Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Am stat și m-am gândit...

De-a lungul timpului, mai multe persoane din zona de promovare, business, social media mi-au recomandat același lucru:

„Trebuie să-ți alegi o nișă.”

Și, evident, nu pot să mă contrazic cu oamenii care știu promovare. Mi-am zis și eu: Măi, or ști ei ce-or ști...

Numai că am ajuns la concluzia că eu nu pot face asta.

Pentru mine, viața însăși este o nișă.

Nu pot să merg pe stradă, să văd un cuplu certându-se și să mă gândesc:
„Nu, despre asta nu vorbesc, pentru că nu face parte din nișa mea.”

Nu pot să văd o mamă apostrofându-și copilul și să trec mai departe fără să mă întreb ce se întâmplă acolo, ce învață acel copil, ce poveste poartă mama aceea.

Nu pot să văd doi oameni în vârstă ținându-se de mână și privindu-se cu iubire și să spun: „Ah, nu. Eu nu vorbesc despre vârsta a treia.”

Nu pot să trec sub tăcere lucrurile pe care oamenii le aduc în cabinet. Pentru că, deși poveștile lor sunt profund personale, de foarte multe ori ele sunt, în același timp, atât de universale.

Într-o poveste de cuplu se pot regăsi sute de oameni.

În frica unui părinte se pot recunoaște sute de părinți.

În singurătatea unui om de 60 de ani poate exista întrebarea nerostită a altor mii.

Așa că, dragii mei, nu!

Nu-mi voi alege o nișă.

Nu voi vorbi doar despre cupluri.
Nici doar despre copii.
Nici doar despre traumă.
Nici doar despre oamenii de vârsta a treia.
Nici doar despre relații.

Voi vorbi despre viață.

Despre oameni.
Despre iubire și despărțire.
Despre copii și părinți.
Despre singurătate și apartenență.
Despre frică, curaj, alegeri, pierdere, speranță, relații, greșeli, vindecare, sens.

Despre ceea ce văd.
Despre ceea ce aud.
Despre ceea ce mă pune pe gânduri.

Zilele trecute, o bună prietenă mi-a spus:

„Doamne, Roxana, cât de frumos scrii!”

M-am bucurat și, în același timp, am fost puțin uimită. Cred că a fost pentru prima dată când cineva mi-a spus că scriu frumos.

Apoi mi-a spus:

„Știi ce mi-ar plăcea? Să scrii o carte.”

I-am răspuns că și eu îmi doresc asta. Foarte mult.

Dar timpul meu este, deocamdată, limitat.

Și am mai spus ceva important:

Vreau să scriu o carte. Nu o carte făcută de AI. O carte scrisă de mine.

Cu gândurile mele.
Cu experiențele mele.
Cu ceea ce am văzut în toți acești ani în oameni și în relațiile dintre ei.

Iar ea mi-a spus:

„Atunci am să strâng eu toate subiectele despre care ai scris pe Facebook. Am să le așez pe teme și pe capitole, ca să-ți fie mai ușor, într-o zi, să pornești de acolo.”

Și, sincer, m-a emoționat.

Da, îmi este prietenă.

Dar mi-am dat seama în acel moment că este și unul dintre oamenii care m-au citit cu adevărat.

Nu doar a dat scroll.

A văzut în ceea ce scriu ceva ce merită păstrat.
Ceva care poate ajunge mai departe.
Ceva care poate folosi și altor oameni.

Și pentru asta îi mulțumesc.

Și mulțumesc vieții – Universului, dacă vreți – pentru oamenii care mă văd, care mă citesc și pentru cei la care ajung, într-un fel sau altul, cuvintele mele.

Pentru că acesta este, de fapt, scopul.

Nu să scriu „conținut”.

Ci să ajung la oameni.

Să existe poate o frază care să-i oprească pentru câteva secunde.

O întrebare pe care să și-o pună.

Un lucru pe care să-l înțeleagă altfel.

Curajul de a schimba ceva.

Curajul de a cere ajutor.

Sau pur și simplu sentimentul:

„Doamne, deci nu sunt singurul care trăiește asta.”

Dacă ceea ce scriu poate produce măcar uneori un asemenea lucru, atunci pentru mine merită.

Așa că declar sus și tare:

Nu, nu-mi voi alege o nișă!

Voi continua să scriu despre ceea ce este viu, actual, important și omenesc.

Despre tot ceea ce poate pune o întrebare, poate deschide o ușă sau poate produce o schimbare, oricât de mică.

Pentru că, până la urmă, nișa mea este una foarte simplă:

OMUL.

Iar subiectul meu va rămâne:

VIAȚA.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

ÎMI PASĂ DE TINE. DAR NU MAI TRĂIESC ÎN LOCUL TĂU.

Ani întregi, mama mea fusese omul care le ținea pe toate.

Nu dormea bine. Era mereu obosită. Se consuma pentru tata, pentru noi, pentru problemele noastre, pentru greșelile niastre, pentru alegerile pe care la făceam.

Dacă cineva avea o problemă, ea începea imediat să caute soluții.

Dacă unul dintre copii ei greșea, ea se frământa.

Dacă soțul nu știa ce să facă, ea se îngrijora în locul lui.

Dacă cineva din familie suferea, mama suferea de două ori.

Până într-o zi.

Tata îi spune:

— Am obosit să caut de lucru. Mă duc să beau o bere cu băieții.

— Foarte bine, îi răspunde ea.

Fratele meu vine și îi spune:

— La facultate merg foarte prost.

— Foarte bine. Recuperezi. Iar dacă nu reușești, repeți semestrul și îți plătești singur taxa.

Eu:

— Mamă, am lovit mașina.

— Foarte bine. O duci la service, vezi cm o plătești și, până atunci, mergi cu autobuzul.

Noi, familia am început să ne îngrijorăm.

Ce s-a întâmplat cu mama?
De ce nu se mai agită?
De ce nu mai repară?
De ce nu mai salvează pe nimeni?

Răspunsul ei a fost simplu:

„Mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că fiecare om este responsabil pentru propria viață.”

Anxietatea mea nu vă rezolva problemele.

Nopțile mele nedormite nu vă făceau alegerile mai bune.

Faptul că mă consumam pentru voi nu vă făcea mai responsabili.

Doar mă îmbolnăveau pe mine.

Și atunci am înțeles ceva:

Eu nu sunt responsabilă pentru alegerile voastre.
Sunt responsabilă pentru felul în care aleg să răspund la ele.

Pot să vă iubesc.
Pot să vă ascult.
Pot să vă spun ce cred, dacă îmi cereți.
Pot să vă fiu alături.

Dar nu mai pot fi:

sacul în care vă puneți vinovățiile,
omul care vă repară greșelile,
avocatul care vă justifică alegerile,
roata de rezervă care apare de fiecare dată când nu vreți să vă asumați consecințele.

Asta nu înseamnă că nu-mi pasă.

Înseamnă că vă respect suficient încât să vă las să deveniți responsabili pentru propria viață.

Și poate una dintre cele mai dificile lecții pentru un părinte, pentru un partener sau pentru orice om care iubește mult este tocmai aceasta: să înțelegi unde se termină iubirea și unde începe supraresponsabilizarea.

Pentru că uneori, încercând să-i protejăm pe ceilalți de toate consecințele vieții lor, nu îi ajutăm.

Îi împiedicăm să crească.

Iar pe noi ne epuizăm.

Poate că maturitatea într-o relație începe în ziua în care putem spune:

„Sunt aici pentru tine. Dar viața ta nu este responsabilitatea mea.”

Și, uneori, aceasta este una dintre cele mai sănătoase forme de iubire.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

— Am citit o mulțime de cărți, Maestre, spuse într-o zi un tânăr ucenic. Dar, dacă mă gândesc bine, din cele mai multe nu-mi mai amintesc mare lucru. Atunci... care mai este rostul cititului?

Maestrul îl privi, dar nu îi răspunse.

Tânărul rămase nedumerit, însă nu mai insistă.

Câteva zile mai târziu, cei doi se aflau în apropierea unui râu. La un moment dat, Maestrul îi spuse:

— Mi-e sete. Adu-mi, te rog, puțină apă.

Apoi îi arătă o strecurătoare veche, murdară, uitată pe mal.

— Cu aceasta.

Ucenicul îl privi surprins.

— Maestre, dar nu se poate. Apa va curge imediat prin ea.

Maestrul nu-i răspunse. Își reluă liniștit meditația.

Înțelegând că nu avea rost să se împotrivească, tânărul luă strecurătoarea, coborî la râu, o umplu cu apă și porni spre Maestru.

Până să ajungă la el, apa se scursese toată.

Se întoarse.
O umplu din nou.
Și din nou.
Și încă o dată.

Apa trecea de fiecare dată prin găurile strecurătorii, fără să rămână nici măcar o picătură.

După zeci de încercări, obosit și frustrat, ucenicul se așeză lângă Maestru.

— Nu pot. Este imposibil să aduc apă cu o strecurătoare. Am încercat de atâtea ori și tot nu am reușit. Îmi pare rău, Maestre. Am ratat încercarea.

Maestrul zâmbi.

— Nu ai ratat nimic. Uită-te la strecurătoare.

Tânărul o privi.

Abia atunci observă.

Strecurătoarea veche și murdară era acum curată. Apa râului trecuse de atâtea ori prin ea, încât spălase tot ce se depusese de-a lungul timpului.

— Vezi?, îi spuse Maestrul. Apa nu a rămas în strecurătoare. Dar asta nu înseamnă că a trecut prin ea fără să lase nimic în urmă.

Apoi continuă:

— La fel se întâmplă și cu cărțile.

Poate că nu vei ține minte fiecare pagină.
Poate vei uita poveștile, numele, ideile sau cuvintele exacte.

Dar ceva din ele va rămâne în tine.

Unele îți vor schimba felul în care privești lumea.
Altele îți vor pune întrebări pe care înainte nu ți le puneai.
Unele te vor tulbura.
Altele te vor liniști.
Iar câteva îți vor schimba, fără să-ți dai seama, felul în care gândești, iubești, alegi sau trăiești.

Nu tot ceea ce ne transformă trebuie să rămână în memorie.

Uneori, asemenea apei care trece printr-o strecurătoare, ceea ce citim trece prin noi și pleacă mai departe.

Dar noi nu mai suntem exact cei care eram înainte.

Acesta este rostul cititului.

Nu să păstrăm fiecare cuvânt.

Doar să permitem cuvintelor să treacă prin noi și, puțin câte puțin, să ne transforme.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

CADoul

Un băiat de vreo doisprezece ani, îmbrăcat modest, a intrat într-un magazin și a ales un săpun simplu.

— Îl puteți împacheta, vă rog? Este pentru mama mea.

Proprietarul magazinului s-a uitat la el și a fost impresionat de simplitatea darului. Pentru o clipă, i s-a făcut milă. S-a gândit că poate ar trebui să adauge ceva în pachet. Ceva mai frumos. Mai valoros. Mai potrivit pentru o mamă.

S-a uitat la rafturi. Apoi la băiat.

Inima îi spunea să facă ceva în plus.
Mintea îl oprea.

Băiatul i-a observat ezitarea și a crezut că omul se îndoiește că poate plăti. Și-a băgat repede mâna în buzunar, a scos toate monedele pe care le avea și le-a pus pe tejghea.

— Ajung?

Atunci, ceva s-a mișcat în omul din spatele tejghelei.

Și-a amintit de propria mamă.

Și el fusese sărac. Și el își dorise, de multe ori, să-i cumpere ceva frumos. Dar mereu își spusese că va face asta când va avea bani. Când va avea un serviciu. Când își va permite un cadou adevărat.

Numai că, atunci când a început să câștige bani, mama lui nu mai era.

Băiatul îl privea neliniștit.

— Domnule, lipsește ceva?

— Nu… Doar că mi-am amintit de mama mea. A murit când eram tânăr. Mi-am dorit mereu să-i fac un cadou, dar nu am avut bani.

Băiatul l-a privit cu uimirea aceea simplă pe care doar copiii o mai au uneori.

— Nici măcar un săpun?

Omul a rămas tăcut.

A luat săpunul și l-a împachetat în cea mai frumoasă hârtie din magazin. I-a pus o panglică atent aleasă și i l-a întins băiatului.

După ce copilul a plecat, omul a rămas singur cu o întrebare care venise prea târziu:

De ce crezuse toată viața că iubirea trebuie să aștepte până când va putea oferi ceva important?

Poate că ar fi putut să ducă și el un săpun.
O floare.
O prăjitură.
Sau pur și simplu să spună:

„Mamă, m-am gândit la tine.”

Uneori nu lipsa banilor ne împiedică să oferim.
Ci ideea că ceea ce putem oferi nu este suficient.

Așteptăm momentul potrivit.
Cadoul potrivit.
Cuvintele perfecte.
Mai mult timp.
Mai mulți bani.
O ocazie specială.

Și, fără să ne dăm seama, amânăm chiar iubirea.

Dar iubirea nu are nevoie întotdeauna de gesturi mari.

Uneori încape într-un telefon dat fără motiv.
Într-o cafea făcută dimineața.
Într-o floare cumpărată de pe drum.
Într-o îmbrățișare.
Într-un „mi-a fost dor de tine”.
Într-un săpun simplu, împachetat cu grijă de un copil de doisprezece ani.

Nu aștepta să poți oferi ceva mare.

Uneori, cel mai valoros dar este acela prin care celălalt simte: „M-am gândit la tine.”

Iar valoarea lui nu stă în ceea ce ai cumpărat, ci în iubirea pe care ai pus-o înăuntru.

Poveste inspirată din „Cadoul”, atribuită lui Arturo Cárdenas.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Fii atent la ceea ce tolerezi. Tu îi înveți pe oameni cm să te trateze.

De multe ori, nu oamenii din jurul nostru decid singuri cm se vor purta cu noi. Ei învață din ceea ce acceptăm, din ceea ce trecem cu vederea, din cât de des ne trădăm propriul disconfort doar ca să păstrăm liniștea, relația sau aparențele.

Când tolerezi lipsa de respect, celălalt înțelege că poate continua.

Când tolerezi amânarea, indiferența, absența, promisiunile goale sau cuvintele care dor, transmiți, fără să vrei, că limitele tale pot fi mutate tot mai departe.

Nu este vorba despre a deveni rigid sau conflictual. Este vorba despre a învăța să te respecți suficient de mult încât să nu mai faci din suferință un obicei.

Oamenii nu învață doar din ceea ce le spui.

Învață mai ales din ceea ce accepți.

Din locul în care taci.
Din momentul în care ierți la nesfârșit.
Din clipa în care rămâi, deși ceva în tine știe că nu îți este bine.

A pune limite nu înseamnă răutate.

Înseamnă sănătate emoțională.
Înseamnă să spui: „Așa nu.”
Înseamnă să alegi să nu mai normalizezi ceea ce te rănește.

Felul în care te tratează ceilalți începe, adesea, cu felul în care te tratezi tu pe tine.

Acolo unde nu există respect, claritate și grijă, nu e iubire matură, ci doar toleranță dureroasă.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Uneori, schimbarea nu începe cu un vis frumos, ci cu un disconfort care nu te mai lasă să stai pe loc. Viața are felul ei de a ne arăta când un loc, o relație, un context sau o versiune a noastră nu ni se mai potrivește. La început ignorăm semnele, ne agățăm, negăm, încercăm să reparăm cu orice preț ceva ce, poate, și-a încheiat rostul. Dar atunci când sufletul nu mai poate respira într-un anumit spațiu, disconfortul crește până când plecarea devine nu o alegere ușoară, ci una necesară.

Nu tot ce se destramă este o pierdere. Uneori, ceea ce pare un sfârșit este, de fapt, o reașezare. De aceea, când nu mai ești bine într-o situație, nu rămâne blocat în iluzia că totul se va schimba dacă doar vei suporta mai mult. Ai încredere în proces, ascultă ce simți și începe să te aliniezi cu ceea ce îți dorești cu adevărat. Când ai curajul să pleci din ceea ce te micșorează, faci loc pentru ceea ce te poate construi.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Perfecționismul nu înseamnă doar dorința de a face lucrurile bine.

Uneori, în spatele lui se află un copil care a învățat foarte devreme că greșeala costă. Costă o critică. O privire dezamăgită. Un „puteai mai bine”. O comparație. Sau poate pur și simplu absența acelei aprecieri după care tânjea.

Și atunci copilul trage o concluzie pe care o poate purta cu el mult timp:

„Trebuie să fac totul foarte bine ca să fiu apreciat.”
„Nu am voie să greșesc.”
„Trebuie să fiu impecabil ca să fiu suficient.”

Ca un creion care trebuie să fie mereu perfect ascuțit, începe să se șlefuiască necontenit. Numai că, de fiecare dată când îl ascuți, creionul devine puțin mai mic.

Așa se poate întâmpla și cu omul.

În încercarea continuă de a fi „mai bun”, „mai corect”, „mai pregătit”, „mai aproape de perfect”, ajunge uneori să piardă exact lucrurile pentru care muncește atât: liniștea, bucuria, spontaneitatea și sentimentul că este suficient.

La maturitate, perfecționismul poate arăta ca ambiție. Dar poate însemna și frică de greșeală, amânare, autocritică permanentă, dificultatea de a primi o observație sau incapacitatea de a te bucura de ceea ce ai realizat pentru că mintea găsește imediat ceea ce „mai putea fi făcut”.

Și poate că vindecarea nu începe atunci când reușești, în sfârșit, să devii perfect.

Începe exact în momentul în care îți dai voie să nu mai fii.

Când începi să separi greșeala de propria ta valoare.

Ai făcut ceva greșit nu înseamnă că este ceva greșit cu tine.

Iar uneori aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care adultul de astăzi o poate oferi copilului care a învățat cândva că trebuie să fie impecabil pentru a merita iubire.

Tu cm reacționezi atunci când greșești?
Te corectezi sau te pedepsești?

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Poate că ți-e teamă să rămâi singur în timp ce lumea continuă fără tine.

De aceea verifici telefonul dimineața, înainte să te ridici din pat. De aceea îl consulți în timp ce aștepți tramvaiul, în lift, la masă sau chiar în mijlocul unei discuții. Nu neapărat pentru că s-a întâmplat ceva important, ci pentru că undeva, în adâncul tău, există senzația că s-ar putea întâmpla.
🤳Pe ecranul mic din mâna ta, viețile altora se succed fără pauză. Cineva pleacă într-o călătorie. Cineva se căsătorește. Cineva își schimbă locul de muncă. Cineva pare fericit într-un mod în care tu nu te-ai mai simțit de mult.
Iar propria ta viață, cu ritmul ei mai lent și cu zilele ei obișnuite, pare că se desfășoară în afara cadrului.
Privește oamenii dintr-o cafenea sau dintr-un tramvai. Pe chipurile lor se reflectă aceeași lumină albastră și rece. Fiecare pare conectat la o lume aflată dincolo de încăpere, dincolo de corp, dincolo de clipa prezentă.
Suntem împreună, dar adesea absenți. Stăm unul lângă altul, însă privim în altă parte. Trăim într-o epocă a comunicării permanente, dar nu ne este întotdeauna mai ușor să fim cu adevărat aproape.
Telefonul nu este dușmanul nostru. Ne ajută să păstrăm legătura, să aflăm lucruri, să ne organizăm și să găsim sprijin. Problema apare atunci când nu mai este doar un instrument, ci devine locul în care ne retragem de fiecare dată când tăcerea devine greu de suportat.
Atunci când fiecare pauză trebuie umplută, fiecare drum trebuie însoțit de un videoclip și fiecare emoție trebuie acoperită de o nouă imagine, riscăm să pierdem contactul cu ceea ce se întâmplă în noi.
❗️Frica de a pierde ceva❗️
Există un termen pentru această neliniște: fear of missing out, frica de a rata ceva. Pe scurt, FOMO.
Dar, dincolo de termenul modern și de explicațiile sale psihologice, se află o teamă foarte veche…aceea de a nu mai aparține. De a nu mai conta. De a fi uitat în timp ce ceilalți își continuă povestea.💔
De aceea nu verificăm întotdeauna telefonul pentru informație. Uneori îl verificăm pentru reasigurare.
Vrem să știm că suntem încă incluși. Că cineva ne-a scris. Că există o noutate. Că lumea nu s-a închis în urma noastră.
În încercarea de a nu rata nimic, ajungem să ne împărțim atenția. Ne aflăm cu trupul într-un loc și cu mintea în zeci de altele. Ascultăm o poveste, dar ne gândim la mesajul la care nu am răspuns. Privim un apus, dar ne întrebăm cm ar arăta fotografiat. Suntem la o masă cu cineva drag, însă o parte din noi rămâne conectată la un flux nesfârșit de vieți străine.

♾️Amețeala infinitului♾️
Filosoful Søren Kierkegaard descria anxietatea ca pe o „amețeală a libertății”. În fața unui număr nesfârșit de posibilități, omul nu simte întotdeauna eliberare. Uneori simte vertij.
Astăzi, această amețeală are și o dimensiune digitală. Avem acces la nenumărate locuri, idei, opinii, oameni și stiluri de viață. Putem privi, în câteva minute, sute de feluri în care ar putea arăta existența noastră.
☀️Am putea locui în altă țară.
Am putea avea altă carieră.
Am putea arăta altfel.
Am putea fi mai bogați, mai interesanți, mai fericiți.
Am putea fi oricine.🤔
Dar tocmai această abundență poate deveni apăsătoare. Pentru că, atunci când toate viețile posibile se află permanent în fața noastră, viața pe care o trăim pare, uneori, insuficientă.
În loc să locuim într-o singură poveste, o comparăm cu mii de povești atent selectate. Uităm că ceea ce vedem pe ecran este, de cele mai multe ori, un fragment…o imagine aleasă, o clipă aranjată, o versiune editată a realității.

🎥Ce se întâmplă în afara cadrului?
În timp ce urmărești viețile celorlalți, propria ta viață nu se oprește. Ea continuă să se desfășoare în afara cadrului.🎬
Un om drag poate încerca să îți spună ceva important.
Corpul tău poate cere odihnă.
O emoție poate aștepta să fie ascultată.
O idee poate apărea și dispărea înainte să-i acorzi atenție.
O după-amiază obișnuită poate deveni, peste ani, una dintre amintirile de care îți vei fi dor.
Nu toate momentele importante vin cu muzică de fundal. Unele nu sunt spectaculoase și nu pot fi publicate. Nu primesc aprecieri, distribuiri sau comentarii. Ele trec aproape neobservate, dar tocmai în ele se află adesea textura reală a vieții.
O conversație sinceră. O plimbare făcută fără grabă. O masă mâncată în liniște. O zi în care nu ai realizat nimic remarcabil, dar te-ai simțit, pentru câteva clipe, împăcat.

Nu tot ce este valoros este vizibil. Și nu tot ce este vizibil este valoros.❗️
Cred că una dintre cele mai importante forme de libertate, astăzi, este să îți dai voie să nu știi tot.
Să nu răspunzi imediat.
Să nu urmărești fiecare noutate.
Să nu fii prezent în fiecare discuție.
Să nu vezi fiecare fotografie.
Să accepți că unele lucruri se vor întâmpla fără tine.
La început, această alegere poate produce neliniște. Vei avea impresia că pierzi ceva. Că ceilalți înaintează, iar tu rămâi pe loc.
Dar, uneori, nu rămâi pe loc. Doar te întorci la tine.❤️
A-ți permite să ratezi nu înseamnă să devii indiferent față de lume. Înseamnă să alegi cu mai multă grijă locurile în care merită să fii prezent. Înseamnă să nu mai tratezi fiecare notificare ca pe o urgență și fiecare absență ca pe o amenințare.
❗️Poate că nu ai nevoie de mai multe informații. Poate ai nevoie de mai mult spațiu între ele.
Primul pas nu trebuie să fie radical. Nu este nevoie să arunci telefonul sau să dispari complet din lumea digitală. Uneori este suficient să creezi câteva momente în care să nu faci nimic în plus.
Să mergi fără să asculți ceva.
Să bei cafeaua fără să derulezi.
Să stai lângă cineva fără să verifici ecranul.
Să observi ce simți înainte să cauți o explicație online.
În acele pauze, s-ar putea să apară la început plictiseala. Apoi neliniștea. Poate chiar un gol pe care nu l-ai mai simțit de mult.
Dar, dacă rămâi puțin acolo, golul poate începe să se transforme în spațiu. Iar în acel spațiu se pot întoarce lucruri pe care le-ai pierdut din vedere… propriile dorințe, întrebări, limite și nevoi.
❤️Viața nu îți cere să fii peste tot. Îți cere doar să fii acolo unde ai ales să fii.
🎬La urma urmei, cel mai important cadru dintr-un film nu este întotdeauna cel în care se întâmplă mii de lucruri în fundal. Uneori, este cadrul în care personajul se oprește, privește în obiectiv și înțelege că nu mai vrea să fie doar spectator.
Închide ecranul pentru câteva clipe. Privește în jur. Observă lumina, oamenii, zgomotele și propriul tău corp. Lasă lumea să continue fără tine, măcar pentru puțin timp.
Poate vei descoperi că nu ai dispărut.
Poate vei descoperi că, în tot acest timp, viața ta te aștepta chiar acolo unde ai lăsat-o.

Ce moment din viața ta ai ratat în timp ce priveai spre telefon?