SOUL MADE Solutions

JLo e pe punctul de a lansa o nouă modă : cea a costumului de baie !?!

Bubuie social media despre concertul Jennifer Lopez la București.
Se exprimă cu precădere și admirativ femeile.

JLo este apreciată pentru energie, dans, interpretare live, condiție fizică, discurs tușant, sfaturi, emoție, mulțumirile aduse publicului…

Beneficiarii unei culturi mici (deși România a dat lumii multe valori) sunt mereu gata să se prosterneze în fața oricărei personalități internaționale.

Poporul nostru are o stimă de sine joasă și asta impactează simțul nostru critic.
Pendulăm între extrema megalomaniei și cea a "artei" people-pleasing-ului.

Nu contest calitățile artistei (deși mie nu mi-a plăcut de ea decât în filmul Selena), dar nu pot să nu văd cu tristețe ce se ascunde în spatele ținutelor ei extrem de sumare.

Și dacă ar fi fost ținut pe plajă acest concert, tot mi-ar fi zgârâiat retina suita de "costume de baie" prin care cântăreața și-a pus în valoare trupul bine lucrat la sală.

Ce e mult strică, ce-i puțin nu ajunge.

JLo s-a îmbrăcat în mod excesiv cu aceste ținute tip body/costum de baie și asta spune multe.

În spatele acestei nevoi de a seduce fizic se ascunde un mare conflict interior, o mare suferință în fața implacabilului vieții : îmbătrânirea.

Multe artiste și fanele lor cad în capcana luptei pentru tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte frizând ridicolul și inautenticitatea.

E ok să ai grijă de corpul tău, e ok să faci sport, e ok să fii sexy, e ok să fii extravagant,-ă (mai ales ca artist).

Aproape totul e ok, dacă ai grija măsurii.

La JLo teama expirării și a devalorizării se exprimă prin fiecare ținută – un nou "costum de baie" !!!

Nu știu cm poate să seducă această platitudine vestimentară...
Vestimentar, eu nu mai văd limita dintre o cântăreață și o "artistă" p0rn0.

Da, e multă muncă în spatele unui astfel de concert, e multă disciplină, multă voință, multă energie… dar aici e și multă ADICȚIE.

Mai nou muncim, citim, studiem, facem sport etc. etc.
Nu din pasiune.
Din adicție.
Din nevoia dusă la nivel de dependență de a fugi de noi.
Din nevoia dusă la nivel de dependență de a evita realitatea.
Din nevoia dusă la nivel de dependență de a umple golul interior.
Cu ceva.

Dar “CEVA” nu e ce trebuie.
Chiar dacă sună bine și ne face să părem intelectuali sau disciplinați sau ambițioși sau pasionați.

Când înlocuim CEVA cu dezvoltarea personală ieșim din dependența de măști.



Marina

Tu când te-ai uitat ultima dată cu sufletul la miracolul vieții – copiii (mici și mari)?!
Când e ultima dată când ai agresat neintenționat corola de minuni a lumii – copiii (mici și mari)?!

Dacă ne-am aminti mai des că în fiecare adult care ne enervează se află - poate - un copil rănit, speriat, ezitant, dezorientat, neglijat, umilit, agresat, însetat și înfometat de iubire, de atenție, de grijă, de admirație, de respect... un copil curios și pus pe șotii și pe testat limite, am fi cu toții mai frumoși și mai buni, mai blânzi și mai toleranți, mai generoși, mai atenți, mai smeriți, mai conectați.

Să ne iasă conectarea cu copiii (mici și mari)! 💕

La mulți ani!

Marina – Esențialul se vede clar doar cu inima!

SOUL MADE Solutions Coaching, consiliere, ateliere & materiale care susțin dezvoltarea emoțională & relațională

Suntem ce îmbrăcăm, ce gândim și ce vorbim...

Într-o zi din vara lui 2008, pe când luasem Bruxelles-ul la picior pe tocuri de 5... elegănțică (talent nativ, n-am făcut niciodată prea mult efort), cu o fustiță cu ceva motive folclorice stilizate și subtile (achiziție de pe Rue Neuve din capitala Europei) și cu sandăluțele în mână, sunt oprită de un bărbat la limita celei de-a 3-a tinereți:
- Bonjour ! Mă scuzați (îmi zice domnul), am o curiozitate: de unde sunteți? Din ce țară?
- Bonjour ! E atât de evident că nu sunt de pe-aici?
- Mais oui, il est bien évident !
- Din România (zic eu foarte mândră... în +6 ani cât am stat p-acolo, n-am mai văzut român așa de mândru că e român cm eram eu...)
- Ah, bon ?! Așa e moda la voi în România?! Sandalele se poartă-n mână? (zice el ironic)
- Nu! zic eu amuzată. Nu ține de moda din România, aș zice mai degrabă de stilul personal... mi s-au umflat picioarele de la atâta mers și... Vă deranjează că merg desculță?
- Nu neapărat, nu mă pot hotărî... dar sunteți, fără îndoială o apariție stranie... de o eleganță... rurală... aș zice... și totuși, aveți o atitudine foarte îndrăzneață și vorbiți bine franceza...
- Mulțumesc! (îi răspund eu pe ton de flirt neadecvat în vreme ce românca încrezătoare din mine se umfla în pene și mai tare). Mă bucur că se vede că am crescut și la țară și la oraș... Mă bucur că v-am oferit și o altă perspectivă despre români (despre care se știa VOIT doar că cerșesc în intersecții și la metrou)...

6 ani mai târziu - nu la Beaulieu, ci la Place Louise - cu aceeași fustiță, dar pe alte tocuri (de data asta purtate corespunzător), sunt abordată de un bărbat sub 40. Îl simt în dreapta mea cm își acordă pașii cu ai mei.
- Excuse me, I've been following you for a few hundred steps trying to figure out how to approch you... can I ask you a question?
- Well... if you've made such an effort, go ahead.
- Are you in a relationship?
- Wow!? What a question... (WTF îmi zic în mintea mea rușinată, destabilizată, ezitantă... ia-ți-o p-asta!?! să zic adevărul sau să mint?!?! ăsta vrea să m-agațe... watch out, girl)... hmmmm...
- I know it's very personal, but please...
- I'm not! zic eu scurt.
- OK, zice el derutat, cu o dublă expresie de încântare și dezamăgire. That leads me to the next one: are you married?!
- ?!... (no, dacă tot ai intrat în horă, joacă, mândro!!!) Huh... no, I'm not...
- WOW! Unbelievable!!! I did not expect such an answer... huh...
Se gândește în timp ce avansăm agale (transpirând... el de emoții, eu din empatie 😜) și-mi scoate un:
- Do you have a problem?!?!
- 😂😂😂😂 Do I?! 🤔

Tânărul cu origini flamande m-a abordat în engleză, convins fiind că sunt turistă. Cică se vedea după mers, după haine, după eleganță, după feminitate - n-aveam cm să fiu de-ale lor, sigur veneam dintr-o țară "exotică"...

Textul ăsta nu este despre mine, este despre:

1. prima impresie și stima de sine
2. prejudecăți și maniere
3. tactica prin care bărbații, destabilizați în fața unei apariții feminine, încearcă să câștige teren atacând femeia sau testându-i încrederea în sine: v. așa e moda la voi în România?/eleganță rurală & ai o problemă?! (tipă mișto & single = o tipă problemă/cu probleme)...
4. semnele care ne arată de timpuriu unde ne e locul, ce ne vine și ce nu ne vine... doar că noi ne încăpățânăm să forțăm destinul... mie nu mi-a venit Bruxelles-ul, dar nu-i bai! beneficiile pe care am știut să mi le iau din această experiență au compensat paguba...

După +6 ani de Belgia, m-am întors parcă olecuță mai puțin elegantă, c'est vrai... dar Bruxelles-ul n-a scos româncuța din mine!

Între timp, moda feminină la București a evoluat ca în imaginea din dreapta... WTF?!?!?! 😱
Ceva fustă pe sub pardesiul crem, ștrampi negri, șosete negre cu buline albe și "adidași" albi?! 😱
Și, "conform" codului bunelor maniere, femeia merge pe partea cu carosabilul

Jeeeeez, am îmbătrânit și m-am demodat eu, sau ce?!?!



Marina - Esențialul se vede clar doar cu inima!

Later edit:

Dănuța îmi place și îmi displace deopotrivă, dar afirmațiile de mai jos mi s-au părut cât se poate de veridice.

Pentru că am fost interpelată într-un comentariu, adaug câteva impresii personale pe marginea visual-ului creat plecând de la materialul Danei Budeanu.

„În momentul când naști, devii Dumnezeu – pentru copilul tău”. Așa le spune Dănuța „amețitelor” care nu știu să aprecieze sau regretă maternitatea.
Dar părerea mea este că atât mama, cât și tatăl devin Dumnezei pentru copiii lor, devin repere, devin încarnarea adevărului absolut, devin modele de conduită.
Pentru mine, această afirmație este un apel la conștientizare, la trezire, la asumarea rolului extrem de important pe care îl jucăm în viața copiilor noștri.
Și, totodată, Universul salvează mama și tatăl prin nașterea copilului lor. 𝐼̂𝑛 𝑣𝑖𝑧𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑚𝑒𝑎, 𝑛𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑎 𝑎𝑚𝑏𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑝𝑎̆𝑟𝑖𝑛𝑡̦𝑖. 𝐸𝑢 𝑛𝑢 𝑜 𝑝𝑒𝑟𝑐𝑒𝑝 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑙𝑎 𝑛𝑖𝑣𝑒𝑙𝑢𝑙 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑢𝑙𝑢𝑖, 𝑐𝑖 𝑠̦𝑖 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙, 𝑝𝑠𝑖ℎ𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐 𝑠̦𝑖 𝑒𝑛𝑒𝑟𝑔𝑒𝑡𝑖𝑐. 𝐴𝑠̦𝑎𝑑𝑎𝑟, 𝑖̂𝑛 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑏𝑎̆𝑟𝑏𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑎𝑠𝑢𝑚𝑎̆ 𝑟𝑜𝑙𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑡𝑎𝑡𝑎̆, 𝑠̦𝑖 𝑒𝑖 „𝑛𝑎𝑠𝑐”.

Cum adică Universul îi salvează pe cei care nasc? Îi salvează prin șansa pe care le-o dă să se iubească pe sine înșiși prin copiii lor. Prin șansa pe care le-o dă să se ocupe de copilul lor interior și să facă reparenting pentru el în măsură în care își parentează copiii biologici.

Majoritatea adulților zilelor noastre nu am avut parte de un parenting sănătos și asta a fost o mare sursă de traumă și suferință.

Părinții au șansa să-și minimizeze suferința (de adulți) în măsura în care-și depășesc condiția și fac un parenting suficient de sănătos pentru copiii lor biologici.
Eu cred cu tărie că cel mai mare „dușman” al fiecărui adult este propriul copil interior rănit care se cere iubit, îngrijit și satisfăcut emoțional.
Cei care nu reușesc să fie părinți suficient de buni pentru copiii biologici, au un copil interior rănit pe care încă îl ignoră și-l neglijează.

Eu nu sunt mamă (încă) și nu e neapărat o alegere, dar nu consider că Universul vrea să mă „piardă” sau refuză să mă „salveze” (de la suferința originară) pentru că nu m-a cadorisit cu copii. Poate că eu am capacitatea de a sta cu copilul meu interior și de a face reparenting cu el fără necesitatea unei ființe materiale (copilul biologic) care să-mi amintească de el și care să mă conecteze cu el. Sau poate că nu aș fi fost capabilă să mă ocup suficient de bine de copilul interior dacă aveam și copii biologici. Poate m-ar fi depășit această situație.

Am avut însă șansa să lucrez cu copii de toate vârstele și nu ratez ocazia de a iubi orice copil care îmi ajunge în brațe/preajmă. 🙏

În altă ordine de idei, în câteva discuții personale dar și terapeutice, am avut ocazia să sesizez o frustrare în rândul bărbaților pe motiv că ei nu pot naște și, pentru a deveni părinți, sunt obligați să depindă de o femeie - deși, cu evoluția științei și reactualizarea normelor sociale, pare să fie doar o chestiune de timp.
Am simțit că acești bărbați trăiesc cu o rană pe nedreptate. În general, asta se întâmplă în rândul bărbaților care nu reușesc să construiască relații funcționale cu femeia (sau nu-și doresc să trăiască cu o femeie) și asta-i privează de șansa de a deveni tați (pentru moment, după cm spuneam).

În încheiere, din fericire, în ciuda abuzurilor pe care unii dintre noi le-am trăit în sânul propriilor familii, am reușit să fim frumoși chiar și dacă sufletele părinților noștri au fost cătrănite.

Dar, ca regulă generală, în copiii noștri se va vedea cât de frumoși suntem noi la interior, ei ne vor expune sufletul în văzul tuturor.

Să ne iasă (RE)parenting-ul frumos!

PS: această postare nu se vrea un stigmat la adresa celor care au ales să nu devină părinți!


Marina - Esențialul se vede clar doar cu inima!

Mai bine mai târziu decât niciodată! Uneori merge vorba asta...
Anul ăsta am ratat ziua bărbatului pe stil tradițional – 9 martie... deci, nu l-am felicitat public. Shame on me 🙈

Dar băieții ăștia de la Epic Show (v. link în comentarii) nu mă lasă să nu-mi cer scuze și să nu felicit bărbatul secolului 21: bărbatul autentic și vulnerabil, în pas cu vremurile pe care le trăiește, în flow cu partenera sa!

𝑨𝒔̦𝒂𝒅𝒂𝒓, 𝒄𝒖 𝒔𝒄𝒖𝒛𝒆 𝒔̦𝒊 𝒑𝒍𝒆𝒄𝒂̆𝒄𝒊𝒖𝒏𝒊, 𝒍𝒂 𝒎𝒖𝒍𝒕̦𝒊 𝒂𝒏𝒊 𝒃𝒂̆𝒓𝒃𝒂𝒕𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒖𝒑𝒅𝒂𝒕𝒂𝒕, 𝒃𝒂̆𝒓𝒃𝒂𝒕𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒄𝒖𝒓𝒂𝒋𝒐𝒔 𝒔̦𝒊 𝒊̂𝒏𝒅𝒓𝒂̆𝒛𝒏𝒆𝒕̦ 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒔𝒇𝒊𝒅𝒆𝒂𝒛𝒂̆ 𝒏𝒐𝒓𝒎𝒂 𝒔̦𝒊 𝒆𝒗𝒐𝒍𝒖𝒆𝒂𝒛𝒂̆! 𝑳𝒂 𝒎𝒖𝒍𝒕̦𝒊 𝒂𝒏𝒊 𝒔̦𝒊 𝒍𝒂 𝒎𝒖𝒍𝒕𝒆 𝒑𝒂𝒉𝒂𝒓𝒆 𝒅𝒆 𝒊𝒖𝒃𝒊𝒓𝒆 𝒔𝒊𝒏𝒄𝒆𝒓𝒂̆ 𝒔̦𝒊 𝒂𝒖𝒕𝒆𝒏𝒕𝒊𝒄𝒂̆, 𝒅𝒆 𝒗𝒊𝒂𝒕̦𝒂̆ 𝒗𝒊𝒆, 𝒕𝒓𝒂̆𝒊𝒕𝒂̆ 𝒄𝒖 𝒑𝒐𝒇𝒕𝒂̆!

Adevărul este că femeile sunt mult mai mult pe dezvoltare personală, autocunoaștere, vindecare emoțională și psihologică, self-help etc. Asta le amplifică inteligența socio-emoțională pe care ele o au deja... cumva nativ. Prin construcția lor, prin funcționarea lor la nivel de suflet. Suflet pe care-l au și bărbații, dar pe l-au amputat/înghețat de „dragul” normelor sociale, culturale, al turmei... știm cu toții, s-a mai zis.

Această orientare a femeii către dezvoltarea personală adâncește și mai mult prăpastia dintre femei și bărbați la nivel de comunicare eficientă și conexiune (mentală, sufletească, valorică etc.).

După cm se poate vedea în materialul pregătit de băieții ăștia faini de la Epic Show:
- suntem în continuare pe frecvențe diferite - unii „se conectează” cu partenera în material, alții în imaterial, unii inautentic și primitiv-à-la-secolul-XXI, alții autentic și creativ-à-la-secolul-21
- spiritul de turmă still rulz
- competiția între bărbați e la ea acasă
- minciuna gogonată între bărbați e la loc de onoare
- machism-ul pueril (sper să n-o dau în pleonasme aici) n-a pierdut prea mult teren
- copiii mari/imaturitatea emoțională a bărbatului încă se poartă
- deschizătorii de drumuri sunt stigmatizați și huiduiți

Visez la o lume în care vindecarea emoțională la bărbați se va face la scară largă.
Visez la o lume în care bărbații își vor redefini virilitatea în mod sănătos, cu ingrediente din suflet.
Visez la o lume în care bărbații nu mai trăiesc fragmentați, pe frecvența rupturii dintre mental și emoțional, dintre fizic și spiritual.

Pe cei deja îndrăzneți, dornici de regăsire și reconectare cu sinele, îi primesc cu drag la discuții asumate și angajate în scop terapeutic.
Scrie-mi pe whatsapp și folosește codul 𝟗𝐦𝐚𝐫𝐭𝐢𝐞𝟐𝟑 pentru o reducere de 30% la pachetele de coaching.

Calde îmbrățișări de dezghețat suflete, de înmuiat orgolii! 🤗💓

Photo credit – vezi frumusețea bărbaților care lucrează la vindecarea lor


Marina – Esențialul se vede clar doar cu inima!

La mulți ani, femeie!

Una dintre marile așteptări pe care le avem în relații este SĂ FIM și celălalt să (ne) SIMTĂ.

„Pictez ceea ce simt. Mă derajează când sunt întrebată ce vreau să exprim prin picturile mele. Vă dau libertatea să vedeți în ele ce doriți (…) Eu pictez. E treaba voastră să simțiți.” B a y a, 1986

Alain de Botton spune într-unul din speech-urile sale că această atitudine (așteptare ca celălalt să ne simtă) ține de romantism, iar romantismul este utopic și neadaptat la realitate. Și da, Alain demonstrează bine cm romatismul este din cărți.

Dar la nivelul nostru de evoluție și educație și conștientizare, ce ne împiedică să îmbunătățim romantismul, să-l luăm din romanele de dragoste ale secolului al 18-lea și să-l aducem în cotidian? De ce putem face upgrade unui sistem de operare pe calculator și nu putem face upgrade sistemului de operare al sufletelor noastre?

Și eu am un suflet romantic, deși nu prea am în manifestare brizbrizurile epocii consumerismului și nici nu-mi pare rău. În iubire, și eu am așteptarea SĂ FIU și SĂ NU MĂ EXPLIC și cred că dacă celălalt MĂ vede/simte cm sunt, abia atunci e iubire adevărată/conexiune reală între noi. Bine, nu mă aștept să mă vadă/simtă 100% dar, dacă este iubire adevărată, am nevoie să mă simt văzută/simțită măcar în proporție de 60%.

Alegem să numim toate astea utopii pentru că este extrem de greu să găsim o astfel de iubire/conexiune – unii, n-o întâlnim niciodată! Iar alții, când o întâlnim, nu mai vedem pădurea de copaci (suntem rigizi și idealiști și speriați și alegem să dăm iama cu fugiții).

Felul ăsta de iubire despre care vorbesc eu nu înseamnă că totul este perfect și că nu mai e loc de ajustări, de discuții (în contradictoriu), de eforturi comune pentru a ne acorda. Dar lucrurile vin mai simplu, ne ies cu mai multă ușurință. Ne ies lucrurile, nu ne ies ochii (muncind la acordarea cu celălalt)! 😃

O să vă dau un exemplu. Deși am citat-o pe pictorița algeriană B a y a – pentru că mi-a plăcut felul ei de a pune problema – eu nu pot să apreciez arta ei la nivelul pe care ea și l-a câștigat în ochii oamenilor de cultură. Nu pot și nu pot! Eu nu văd prea multe în arta ei, nu citesc în picturile ei, nu simt. Nu o contest, dar nici n-o simt. Mi se pare normal ca ea să nu se obosească să-mi explice mie ce ar trebui să văd și să simt, pentru că ar fi pierdere de timp. Noi două tot nu ne-am conecta. Și asta ar putea să fie invalidant pentru ea.

Pe de altă parte, când am început să lucrez la website-ul meu, am visat să-l umplu cu imagini (picturi, sculpturi, fotografii artistice etc.) care-mi bucură sufletul și prin care să creez conexiune cu clienții mei. Așa că am început să contactez artiștii pentru a le cere dreptul de a utiliza poze cu lucrările lor și, evident, le-am explicat în ce fel simt eu că operele lor rezonează cu activitatea mea.

Sculptoriței C e l e s t e R o b e r g e i-am scris așa: „Sculptura dumneavoastră R@sing C@irn îmi vorbește despre una dintre etapele prin care trecem aproape cu toții în drumul nostru spre noi înșine (depresia): când viața ne îngenunchează, când ne simțim „grei” și „încătușați”, când ne pierdem speranța, dar reușim totuși să ne ridicăm și să mergem mai departe. Le vorbesc cursanților mei despre această etapă prin care unii dintre ei au trecut deja sau prin care alții ar putea trece… și îmi place să folosesc arta pentru a pune cuvintele mele în imagini. Sculptura dumneavoastră reflectă ideile mele într-un mod absolut magic.”

Din mesajul artistei am înțeles că a supărat-o interpretarea pe care eu au dat-o sculpturii sale: „Nu sunt de acord cu interpretarea pe care o dați sculpturii. R@sing C@irn este despre contemplarea și conștientizarea naturii, a timpului uman și a timpului geologic, nu despre depresie, durere sau orice altă conotație negativă. Sculptura există de 30 de ani, fără cele mai recente interpretări care au fost răspândite prin rețelele de socializare fără acordul meu.”

C e l e s t e, spre deosebire de B a y a, are așteptarea ca oamenii să se uite la sculptura ei și să vadă ce a intenționat ea să creeze. Și când asta nu se întâmplă, o deranjează.

Iată că, deși eu credeam că înțeleg arta lui C e l e s t e, am fost destul de departe de realitate. Mai mult, când i-am prezentat viziunea/interpretarea mea, am vexat-o și, în loc de conexiune și complicitate, am creat deconectare și respingere. Și Alain de Botton menționează faptul că, dacă vorbim prea mult cu partenerul și-i spunem prea multe despre noi și despre fanteziile noastre, riscăm să creem deconectare.*

Totuși, după răspunsul primit de la C e l e s t e, m-am uitat mai bine la sculptură, m-am uitat cu alți ochi. Și am înțeles că da, mă dusesem în proiecție. Proiectasem asupra sculpturii propria-mi paradigmă, ce era în sufletul și în conștiința mea rănite și obosite de atâta contact și lucru cu suferința umană. Și atunci am văzut că există detalii în poziția sculpturii care pot indica mai degrabă contemplarea decât suferința care îngenunchează.

Dacă C e l e s t e nu s-ar fi vexat pentru interpretarea mea și ar fi avut flexibilitatea să accepte că fiecare om are dreptul să vadă și să simtă și să interpreteze arta în felul lui – prin prisma filtrelor și experiențelor personale – ar fi fost loc de negociat. Și între noi ar fi putut să se construiască o relație „de iubire”. În arta ei mă regăsesc chiar dacă o deformez ușor prin prisma percepției mele proprii și personale. În egală măsură, pot să accept că R@sing C@irn este despre ce spune C e l e s t e, fără să simt că asta-mi anulează propria interpretare.

Așa este și în iubirea (romantică). Sunt oameni valoroși și minunați (ca B a y a) dar pe care nu-i simțim. Toți în jur ne spun că sunt minunați, dar noi nu-i simțim. Și nu pentru că nu ne sunt familiari (cum zice Alain de Botton), nu pentru că nu seamănă cu părinții noștri și nu pentru că nu ne pot răni cm ne așteptăm noi să fim răniți, CI pentru că sunt altfel. Punct. Să merg la expoziții ale pictoriței B a y a ar fi un efort pentru mine. M-aș chinui literalmente. Nu aș fi cu sufletul acolo.

Oare pietrele din sculptura lui C e l e s t e îmi sunt mai familiare decât culorile și formele din tablourile B a y e i?

Oare energia artistei C e l e s t e îmi este mai familiară decât cea a B a y e i?

Dacă ajungem la energie, atunci da, recunosc un pattern din familie: rigiditate vs suplețe/flexibilitate.

Sunt oameni pe care-i simțim pur și simplu. Ni se lipsesc de suflet fără efort, dar conexiunea este parazitată de experiențele personale de viață. În astfel de situații, dacă există flexibilitate și deschidere și dorință din ambele părți, deparazităm cu „spray de muște” – aceasta este o metaforă pentru comunicarea sănătoasă și eficientă – și putem construi relații și conexiuni foarte frumoase.

Vorbeam în postarea despre Delia despre alteritate și nevoia de apartenență. Iată încă un exemplu în care vedem cm ne deranjează alteritatea (celălalt, în diferența sa) și cm alteritatea creează sentiment de non-apartenență. Respingerea alterității și absența sentimentului de apartenență sunt pietre de hotar în relațiile noastre cu ceilalți – ne despart și ne separă. Rigiditatea percepțiilor personale ne separă, nevoia de a impune celuilalt viziunea noastră, de asemenea.

*Alain de Botton ne îndeamnă, așadar, să păstram lucruri pentru noi și să nu-i împărtășim partenerului chiar totul. Eu sunt de părere că dacă mai întâi ne psihoeducăm, putem ajunge să ne împărtășim totul fără să creem deconectare, ci, din contră, conectare și mai puternică. Soluția lui Alain este una de compromis pentru generația de adulți care au ratat etapa psihoeducației și pentru care alte abordări pot implica costuri relaționale, sociale și emoționale pe care nu și le pot asuma. Generațiile viitoare de adulți au, însă, șansa unei vieți mai autentice și mai conectate dacă se psihoeducă la timp.

În dezvoltare personală/coaching învățăm să ne lărgim perspectiva, să devenim mai flexibili și mai empatici, mai umani, mai respectuoși, mai conectați, mai autentici.

Când nu-l simțim pe celălalt și nu comunicăm sincer și deschis cu el, riscăm să ne îndrăgostim de masca pe care acesta o poartă în prezența noastră sau de proiecția pe care o facem asupra lui. Numai simțirea și sinceritatea dau cu adevărat dimensiunea iubirii dintre noi. Restul e construcție mentală (insconștientă).

Să ne iasă treaba cu simțirea!



Marina - Esențialul se vede clar doar cu inima! 😍

Fuse și se duse și luna iubirii pe care noi, românii, o sărbătorim și pe stil nou și pe stil vechi, pentru că suntem iubăreți-nevoie-mare.

Dar eu tot sper c-o să ne iasă (adevărat) într-o zi…

Nu știu dacă știți, dar s-a făcut dramatizare după romanul lui Eliade – Nuntă în cer.

Cartea asta e despre iubire, marea iubirea, aia pe care o întâlnești „o dată în viață” și pe care majoritatea o irosim, căci nu știm să iubim sau... da, nu știm să iubim, suntem bolnavi cu sufletul...

E un spectacol dureros pentru femei. (Nu știu ce trezește în bărbați.) Un spectacol în care asiști neputincioasă la drama „universală” a femeii – iubirea defectă care defectează.

Lângă mine, în sala Teatrului Dramaturgilor, un bărbat cu partenera. Îi simt crispați și parcă mă doare crisparea asta, tușesc enervant în eșarfă, mă uit fără să vreau înspre poala lui unde își retrase brusc mâna.
Mâna care, cu o secundă înainte, i se odihnea pe femur și pe care mâna ei căutase s-o strângă, într-o nevoie de reconectare, probabil. Dar mâna lui fugi și i se refuză.
Îi simt sufletul bătânt dereglat și speriat în negura mormântală din interiorul ei. Tocmai i s-a confirmat ce nu voia să i se confirme: și ea e iubită defect!



Marina - Esențialul se vede clar doar cu inima!

Plantele noastre sunt un indicator al energiei din casa noastră, din viață noastră.

Sunt puțini botaniștii sau specialiștii în horticultură care menționează boala rădăcinilor drept cauză a uscării vârfurilor frunzelor la plantele de apartament. Majoritatea identifică drept cauze udarea incorectă, expunerea incorectă la lumină, aerul uscat și absența pulverizării frunzelor sau a aplicării de tratamente nutriționale sau fungicide.

Boala rădăcinilor este una dintre cauzele omise.

Și adesea, nu este despre rădăcinile bolnave ale plantei.

Este despre „rădăcinile bolnave” ale posesorului de plantă. Planta doar oglindește. Așa cm animalele de companie oglindesc. Așa cm copiii oglindesc.

Rădăcinile bolnave ale posesorului de plantă sunt o metaforă pentru familia și transgeneraționalul lui „bolnave”, pentru energia nesănătoasă și stagnantă din câmpul energetic al familiei sale.

Sunt familii în care „boala” – trauma – sunt transferate generațiilor viitoare inconștient și, deci, fără grijă sau vreo încercare de reparare.

Și sunt familii în care un membru – oaia neagră, cel mai adesea – își asumă să lucreze terapeutic cu Sine. Și când începe acest lucru cu Sinele, s-a deschis cutia Pandorei. Nu se mai termină. Pentru că familiile sunt sisteme care funcționează pe principiul vaselor comunicante – cm s-a făcut curățenie și loc la tine, cm se eliberează din câmpul familiei și trebuie s-o iei de la capăt.

Adesea, tot ce părinții nu exprimă și refulează sau manifestă în exces, face poc la copil și copilul e în tantrum. Când copilul tău face des tantrumuri, când plânge, când refuză să facă anumite lucruri, când este agresiv sau provocator etc. întreabă-te și stai cu întrebările „Ce din mine/familie manifestă copilul meu?”, „Cum pot eu să reglez aceste probleme pentru a-l priva pe el de suferință?”. Și când nu găsești răspunsul, caută ajutor, nu e o rușine.

Uite un exemplu: un bebeluș care plânge mult noaptea, este un bebeluș care are nevoie de atenție și conexiune. Noi zicem că e de la colici. Dar colicii (colonul iritabil, la adulți) sunt o somatizare a unei suferințe emoționale, a unei nevoi emoționale nesatisfăcute.

Emoția/nevoia poate să fie a lui, dar poate să fie emoția/nevoia/stresul mamei sau, de ce nu, al tatălui. Adulții își refulează multe emoții, ziua se țin ocupați cu diverse, iar noaptea, în somn, când conștientul se odihnește, subconștientul „își face de cap” și eliberează. Iar copilul captează și redă.

Așadar, ce te abții să spui/manifești sau nu știi cm să spui sau îți e teamă să manifești și copilul tău o spune în locul tău, prin plânsul incomprehensibil al bebelușilor sau tantrumuri de toate vârstele, spre exasperarea tuturor?



Marina - Esențialul se vede clar doar cu inima!