Patron

Dinamo creează valoare, dar riscă să o piardă gratis

Dinamo pare să fi găsit în sfârșit una dintre piesele care i-au lipsit în ultimii ani: scoutingul.

Clubul reușește să identifice jucători care, după ce ajung în Ștefan cel Mare, cresc și își măresc valoarea. Este un lucru esențial pentru un club care nu poate concura financiar cu echipele care au bugete mult mai mari.

Problema este că Dinamo riscă să piardă exact ceea ce reușește să construiască.

Contractele pe doi ani pot fi o soluție atunci când aduci un jucător și încă nu știi cât poate progresa. Dar atunci când acesta confirmă, trebuie să urmeze și prelungirea contractului. Altfel, ajungi în situația în care jucătorul își crește cota, devine important pentru echipă și apoi poate pleca gratis.

Am mai văzut acest scenariu la Dinamo, iar în lot există jucători care au întrat în ultimul an de contract. Clubul trebuie să găsească o soluție pentru a-i păstra sau, dacă acest lucru nu este posibil, să decidă dacă îi vinde înainte de a-i pierde fără să primească nimic în schimb.

Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

Un jucător poate valora mai mult pentru Dinamo prin ceea ce produce pe teren într-un ultim sezon decât prin suma pe care clubul ar putea să o obțină dintr-un transfer. Pe de altă parte, pierderea lui gratis înseamnă că toată valoarea creată prin scouting și dezvoltare nu se transformă și într-un câștig financiar.

Este, până la urmă, una dintre deciziile dificile pe care trebuie să le ia un club: banii obținuți dintr-un transfer sau valoarea sportivă păstrată până la finalul contractului.

Iar aici începe probabil una dintre cele mai interesante discuții despre felul în care ar trebui să construiască Dinamo în următorii ani.

Pentru că Dinamo pare că a început să învețe să descopere talentul. Următorul pas este să învețe cm să gestioneze valoarea pe care o creează.

Dinamo învinge ultima clasată în deplasare și își consolidează poziția de lider în SuperLigă.

Un început ezitant, un gol primit rapid, apoi reacția pe care trebuie să o aibă o echipă aflată în fruntea clasamentului. Dinamo a întors meciul încă din prima repriză și a intrat la cabine cu trei goluri marcate.

În partea a doua nu a mai forțat. A controlat jocul, și-a protejat avantajul și a plecat din deplasare cu cele trei puncte.

Poate că nu este cazul să vorbim încă despre titlu. Obiectivul stabilit pentru acest sezon este clasarea pe unul dintre primele trei locuri, iar antrenorul a spus foarte clar că în vestiar nu s-a discutat despre câștigarea campionatului, ci despre victoria în fiecare meci.

Și poate că tocmai aici este cheia.

Nu trebuie neapărat să-ți propui titlul de la început pentru a ajunge să te bați pentru el. Trebuie să tratezi fiecare meci ca pe unul pe care vrei să-l câștigi.

Să nu conteze că joci cu liderul sau cu ultima clasată. Să nu conteze că ești în deplasare sau acasă. Să nu existe meciuri în care intri mai puțin concentrat pentru că adversarul pare accesibil.

Pentru că dacă Dinamo va continua să câștige meci după meci, să adune puncte și să rămână în frunte, la un moment dat nici nu va mai fi nevoie să discutăm despre obiectivul „titlu”. Clasamentul va pune singur această întrebare.

Locurile 1-3 sunt obiectivul. Perfect.

Dar dacă vrei să ajungi acolo, mentalitatea trebuie să fie una singură:

Victoria, în fiecare meci.

Iar dacă această mentalitate te ține în frunte până la final, poate că, fără să fi fost obiectivul stabilit la început, titlul va deveni obiectivul firesc al ultimei părți de sezon.

Karamoko: 600.000 de euro sau încă un jucător pierdut gratis?

Dinamo se află în fața unei decizii importante în cazul lui Karamoko. Atacantul a intrat în ultimul an de contract, iar clubul a primit o ofertă de 600.000 de euro. În condițiile în care șansele unei prelungiri par reduse, Dinamo trebuie să aleagă între a încasa acum o sumă de bani sau a păstra jucătorul, asumându-și riscul de a-l pierde gratis la finalul sezonului.

Nu este însă prima dată când clubul ajunge în această situație. În ultima perioadă, Dinamo a mai pierdut jucători ale căror contracte au expirat după ce aceștia nu au dorit să prelungească înțelegerea. De aici apare o întrebare firească: este mai bine să pierzi un jucător gratis sau să încasezi bani pentru el atunci când există o ofertă?

În cazul lui Karamoko, suma de 600.000 de euro trebuie analizată în raport cu aportul său real la echipă. Atacantul a avut momente bune, dar a fost și inconstant. Nu este un jucător care să fi avut până acum o contribuție constantă și decisivă, ceea ce face ca oferta să fie una care merită luată în calcul.

Pe de altă parte, faptul că se află în ultimul an de contract îi scade valoarea de piață. Clubul interesat știe că poate aștepta și încerca să îl obțină gratis peste câteva luni.

Tocmai de aceea, cei 600.000 de euro pot reprezenta un punct de plecare pentru negocieri. Dacă există interes real pentru jucător, Dinamo ar trebui să încerce să obțină mai mult.

Dar, indiferent de suma finală, clubul trebuie să își stabilească foarte clar strategia: cât valorează pentru Dinamo un ultim sezon al lui Karamoko și cât valorează riscul de a-l pierde gratis?

Pentru că, după mai multe plecări fără bani încasați, problema nu mai este doar despre un singur transfer. Este despre dacă Dinamo își permite să continue să piardă jucători fără să obțină nimic financiar în schimb.

Iar dacă 600.000 de euro este o sumă corectă pentru ceea ce a arătat Karamoko până acum, poate că este momentul ca Dinamo să transforme un jucător aflat în ultimul an de contract într-o sursă de venit, în loc să riște ca peste câteva luni să nu mai valoreze nimic pentru club.

Sopra tutti siamo noi – când PCH domina România

„Sopra tutti siamo noi” nu era doar un banner. Era o declarație.

La începutul anilor 2000, suporterii lui Dinamo îl afișau cu mândrie pentru că, în lumea ultra din România, aveau toate motivele să creadă că sunt deasupra tuturor. Peluza Cătălin Hîldan era un reper, iar derby-urile erau așteptate nu doar pentru rezultat, ci și pentru momentul în care se ridica pânza și vedeam ce mai pregătise Peluza.

Au fost ani în care PCH oferea adevărate spectacole. Coregrafiile ajungeau în topurile Ultras World și făceau înconjurul Europei. Aveam, cm se spunea atunci, coregrafii de Champions League, chiar dacă echipa nu era de Champions League.

Poate că tocmai aici este una dintre cele mai frumoase amintiri ale acelei perioade. Dinamo nu avea întotdeauna echipa pe care ne-o doream, dar avea o peluză care ne făcea să fim mândri. Înaintea derby-urilor, curiozitatea era uriașă. Se vorbea despre coregrafie, se încerca ghicirea ei, iar când începea meciul și Peluza se ridica, pentru câteva minute parcă tot stadionul se oprea.

Erau momente în care simțeai că faci parte din ceva mai mare decât un simplu meci de fotbal.

Imaginile rămâneau în memorie. Nu doar pentru dimensiunea lor, ci pentru mesaj, pentru imaginație și pentru pasiunea pe care o transmiteau. Era perioada în care adversarii știau că, indiferent ce se întâmplă pe teren, în peluză Dinamo venea pregătită să impresioneze.

Astăzi, inevitabil, apare nostalgia.

În ultimii ani, coregrafiile Peluzei nu mai domină nici măcar peisajul ultra românesc. Nu este vorba despre faptul că fiecare coregrafie trebuie să fie mai mare decât precedenta, ci despre faptul că prea multe au devenit simple, previzibile și fără mesajul puternic care făcea odinioară diferența.

O coregrafie adevărată înseamnă idee, creativitate, mesaj, execuție și emoție. Trebuie să te uiți la ea și să simți ceva. Să îți rămână în minte după ce ai plecat de la stadion.

PCH trebuie să redevină numărul unu

Dacă vorbim despre coregrafii, Peluza Cătălin Hîldan trebuie să își propună din nou să domine România.

Nu „să fie printre cele mai bune”.

Să fie cea mai bună.

Poate că trebuie să ne întoarcem cu gândul la perioada în care un derby începea pentru suporteri cu mult înainte de fluierul arbitrului. Începea cu întrebarea: „Ce mai pregătește PCH-ul?”

Asta trebuie să se întoarcă.

Trebuie să ne fie din nou nerăbdare să vedem Peluza. Să existe acea emoție înainte ca primul cartonaș să fie ridicat, acea liniște de câteva secunde înainte ca întreaga coregrafie să prindă viață.

Să îi facem pe cei care vin la stadion să privească din nou spre PCH și să se întrebe ce urmează.

Pentru că Dinamo are o istorie extraordinară în tribune, iar generațiile de astăzi nu trebuie doar să o povestească. Trebuie să o continue.

„Sopra tutti siamo noi” nu trebuie să rămână doar o fotografie din trecut.

Trebuie să fie din nou o stare de spirit.

PCH trebuie să-și recapete locul în vârful peluzelor din România. Nu pentru nostalgie. Ci pentru ca, peste alți douăzeci de ani, noi să fim cei despre care se va spune: „Îți mai amintești ce coregrafii făcea PCH-ul?”

Pornită favorită înaintea meciului, Dinamo a învins cealaltă echipă, vorba primarului, și își consolidează primul loc în clasament.

Dincolo de cele trei puncte, meciul de astăzi ne-a arătat însă care este diferența dintre un club condus profesionist și unul organizat după o logică feudală. Într-un asemenea model, stăpânul controlează totul, ia toate deciziile, iar cei din jur nu sunt puși să gândească, ci să execute. Competența devine secundară, inițiativa poate fi privită ca o amenințare, iar oamenii ajung să fie apreciați mai ales pentru cât de bine știu să spună „da”.

În fotbalul modern, lucrurile nu pot funcționa așa. Un club important are nevoie de oameni competenți, de responsabilități clare și de departamente care să-și facă treaba fără ca fiecare decizie să ajungă pe masa unui singur om.

Dinamo a avut un drum lung și greu până aici. Au fost ani în care clubul a supraviețuit mai mult decât a construit, iar suporterii au trebuit să accepte prea multe dezamăgiri și prea puțină stabilitate.

Tocmai de aceea, ceea ce se întâmplă acum merită privit cu atenție.

Jucători pe care îi consideram foarte greu de înlocuit sunt uitați încet-încet de suporteri. Nu pentru că ar fi devenit peste noapte fotbaliști mai slabi, ci pentru că atunci când lucrurile sunt făcute profesionist, valoarea unui club nu mai depinde de un singur individ.

Un jucător pleacă și altul îi poate lua locul. Un antrenor pleacă și echipa trebuie să continue să funcționeze. Important este ca nivelul clubului să nu scadă de fiecare dată când dispare o piesă.

Asta înseamnă construcție pe termen lung.

Scouting, analiză, pregătire fizică, medicină sportivă, academie, management, marketing, comunicare — toate aceste zone trebuie să producă rezultate, iar munca lor să se regăsească în cele din urmă în evoluția echipei.

Când aceste lucruri încep să dea randament, inevitabil apar și rezultatele.

Iar la Dinamo încep să apară.

Acum urmează însă partea în care trebuie să demonstrăm că merităm să fim acolo unde suntem.

Debut cu dreptul în Cupa României, dar fără prea multe concluzii

Dinamo debutează cu dreptul în această ediție a Cupei României, într-un meci împotriva unui adversar modest, de Liga a III-a, în care stafful tehnic a profitat de ocazie pentru a le oferi minute jucătorilor care au evoluat mai puțin în acest început de campionat.

Primele 20 de minute au fost reușite. Dinamo a intrat serios în meci, a avut ritm, a pus presiune și a reușit să înscrie de trei ori. După acest început foarte bun, ritmul a scăzut considerabil, iar partida a devenit mai degrabă una de gestionare a rezultatului.

Problema este că tocmai această diferență mare de valoare dintre cele două echipe ne împiedică să tragem concluzii foarte clare despre unii dintre jucătorii care au primit astăzi șansa de a evolua. Am văzut și câțiva dintre jucătorii transferați în această vară, însă este greu să ne formăm o părere corectă despre ei după un asemenea meci. Adversarul nu le-a pus probleme reale, iar pentru a vedea adevărata lor valoare va trebui să-i urmărim în partidele în care presiunea și nivelul adversarului vor fi cu totul altele.

De aceea, nici entuziasmul, nici criticile nu ar trebui să fie exagerate după această partidă. Pentru unii dintre jucători, meciul de astăzi a fost mai degrabă o ocazie de a acumula minute și de a intra în ritmul competiției decât un test adevărat.

Partea mai puțin plăcută este că doi jucători au părăsit terenul accidentați. Sperăm ca problemele lor să nu fie serioase, pentru că în acest început de sezon fiecare absență poate conta.

Rămân, în primul rând, cele trei puncte. Un debut convingător ca rezultat, cu 20 de minute foarte bune și apoi o scădere firească a ritmului, într-un meci în care Dinamo nu a fost pusă cu adevărat în dificultate.

Nu trebuie însă să confundăm această victorie cu o calificare. Mai sunt două meciuri în grupă, iar obiectivul este să obținem un parcurs cât mai bun și să ne asigurăm un culoar favorabil în fazele eliminatorii ale competiției. Pentru moment, putem spune doar atât: Dinamo a făcut primul pas cu dreptul. Pentru concluzii despre echipă și, mai ales, despre noile transferuri, trebuie să mai avem răbdare.

Când contează să fii acolo

Între 140 și 240 de lei au costat biletele la derby-ul praghez de duminică, pe un stadion cu 18.262 de locuri, care a fost sold-out. Prețuri peste cele practicate în mod constant de Dinamo la meciurile de campionat.

Pentru meciul de sâmbătă, la tribuna a doua, biletele au început de la 400 de lei, pentru ca astăzi să ajungă la 240 de lei.

Dacă privim aceste prețuri prin prisma nivelului de trai din România, este firesc să spunem că sunt mari. Dar cred că discuția merită dusă puțin mai departe.

Sunt convins că cel puțin 7.000 de suporteri dinamoviști au plătit, de-a lungul timpului, sume mai mari decât acestea pentru a vedea în străinătate derby-uri europene sau meciuri de Champions League.

Au plătit biletul, avionul, trenul, hotelul și toate celelalte cheltuieli. Uneori au dat chiar mult peste prețul oficial pentru un bilet cumpărat de pe piața secundară.

Și, de cele mai multe ori, întrebarea nu era:

„Cât costă?”

Ci:

„Ai prins bilet?”

Pentru că important era să fii acolo. Să trăiești meciul din tribună și să poți spune peste ani: „Am fost acolo.”

De aici apare și paradoxul.

Pentru un derby european sau un meci de Champions League acceptăm mai ușor un preț mare. Facem sacrificii, găsim soluții și plătim, pentru că vrem să fim prezenți.

Când însă prețul crește pentru un meci important al lui Dinamo, începem să protestăm. De parcă banii pentru bilet ar intra în contul adversarului de sâmbătă.

Nu spun că 240 sau 400 de lei sunt bani puțini . Nu sunt. Și nimeni nu trebuie judecat dacă pur și simplu nu își permite.

Dar putem fi consecvenți.

Dacă am fost dispuși să plătim mult pentru a vedea un derby european, poate că ar trebui să ne întrebăm și cât valorează pentru noi să fim acolo când joacă Dinamo.

Putem discuta despre prețuri, putem cere variante mai accesibile și putem critica politica clubului. Dar să nu uităm de ce mergem pe stadion.

Unele meciuri nu se văd. Se trăiesc.

Iar uneori, mai important decât cât ai plătit este să poți spune:

„Am fost acolo.”

Douăzeci de ani de război rece: Claudio Lotito împotriva Curvei Nord

Puține conflicte din fotbalul european au durat atât de mult precum cel dintre Claudio Lotito și Curva Nord a lui Lazio. De peste două decenii, președintele clubului – om de afaceri și senator al Italiei – se află într-o confruntare permanentă cu galeria biancoceleste, o rivalitate care a ajuns să definească întreaga sa conducere.

La originea conflictului stă legendarul grup Irriducibili, care timp de 33 de ani a dominat Curva Nord și a devenit unul dintre cele mai respectate, influente și controversate grupuri ultras din lume. Coregrafiile impresionante, prezențele masive în deplasări și identitatea puternică au făcut din Irriducibili un reper al fenomenului ultras internațional. Autodizolvarea grupului, anunțată în 2020, a închis un capitol important din istoria peluzelor europene și a fost privită cu regret de o mare parte a scenei ultras mondiale, indiferent de rivalitățile dintre galerii.

În iulie 2004, Claudio Lotito a preluat Lazio într-un moment critic, cu datorii de aproximativ 380 de milioane de euro. A salvat clubul de la faliment printr-o politică severă de austeritate și disciplină financiară. În cei peste 20 de ani de mandat, Lazio a câștigat șase trofee: trei Cupe ale Italiei (2009, 2013 și 2019) și trei Supercupe ale Italiei (2009, 2017 și 2019), devenind al doilea cel mai titrat președinte din istoria clubului după Sergio Cragnotti.

Salvarea financiară a avut însă un cost. Lotito a eliminat privilegiile de care beneficiau liderii Irriducibililor în perioada Cragnotti și a desființat influența economică pe care aceștia o aveau asupra merchandisingului și activităților din jurul Curvei Nord. Pentru Lotito era începutul unei administrații bazate pe legalitate; pentru galerie era începutul unui război.

Conflictul a explodat în 2005-2006. Liderii Irriducibililor – Fabrizio"Diabolik" Piscitelli , Yuri Alviti, Fabrizio Toffolo și Paolo Arcivieri – au fost arestați și acuzați că ar fi încercat să îl constrângă pe Lotito să vândă clubul. Cei patru au petrecut peste doi ani în arest preventiv și au fost condamnați în primă instanță. Însă, după aproape 20 de ani de procese, în mai 2026, Curtea de Apel din Roma i-a achitat definitiv cu formula „il fatto non sussiste”, stabilind că fapta pentru care au fost judecați nu exista. Pentru mulți suporteri ai lui Lazio, cei patru au devenit simbolul unei nedreptăți judiciare.

În paralel, nici Lotito nu a fost lipsit de probleme cu justiția, fiind condamnat în primă instanță într-un dosar privind modul în care și-a consolidat controlul asupra acțiunilor clubului, fără a executa însă vreo pedeapsă cu închisoarea.

În ultimii ani, conflictul s-a reaprins dintr-un alt motiv. După ce a condus și Salernitana, iar în vara lui 2026 a preluat și Reggina, numeroși suporteri au acuzat că președintele găsește resurse pentru alte proiecte fotbalistice, în timp ce Lazio este obligată să vândă jucători importanți și să reducă investițiile în lot. Această percepție a alimentat și mai mult ruptura dintre Lotito și Curva Nord.

Nemulțumirea a culminat în iarna și vara lui 2026, când boicotul meciurilor și marșul celor aproximativ 20.000 de suporteri pe străzile Romei au demonstrat că, după mai bine de două decenii, conflictul este mai puternic ca niciodată.

Astăzi, Claudio Lotito controlează aproximativ 67% din acțiunile clubului și nu dă niciun semn că ar intenționa să facă un pas înapoi. De cealaltă parte, chiar dacă numele Irriducibili a dispărut, spiritul Curvei Nord continuă să fie principalul opozant al conducerii.

Douăzeci și doi de ani după preluarea clubului, bilanțul lui Lotito rămâne unul paradoxal: un președinte care a salvat Lazio de la faliment și a adus șase trofee, dar care nu a reușit niciodată să câștige cea mai dificilă confruntare – cea cu propriii suporteri.

În fotbal, suporterul are mereu ceva de spus.

Conducerea nu face bine. Antrenorul nu alege bine. Jucătorii nu aleargă suficient. Transferurile sunt slabe. Prețurile sunt prea mari. Stadionul nu arată cm trebuie. Rezultatele nu sunt suficiente. Aproape orice poate deveni motiv de nemulțumire.

Și, uneori, critica este justificată. Un suporter are dreptul să ceară mai mult de la clubul pe care îl iubește.

Dar există o întrebare pe care o punem mult prea rar: noi ce facem pentru club?

Vrem transferuri, vrem performanță, vrem Europa, vrem salarii bune pentru jucători și vrem un club sănătos financiar. Dar când vine vorba să cumpărăm un bilet, să ne facem abonament, să cumpărăm un tricou sau pur și simplu să venim la stadion, entuziasmul nu mai este întotdeauna la fel de mare.

Ne dorim un club puternic, dar uneori ne comportăm ca și cm responsabilitatea pentru existența lui ar aparține exclusiv altora.

Este foarte ușor să stai în fața telefonului și să explici ce trebuie schimbat. Este mult mai greu să fii acolo, să plătești biletul, să umpli stadionul și să contribui, atât cât îți permiți, la viitorul echipei.

Poate că a venit timpul să înțelegem că suporterul nu este doar cel care are pretenții de la club. Este și una dintre resursele clubului.

Iar dacă vrem să avem dreptul de a cere mai mult, ar trebui să fim dispuși să oferim și noi ceva.

Pentru că dragostea pentru o echipă nu se măsoară doar în decibeli, comentarii și critici.

Uneori se măsoară foarte simplu: într-un bilet cumpărat, într-un abonament și într-un loc ocupat în tribună.

https://www.bilete.ro/dinamo-bucuresti-fcsb/superliga-etapa-8-dinamo-bucuresti-fcsb-05-sept-2026/

Dinamo mai are de lucru pentru a rămâne în frunte

Dinamo a început ezitant partida cu Corvinul, iar acest lucru ne-a costat destul de repede. O eroare defensivă le-a permis gazdelor să deschidă scorul, obligându-ne să alergăm după egalare încă din prima parte a meciului.

După primirea golului, însă, Dinamo a preluat controlul partidei. Am avut inițiativa, am împins adversarul în propria jumătate, iar egalarea a venit la începutul reprizei secunde. Au urmat 10-15 minute de dominare aproape totală, în care am avut șansa să întoarcem definitiv rezultatul. Din păcate, nu am reușit să marcăm golul victoriei.

Cele trei puncte ne-ar fi menținut pe primul loc și după această etapă, însă acum trebuie să așteptăm celelalte rezultate. Dinamo a început etapa din postura de lider, dar este posibil să nu o încheie pe aceeași poziție.

Putem privi și spre un detaliu care, retrospectiv, poate deveni important: faptul că în împrumutul portarului Sandu la Corvinul nu a fost inclusă o clauză care să-i interzică acestuia să joace împotriva lui Dinamo. Într-un campionat în care diferențele pot fi mici și fiecare punct poate conta, astfel de detalii nu sunt deloc de neglijat.

Dincolo de clasament, meciul de la Arad ne-a arătat că Dinamo mai are de lucru. Nu este suficient să reacționăm bine după ce primim gol. Trebuie să începem meciurile mai bine, să reducem greșelile individuale și să profităm de perioadele în care dominăm adversarul.

Urmează meciul din Cupă, unde îi vom vedea probabil la lucru pe jucătorii mai puțin utilizați în acest debut de campionat, precum și pe o parte dintre fotbaliștii care au ajuns mai târziu la echipă. Va fi o ocazie bună pentru ei să demonstreze că pot reprezenta soluții reale pentru meciurile importante care urmează.

Sezonul este lung, iar o remiză la Arad nu schimbă radical lucrurile. Dar dacă Dinamo vrea să rămână în frunte până la final, astfel de meciuri trebuie transformate din egaluri în victorii. Am început etapa de pe primul loc. Pentru a rămâne acolo, însă, mai avem de muncit.