiam psihic constant, ca doar câteva secunde mai tarziu, fără să-mi dau seama, să mă trezesc din nou trăgând de o pieliță. Pentru cine nu a trecut prin asta pare simplu. „Păi nu mai face.” Doar că nu funcționează așa. La un moment dat nu mai este o alegere conștientă. Devine un comportament automat, un tic, ceva ce faci aproape fără să realizezi.
Acest comportament face parte dintr-o categorie mai largă numită Body Focused Repetitive Behaviors, alături de rosul unghiilor, smulsul părului, rosul interiorului obrajilor și alte comportamente repetitive similare. De asemenea, este mult mai frecvent la persoanele cu ADHD, anxietate, PTSD, traumă sau perioade lungi de stres intens.
În cazul meu, faptul că aveam unghiile foarte subțiri și tăioase, contribuia foarte mult la acest proces. Prindeam o bucățică de cuticulă cu unghia, trăgeam puțin de ea, apoi continuam cu dinții și de acolo totul escalada foarte repede. O perioadă, cu mulți ani în urmă, oja semipermanentă mă ajutase enorm, pentru că unghia devenea mai groasă și nu mai era atât de ascuțită încât să mă ajute să încep procesul ăsta. Din păcate, ulterior am dezvoltat o alergie la oja semipermanentă și ani de zile nu am mai putut să folosesc nimic. Am încercat de câteva ori să revin la ea, dar reacția revenea de fiecare dată. Cel mai probabil pe un fond de sensibilizare care s-a accentuat în perioada asta de fluctuații hormonale.
Acum aproximativ două luni, după ani în care m-am luptat cu comportamentul ăsta, mi-a venit o idee extrem de simplă. Nu să mă controlez mai bine, clar nu ținea de control. Nu să am mai multă voință, nici voința nu era punctul meu slab. Nu să mă cert mai tare, ci să schimb efectiv instrumentul cu care îmi făceam rău.
Şi uite aşa m-am gândit să-mi pun gel pe unghii. Probabil aveam nişte preconcepții legate de unghiile cu gel, asociindu-le cu oribilitățile alea cu care mă întreb mereu, "cum se şterg fetele alea la fund?" La fel cm probabil multe femei sunt panicate de micropigmentare, că au văzut mii de "râme" oribile pe fețele altor femei şi la asta se raportează.
Şi uite aşa unghiile au devenit mai groase, mai rotunjite și nu au mai fost suficient de ascuțite încât să pot prinde și smulge pielițele așa cm făceam înainte. Primele săptămâni au fost ciudate, pentru că impulsul era în continuare acolo. De multe ori îmi venea automat să fac același lucru, doar că nu mai puteam. Iar pe măsură ce zilele au trecut, am observat ceva ce nu credeam că voi spune vreodată: comportamentul a început să dispară.
Astăzi se împlinesc aproape două luni de când nu-mi mai rănesc degetele. Pentru un om care nu s-a confruntat niciodată cu asta probabil nu pare mare lucru. Pentru mine este enorm. Pentru prima dată după foarte mulți ani mă uit la mâinile mele și nu mai văd răni, nu mai văd inflamații, nu mai văd degete pe care încerc să le ascund.
Văd, în sfârșit, o problemă pe care am încercat să o rezolv ani de zile și pe care am reușit să o opresc nu prin voință, nu prin rușine și nu certându-mă cu mine, ci înțelegând ce o declanșează și găsind o soluție practică pentru ea.
Nu judecați starea lor actuală, am programare la întreținere peste câteva zile.

De ce unele femei trec prin perimenopauză aproape fără să clipească, iar altele au senzația că le-a explodat creierul, corpul și viața în același timp?
Cu cât citesc mai mult și cu cât discut cu mai multe femei, cu atât mi se pare că explicația nu poate fi doar hormonală.
Am văzut femei care au făcut sport toată viața, au mâncat sănătos, au avut grijă de ele și tot au ajuns în punctul în care nu se mai recunoșteau. La fel cm am văzut femei care au trecut prin perimenopauză/menopauză aproape fără simptome, așa că am început să mă întreb dacă diferența nu este, de fapt, în altă parte.
Dacă nu cumva unele dintre noi intrăm în perioada asta cu un sistem nervos deja obosit după zeci de ani de compensare.
Mă uit la mine și văd un ADHD diagnosticat târziu, văd o copilărie care nu a fost tocmai simplă, văd ani întregi în care am funcționat pe bază de responsabilitate, hipervigilență și încăpățânarea de a merge înainte indiferent ce se întâmplă.
Și mă întreb dacă nu cumva estrogenul a fost ani la rând unul dintre lucrurile care m-au ajutat să țin toate astea sub control, iar când a început să fluctueze și apoi să scadă, nu a creat probleme noi, ci le-a scos la suprafață pe cele pe care reușisem să le compensez foarte bine.
Poate de aceea unele femei nu pierd doar somnul sau răbdarea în perimenopauză, poate pierd și capacitatea de a mai ține ascunse toate lucrurile pe care le-au dus după ele o viață întreagă.
Poate de aceea unele ajung să simtă că au anxietate, depresie, burnout, ADHD, probleme hormonale sau că pur și simplu au înnebunit.
Adevărul este că uneori, avem câte puțin din toate. Nu am răspunsul. Încă îl caut, dar încep să cred că discuția despre perimenopauză este mult mai complexă decât niște hormoni care scad și niște bufeuri.
Și poate că întrebarea nu este doar ce se întâmplă cu estrogenul.
Poate întrebarea este ce se întâmplă atunci când estrogenul scade într-o femeie care și-a petrecut ultimii 30-40 de ani compensând, luptând, adaptându-se și mergând înainte fără să aibă prea mult timp să se ocupe de ea însăși.
Ce aud eu de fapt:
"Nu am devenit anxioasă la 48 de ani. Am fost mereu anxioasă, doar că până acum reușeam să funcționez."
sau
"Nu am dezvoltat ADHD la 50 de ani. La 50 de ani a devenit imposibil să-l mai compensez."
sau
"Nu am devenit traumatizată în perimenopauză. În perimenopauză au început să se vadă costurile traumei."
Nu toate intrăm în perimenopauză cu aceeași poveste neurologică, emoțională și biologică în spate.
Poate de fapt ăsta e motivul pentru care experiențele sunt atât de diferite.
Food for thought.....

Săptămâna trecută mi-a scris că are un eveniment și voia doar să își stilizeze sprâncenele, era prea din scurt să le micropigmentăm (aşa am şi reintrodus serviciul de stilizare, m-am simțit prost că am refuzat-o).
Astăzi a ajuns la mine să le pigmentăm. Am "înmuiat" forma aleasă de persoana care i-a stilizat sprâncenele, care era puțin prea dură pentru trăsăturile ei și am ales microblading-ul pentru un rezultat discret, natural și armonios.
Genul de sprâncene pe care oamenii le observă fără să își dea seama exact de ce arăți mai bine. 🤍

Apasă aici pt info👉https://bit.ly/3pt0r9x

Întreținerea nu mai e despre transformare, e despre cm păstrezi ce e al tău, în condiții optime. 🤍

Apasă aici pt info👉https://bit.ly/3pt0r9x

De ce ne autosabotează creierul exact atunci când avem cea mai mare nevoie de el?

Una dintre cele mai frustrante experiențe este să știi exact ce ai de făcut, să înțelegi perfect de ce acel lucru ți-ar face viața mai bună și, cu toate astea, să te trezești că îl amâni la nesfârșit. De aici apare și concluzia pe care mulți dintre noi o tragem aproape automat: mă autosabotez.
Doar că, de multe ori, nu este vorba despre lipsă de voință, disciplină sau caracter. Un creier aflat de mult timp în stres, burnout, epuizare sau suprasolicitare începe să funcționeze diferit. Studiile arată că sunt afectate inclusiv zonele responsabile de planificare, luarea deciziilor și inițierea acțiunii, în timp ce sistemele implicate în detectarea amenințărilor devin mai reactive.
Așa se ajunge la situația aparent absurdă în care un telefon, un e-mail, o programare sau chiar o oră de sport nu mai sunt percepute ca simple sarcini, ci ca încă ceva care consumă dintr-o rezervă de energie deja insuficientă. Nu pentru că sunt dificile, ci pentru că un creier obosit începe să vadă costul înainte să vadă beneficiul.
Una dintre cele mai utile lecții pe care am învățat-o în ultimul an este să nu negociez prea mult cu mine însămi atunci când știu că trebuie să fac ceva. Am auzit ideea asta la Mel Robbins, celebra regulă de 5 secunde și am observat că funcționează surprinzător de bine: dacă mă opresc să analizez cât chef am, câtă energie am sau dacă este momentul potrivit, șansele să găsesc un motiv să procrastinez cresc considerabil. Dacă însă mă ridic și încep înainte să transform totul într-o dezbatere internă, lucrurile devin brusc mult mai simple.
Asta pentru că un creier obosit este extrem de convingător atunci când încearcă să conserve energie. Și, uneori, ceea ce numim autosabotaj nu este altceva decât un mecanism de protecție dus prea departe.
Deci înainte să ne etichetăm drept leneși, lipsiți de motivație sau incapabili să ne ținem de planuri, ar merita să ne întrebăm dacă nu cumva problema reală este că funcționăm de prea mult timp cu rezervorul aproape gol. Pentru că există o diferență uriașă între un om care nu vrea și un om care este pur și simplu epuizat. Iar soluțiile sunt complet diferite.

De la an la an privesc chipul femeilor diferit.
Poate pentru că și eu mă schimb sau poate pentru că timpul mă învață lucruri pe care acum zece ani nu aveam cm să le văd. Dar cred că are legătură și cu faptul că multe dintre clientele mele sunt alături de mine de ani de zile. Am crescut împreună și ne-am maturizat împreună.
Iar asta mi-a schimbat și felul în care privesc sprâncenele.
În urmă cu câțiva ani eram preocupată în primul rând de reconstrucție: să redau forma, să completez golurile, să creez structură, să reglez asimetrii, să perfectionez patterns.
Astăzi mă interesează ceva în plus.
Cum se așază o sprânceană pe chipul unei femei de 45, 50 sau 60 de ani.
Cum îi susține expresia, cm îi luminează privirea, cm poate să fie prezentă fără să fie primul lucru pe care îl observi.
De ceva vreme caut o estetică diferită, mai aerisită, mai delicată, mai apropiată de textura naturală a firului de păr și de felul în care un chip matur poartă frumusețea.
Cred că foarte multe femei arată spectaculos atunci când sprâncenele sunt reconstruite corect.
Şi mai cred că au nevoie de sprâncene care să le pună în valoare chipul de astăzi, nu chipul pe care îl aveau la 30 de ani.
Asta este direcția care mă preocupă cel mai mult în perioada aceasta: să creez sprâncene din ce în ce mai naturale, mai elegante și mai armonioase pentru femeile care vor să se maturizeze frumos. ✨️🤍