Doloiu Stefania

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 29 Mai: „Căderea” Constantinopolului.
La data de 29 mai 1453, într-o zi de marți, a avut loc „căderea Constantinopolului”, adică a capitalei Imperiului Bizantin, în urma asediului armatei turcești condusă de sultanul Mahomed al II-lea, care reușește să străpungă apărarea bizantină și să pătrundă în orașul asediat de mai bine de două luni. Întemeiat în anul 330 de împăratul Constantin cel Mare, orașul Constantinopol a dăinuit mai bine de unsprezece veacuri, iar în momentul cuceririi sale de către armatele turcești, gloria militară a Imperiului Bizantin era de mult apusă. În plan teritorial, statul bizantin se reducea în anul 1453 doar la oraşul Constantinopol şi la zona din imediata sa vecinătate, restul teritoriului fiind deja cucerit de armata otomană. Marele asediu al Constantinopolului a început în aprilie 1453, iar efectivele modeste ale armatei din interiorul orașului, vor trebui sa facă față impresionantei armate otomane de peste 100.000 de oameni, ce vor folosi pentru prima dată în istorie, tunurile și praful de pușcă la asediul unei cetăți. De la începutul asediului, vor avea loc 14 atacuri ale turcilor asupra cetăţii, puterile occidentale urmărind cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, dar nici atunci în ceasul al doisprezecelea, statele europene nu vor dori să întindă vreo mâna de ajutor „fraţilor creştini”. Asaltul final al Constantinopolului a început pe 29 mai, puţin după miezul nopţii, atacurile făcându-se în valuri succesive până în zorii zilei când corpul de elită al ienicerilor turci vor reuși să înfrângă eroica rezistenţă a apărătorilor epuizaţi și vor pătrunde în cetate. Ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, a murit și el în luptă, încercând în zadar să apere zidurile cetății. Iar după ce au intrat în oraș, turcii au măcelărit o mare parte a populației, jefuind apoi toate bisericile din oraș, inclusiv vestita catedrală Sfânta Sofia, unde ferecăturile din aur şi argint care împodobeau Evangheliile au fost prădate, iar sfintele icoane au fost aruncate în foc. Legenda spune că atunci când turcii au năvălit în sfânta biserică, doi preoți care oficiau divina liturghie, au dispărut pur și simplu din sfântul lăcaș şi vor apărea din nou în ziua în care Constantinopolul va reveni din nou în stăpânirea creștinilor, iar liturghia va fi reluată din momentul în care atunci a fost întreruptă. Jefuirea Constantinopolului a durat trei zile şi trei nopţi, în tot acest timp populația orașului fiind masacrată fără milă, iar bisericile și alte lăcașe de cult fiind jefuire şi profanate. În acele zile nefaste a pierit și un mare număr de capodopere ale umanității, în special cărțile rare aflate în marea bibliotecă a orașului și unde se aflau importante lucrări ale antichității, precum cele a lui Aristotel, Platon, Seneca și alții, lucrări care au fost aruncate în foc, rupte în bucăți, călcate în picioare și distruse de către armata otomană. Astfel, după cucerire, Constantinopolul va deveni capitala Imperiului Otoman sub numele de Istanbul și de aici vor fi coordonate următoarele cuceriri ale otomanilor din Europa și Asia Mică. Din punct de vedere istoric, căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârșitul vechiului Imperiu Bizantin, ci și confirmarea unei mari puteri militare, adica a Imperiul Otoman, care după ce va cuceri Balcanii va reprezenta un permanent pericol pentru Europa și pentru civilizația creștină în următoarele secole.

Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX) Statutul politico – juridic al Țărilor Române în Evul Mediu a fost ...

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 23 Mai: Cedarea de către România a Insulei Șerpilor din Marea Neagră.
La data de 23 mai a anului 1948 , ca urmare a presiunilor tot mai crescute a Uniunii Sovietice față de România, la București a fost semnat actul de cedare a Insulei Șerpilor din Marea Neagră către Uniunea Sovietică. Actul de cedare a insulei a fost semnat de către Nikolai Pavlovici Sutov, prim-secretar de ambasada, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al URSS si Eduard Mezincescu, reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Populare Romane. Această cedare s-a făcut cu încălcarea Tratatului de pace de la Paris, încheiat in 1947 ce interzicea ajustări teritoriale sau modificări ale frontierelor după semnarea tratatului mentionat anterior. Trebuie amintit că actul prin care s-a făcut cedarea insulei nu a fost ratificat niciodată de Parlamentul României si nici nu a fost adoptată vreo lege constituționala cu privire la modificarea frontierei de stat cu URSS. Insula Șerpilor este situata la 45 de kilometri in largul Marii Negre, in dreptul Brațului Sulina, având o lungime de 662 de metri si o lățime de 440 de metri, cu un relieful deloc primitor, insula fiind formată din gresii dure. Trebuie spus că Insula Șerpilor a făcut parte până în 1947 din teritoriul României, iar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, între 1941 și 1944, baza militară românească de aici a fost supusă unor numeroase bombardamente sovietice,datorită poziției sale strategice de la gurile Dunării. După cm am mai spus, din anul 1948, insula a intrat în cadrul Uniunii Sovietice, iar la scurt timp, aceasta a fost transformată într-un complex militar, unde au fost amplasate radare de mare putere şi cu rază mare de acţiune și staţii de bruiaj şi de ascultare a convorbirilor radio. Sovieticii au instalat aici cabluri telefonice subacvatice care făceau legătura cu Odessa şi au amenajat locuri de acostare pentru nave. După destrămarea URSS, Insula Şerpilor a fost disputată la Curtea Internaționala de Justiție, de către Ucraina şi România, ambele părți considerând că insula este relevantă pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre. În prezent ea face parte din teritoriul Ucrainei, dar în Hotărârea pronunţată la 3 februarie 2009, Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit, cu unanimitatea voturilor judecătorilor, traseul liniei de delimitare între platoul continental şi zonele economice exclusive ale celor două state, acordând României 9700 km² din zonă economică exclusivă din Marea Neagră, adică 79,34% din suprafaţa în dispută de cca. 12.200 km².

Rezolvarea subiectelor de BAC la ISTORIE Învățăm cm să abordăm corect subiectul de bac la istorie. Vom parc...

Cristina, îți mulțumim!
Lecțiile pregătite de Ștefania Doloiu sunt la un click distanță: https://notebune.ro/courses/istorie-bacalaureat/
Spor la învățat!

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Gutu - 2 aprilie: Plebiscitul privind aducerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României.
La data de 2 aprilie 1866 a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al ţării, a unui prinţ străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866. În ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6% din cei peste 680.000 de electori români, care au făcut să se consfinţească prin votul lor alegerea unui principe străin pe tronul ţării şi păstrarea unităţii naţionale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859. Rezultatul plebiscitului va arata că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării, a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin, a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin. Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Ţara Românească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunţă că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunţă definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorţi de izbândă deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor. Rezultatele plebiscitului nu au întârziat însă să apară și astfel, cu o majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

LECȚIA DE ISTORIE - 27 martie: Unirea Basarabiei cu România.
La data de 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, întrunit la Chișinău, a votat Unirea Basarabiei cu România, această unire fiind de fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia țaristă în anul 1812. În sala unde s-a votat decizia de unire au fost prezenți toți membrii Sfatului Țării, organul legislativ al Basarabiei, precum și premierul român Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand, ca reprezentant al poporului român la acest eveniment. Dintre cei 135 de deputați prezenți la aceasta ședință, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, însă citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste cu sloganul „Trăiască Unirea cu România!”. Actul de unire a fost semnat de Ion Inculeț, președintele Sfatului Ţării, de vicepreședintele Pantelimon Halippa si de secretarul acestui for legislativ, Ion Buzdugan, care după semnarea actului de unire, va adăuga pe acest act un slogan, ce avea următoarea formulă: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”. Imediat după declararea unirii, Rusia a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul de unire, motivând că Basarabia este parte a Rusiei, însă Guvernul român a respins categoric obiecțiile nejustificate ale acesteia referitoare la Basarabia. Astfel, Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România în anul 1918, urmând ca peste câteva luni, mai precis la 28 noiembrie 1918, o altă provincie româneasca şi anume Bucovina, să stabilească unirea cu ,,Patria Mamă”, iar desăvârșirea ,,reîntregirii” să se realizeze la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, când delegațiile din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania vor vota și ele unirea acestor provincii prin care se forma ,,România Mare”. Referitor la unirea Basarabiei cu România, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 se va recunoaște legitimitatea acestei unirii, iar țări precum Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia vor semna un tratat politic în care erau specificate următoarele ,,Considerăm că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată”. Astfel, considerându-se că populaţia basarabeană și-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România, părţile semnatare ale acestui tratat politic, recunoşteau suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut si Nistru, adică asupra Basarabiei.

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 16 Martie: „Proclamația către bucureșteni” lansată de Tudor Vladimirescu
La data de 16 martie1821, Tudor Vladimirescu, ajuns cu trupele sale de panduri la Bolintin, a lansat „Proclamația către bucureșteni”, prin care îi chema pe aceștia la lupta antiotomană. Reamintesc faptul ca această proclamație a fost înscrisă în principalul document programatic al Revoluției de la 1821, document ce a purtat numele de „Cererile norodului românesc”. Textul acestei Proclamații redă următoarele cuvinte rostite de către Tudor Vladimirescu: „Către toți locuitorii din orașiul Bucureștilor, parte bisericească și mirenească, boierească și negustorească, și către tot norodul. Pricinile care m-au silit a apuca armele, sânt pierderea privilegiuirilor noastre și jafurile cele nesuferite care le pătimesc frații noștri. Mai înaintea intrării mele în București, cu cale am socotit să vă vestesc mai întâi ca din partea norodului uitare de hrisov celor mai înainte lucrate și să vă chiem pe toți ca să vă uniți cu norodul și să lucrați cu toții dinpreună obșteasca fericire, făr’ de care norocire în parte nu poate fi. Fraților! Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile voastre sfânta dragoste cea către patrie, vă rog aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam și câte bunătăți aveți, toate sânt răsplătiri din partea neamului, de la strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim și noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimele cele dobitocești și vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim vrednici a ne numi neam. Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și ca niște frați, fii ai unia maici, să lucrăm cu toții împreună, fieștecare după destoinicia sa, la câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre”. După lansarea aceste Proclamații, Tudor Vladimirescu va intra în Bucureşti, fiind primit de o mulţime entuziastă, mulțime care îl va numit cu drag şi respect „domnul Tudor”. În următoarele zile avea să-şi aşeze tabăra militară pe platoul de lângă Mănăstirea Cotroceni, preluând în scurtă vreme controlul principalelor obiective întărite din București, evitând însă orice conflict cu conducătorii Eteriei din oraş. Astfel, Tudor Vladimirescu a trebuit să acţioneze într-un context internaţional şi intern extrem de complicat, deoarece dezavuarea oficială a mişcărilor revoluţionare de către ţarul Rusiei a avut grave urmări asupra Revoluției, iar acţiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc uitaseră de planul iniţial de trecere la sud de Dunăre şi se înstăpâniseră aici, comportându-se ca o armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi abuzuri asupra populației românești. Și, deşi a fost înfrântă, Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României, iar cauzele sale naționale şi sociale, au adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene, situaţia din Principatele Române, lucru care a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote din Țările Române, în anul 1822.

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 21 decembrie: Mitingul din Piața Palatului, inițiat de Ceaușescu în decembrie 1989.
La data de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a convocat la Bucureşti un mare miting, în sprijinul poziţiei sale față de evenimentele de la Timişoara. Aflat în balconul C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a început să le vorbească oamenilor adunaţi în Piaţa Palatului, iar la un moment dat în timpul discursului, din mulţime s-a auzit un zgomot puternic, apoi huiduieli și ţipete, iar transmisiunea de televiziune a fost întreruptă. A fost reluată pentru scurtă vreme, timp în care românii au putut vedea cm soţii Ceauşescu încercau cu disperare să tempereze mulţimea. Mitingul a devenit imediat unul anticomunist, iar mulţimea strânsă în piață a rupt cordoanele forţelor de ordine şi a început să strige împotriva lui Ceauşescu. Cuprins de panică, Ceaușescu se retrage în clădirea Comitetului Central și cere mobilizarea forţelor armate pentru lichidarea manifestaţiilor de la București și din țară. Pe parcursul zilei însă, tot mai mulţi oameni ies în stradă și încep să manifesteze împotriva regimului, iar seara în Piaţa Romană și la Sala Dalles, forţele de ordine operează arestări și trag în manifestanţi, înregistrându-se primii morți și răniți în București. În fața acestei situații, sute de persoane se vor regrupa la Universitate și vor ridica baricade, care în cursul nopţii au fost sparte cu tancurile și TAB-urile armatei. În cursul nopții de 21 decembrie, în centrul Bucureștiului sunt detaşaţi soldaţi ai Unităţii Speciale de Lupta Antiteroristă și ofiţeri de Securitate îmbrăcaţi în haine civile, care încep să tragă asupra manifestanților de pe clădiri sau străzile laterale, înregistrându-se astfel numeroși morți și răniți. Măcelul din centrul Bucureștiului va continua până în jurul orei 3.00 dimineața, când manifestanţii vor fi împrăştiaţi ori arestaţi de forțele de represiune fidele lui Ceaușescu și regimului său.

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 19 Decembrie: Sfârșitul bătăliei de la Verdun.
La data de 19 decembrie 1916, în Primul Război Mondial, se sfârșește bătălia de la Verdun, dintre trupele franceze și cele germane. Aceasta a fost cea mai lungă bătălie a Marelui Război, precum și una dintre cele mai sângeroase, bilanțul ei numărând aproape peste 800.000 de victime de ambele părți. Mulţi istorici consideră că bătălia de la Verdun, prin durata şi ororile sale, a reprezentat cea mai lungă bătălie din istorie, un adevărat măcel care a marcat de atunci mai multe generaţii. Începută în februarie 1916, bătălia de la Verdun avea să continue luni de zile în condiții inimaginabile, în tranșee fiind un adevărat infern deoarece apa şi noroiul paralizau orice mișcare, iar bombardamentele neîntrerupte ale artileriei devastau totul în jur. Se estimează că, pentru fiecare kilometru pătrat de pe linia frontului și-au pierdut viața mii și mii de oameni, cei mai mulți din cauza artileriei care a folosit în această luptă peste 40 de milioane de proiectile de toate calibrele, dar și din cauza gloanțelor, minelor explozive sau a gazelor de luptă. Amploarea luptelor, durata și numărul uriaș al victimelor a făcut ca această bătălie să mai fie numită și „Abatorul”, deoarece în această luptă numărul de morți, răniți și dispăruți a fost de-a dreptul impresionant. Pentru francezi, bătălia de la Verdun a fost unul dintre momentele culminante al Primului Război Mondial, deoarece soldații francezi, chiar dacă s-au aflat într-o stare jalnică, au luptat cu curaj și au reușit să încetinească și chiar să blocheze înaintarea germană.