Psiholog Roxana-Anca Simionescu

📝𝐏𝐎𝐕𝐄𝐒𝐓𝐄 cu tâlc!

(metafore despre minte, frică, libertate, alegeri și umanitate)

Bancnota care a schimbat un oraș

Într-un orășel mic, lovit de criză și de datorii, ploua de câteva zile fără oprire. Străzile erau pustii, magazinele aproape goale, iar oamenii trăiau din împrumuturi și promisiuni.

Într-o dimineață, un străin bogat intră în singurul hotel din oraș.

— Aș vrea să văd o cameră, spune el.

Lasă o bancnotă de 100 de euro pe tejghea și urcă să inspecteze camerele.

Proprietarul hotelului privește bancnota și, fără să stea pe gânduri, fuge la măcelar să-i plătească o datorie veche.

Măcelarul ia bancnota și aleargă la crescătorul de porci, căruia îi datora bani.

Crescătorul merge la furnizorul de hrană pentru animale.

Furnizorul își achită la rândul lui o datorie mai veche către Maria, o femeie care, în vremuri grele, ajunsese să ofere servicii pe datorie.

Maria ia bancnota și se îndreaptă spre hotel.

Avea și ea o datorie acolo, pentru camerele pe care le folosise cu diverși clienți.

Îi întinde bancnota proprietarului hotelului.

Exact în acel moment, străinul coboară scările.

— Îmi pare rău, spune el. Nicio cameră nu este pe gustul meu.

Ia bancnota de pe tejghea și pleacă.

Bancnota a dispărut.

Dar ceva se schimbase.

Nimeni nu câștigase niciun euro.

Și totuși, nimeni nu mai avea datorii.

Orașul respira din nou.

Tâlcul

Uneori credem că avem nevoie de mai mulți bani pentru a ne rezolva problemele.

Dar adesea ceea ce lipsește nu sunt banii, ci circulația lor. Nu resursele, ci încrederea. Nu bogăția, ci colaborarea.

Viața funcționează la fel.

Ajutorul pe care îl oferi cuiva se poate întoarce la tine pe un drum pe care nu îl vezi.

O comunitate devine puternică atunci când oamenii se susțin reciproc, când cumpără unii de la alții, când recomandă, când încurajează și când aleg să contribuie în loc să stea deoparte.

Niciunul dintre noi nu reușește singur.

Suntem mult mai conectați decât ne imaginăm.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

„Nu lua nimic personal” este, poate, unul dintre cele mai eliberatoare și, în același timp, unul dintre cele mai greu de trăit principii.

Când cineva te critică, te respinge, te ignoră sau te rănește prin cuvintele sale, primul impuls este să crezi că este despre tine. Că nu ești suficient de bun, suficient de frumos, suficient de competent sau suficient de important.

În realitate, de cele mai multe ori, reacțiile oamenilor spun mai multe despre ei decât despre tine.

Omul care critică permanent îi privește pe ceilalți prin filtrul propriilor nemulțumiri.
Omul care jignește vorbește adesea din propriile răni.
Omul care controlează este condus de propriile temeri.
Omul care respinge poate fi, la rândul lui, speriat de apropiere.

Fiecare dintre noi vede lumea prin propriile experiențe, credințe, frici și suferințe. Nu reacționăm la realitate așa cm este ea, ci la realitatea pe care o purtăm în interior.

Atunci când cineva te laudă, nu este în întregime despre tine.
Atunci când cineva te critică, nu este în întregime despre tine.
Atunci când cineva te admiră sau te respinge, privește lumea prin lentilele propriei sale povești.

Problema apare în momentul în care transformăm reacțiile celorlalți în verdict despre propria noastră valoare.

Dacă cineva spune că ești egoist, începi să te întrebi dacă nu cumva chiar ești.
Dacă cineva spune că nu ești suficient de bun, începi să te îndoiești de tine.
Dacă cineva te respinge, începi să crezi că nu meriți iubirea.

Și astfel ajungem să trăim în funcție de opiniile altora, oferindu-le puterea de a ne defini.

A nu lua lucrurile personal nu înseamnă să devii indiferent sau rece. Nu înseamnă să ignori feedbackul sau să te consideri perfect.

Înseamnă să înțelegi că între tine și reacția celuilalt există întotdeauna lumea lui interioară.

Înseamnă să poți spune:
„Ascult ce îmi spui, dar nu îți voi transforma automat cuvintele în adevăr despre mine.”
„Primesc ceea ce este util și las restul să plece.”
„Valoarea mea nu depinde de aprobarea sau dezaprobarea altcuiva.”

În clipa în care nu mai cauți să fii validat de toți și nu mai simți nevoia să te aperi în fața fiecărei critici, apare o formă profundă de libertate.

Nu pentru că ceilalți se schimbă.

Ci pentru că încetezi să mai porți pe umerii tăi poverile, fricile și rănile lor.

Iar atunci descoperi că multe dintre suferințele pe care le-ai trăit nu au fost provocate de ceea ce au spus ceilalți despre tine, ci de ceea ce ai ajuns să crezi tu despre tine pornind de la cuvintele lor.

Poate că adevărata putere începe în momentul în care înțelegi că nu poți controla ce spun oamenii, dar poți alege cât spațiu le oferi în sufletul tău.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

📝𝐏𝐎𝐕𝐄𝐒𝐓𝐄 cu tâlc!

(metafore despre minte, frică, libertate, alegeri și umanitate)

Fetița care nu putea sta locului

La șapte ani, Gillian era considerată o problemă.

La școală nu putea sta liniștită în bancă. Se ridica des, era distrasă, visa cu ochii deschiși și părea că nu urmărește lecțiile. Profesorii o certau, o pedepseau și încercau să o recompenseze atunci când reușea să fie atentă. Nimic nu funcționa.

Acasă, situația nu era mai bună. Mama ei era îngrijorată și dezamăgită. Fetița primea mustrări și acolo.

Într-o zi, mama a fost chemată la școală.

Profesorii vorbeau despre o posibilă tulburare. Poate hiperactivitate. Poate o problemă de concentrare. Poate avea nevoie de tratament.

La întâlnire participa și un profesor mai în vârstă. După ce a ascultat discuția, le-a cerut tuturor să îl urmeze într-o încăpere alăturată.

Înainte să iasă, a pornit un radio și i-a spus lui Gillian:

– Ne întoarcem imediat.

Rămasă singură în cameră, fetița s-a ridicat aproape instantaneu. A început să se miște în ritmul muzicii, să danseze, să se învârtă și să umple încăperea de viață.

Profesorul a privit-o câteva clipe, apoi s-a întors către ceilalți adulți și a spus:

– Vedeți? Gillian nu este bolnavă. Gillian este dansatoare.

Le-a recomandat să o înscrie la cursuri de dans.

Mama l-a ascultat.

La prima lecție, Gillian a descoperit ceva ce nu mai trăise până atunci: o sală plină de copii care erau exact ca ea.

Când a ajuns acasă, i-a spus mamei:

– Toți sunt ca mine! Nimeni nu poate sta locului!

Ani mai târziu, Gillian Lynne avea să devină una dintre cele mai apreciate coregrafe ale lumii și creatoarea coregrafiei celebrului musical „Cats”.

Uneori, ceea ce pare un defect este doar un talent privit prin lentila greșită.

Uneori, copiii nu au nevoie să fie reparați.

Au nevoie să fie înțeleși.

Să sperăm că fiecare copil care se simte „prea mult”, „prea diferit”, „prea agitat” sau „prea sensibil” va întâlni măcar un adult care să vadă nu ceea ce îi lipsește, ci ceea ce îl face unic.

Pentru că lumea nu este schimbată de cei care se potrivesc perfect în tipare.

Lumea este schimbată de cei care au curajul să fie diferiți.

Tâlcul poveștii:

Nu orice comportament care iese din tipar este o problemă ce trebuie corectată. Uneori, ceea ce vedem ca dificultate ascunde un dar care încă nu și-a găsit locul potrivit pentru a înflori.
Diferențele nu sunt defecte. În multe cazuri, ele sunt începutul talentului, al creativității și al frumuseții pe care fiecare om o poate aduce în lume.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Poate că adevărata diferență dintre „îmi place” și „te iubesc” este aceasta:

Când îți place cineva, te uiți la ceea ce aduce în viața ta.
Când iubești pe cineva, te uiți și la ceea ce poți aduce tu în viața lui.

Când îți place cineva, îl dorești aproape pentru că îți face bine.
Când iubești pe cineva, îi dorești binele chiar și atunci când nu îți este aproape.

Plăcerea este adesea despre ceea ce simți.
Iubirea este despre ceea ce alegi să faci cu ceea ce simți.

De aceea, iubirea nu se măsoară în declarații, în promisiuni sau în intensitatea emoțiilor de moment.

Se măsoară în gesturile mici și repetitive:
- în răbdarea oferită atunci când celălalt trece printr-o perioadă dificilă,
- în capacitatea de a asculta,
- în respectul arătat chiar și atunci când nu ești de acord,
- în grija care continuă și după ce entuziasmul începutului s-a așezat.

Și mai este ceva.

Iubirea autentică nu încearcă să schimbe omul de lângă tine după propriul tău plan.
Nu îl modelează cu forța, nu îl controlează, nu îl condiționează.

Îl privește cu sinceritate, cu lumini și umbre, cu calități și imperfecțiuni, și spune:

„Te văd așa cm ești și aleg să rămân prezent în relația cu tine.”

Poate că tocmai de aceea iubirea este mai puțin spectaculoasă decât ne imaginăm uneori.

Nu este doar fluturii din stomac. Nu este doar pasiune. Nu este doar emoție.

Este și responsabilitate. Este și consecvență. Este și grijă.

Pentru că sentimentul poate apărea spontan.

Dar iubirea adevărată se construiește zi după zi.

Iar cine înțelege acest lucru descoperă că iubirea nu înseamnă să posezi ceva frumos, ci să contribui la înflorirea lui.

Și poate cea mai frumoasă definiție a iubirii este aceasta:

Să fii fericit că există celălalt, nu doar fericit că îți aparține.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Confucius avertiza: a trăi alături de copii la bătrânețe nu înseamnă întotdeauna a le fi cu adevărat aproape.

Această poveste are o vechime de peste două milenii și jumătate.
Și totuși, răsună de parcă ar fi fost scrisă astăzi — despre noi, despre părinții noștri și despre copiii noștri.

Este o parabolă despre un bătrân pe nume Li Wei, care a venit la înțeleptul Confucius cu o întrebare ce tulbură sufletul multor oameni la apusul vieții:
„De ce, după ce ne dedicăm întreaga existență copiilor noștri, sfârșim prin a rămâne singuri?”

Li Wei fusese un tată devotat.
Muncise neobosit pentru ca odraslele sale să nu ducă lipsă de nimic.
Se lipsise pe sine de toate, doar pentru ca lor să le fie bine.

Când copiii au crescut, și-au întemeiat propriile familii și au pornit pe drumurile lor, Li Wei și-a spus că venise vremea să trăiască aproape de ei.

Și-a vândut casa și s-a mutat la fiul său.

Nepoții îi erau aproape, familia îi oferea căldură… părea că nimic nu-i mai lipsește unui om la bătrânețe.

Și totuși, fericirea nu a venit.

Casa era plină de oameni, însă inima lui Li Wei rămânea pustie.
Ziua, fiecare era prins în propriile treburi, iar seara se întorceau obosiți, căutând liniște și tăcere.

Îl ascultau cu jumătate de ureche.
Sfaturile lui stârneau iritare.
Prezența sa devenise ceva firesc, aproape invizibil.

Și cu cât încerca mai mult să se apropie, cu atât era împins mai departe.

Li Wei s-a înfățișat înaintea lui Confucius și și-a deschis sufletul:

— Învățătorule, întreaga mea viață am trăit pentru copiii mei.
Credeam că lângă ei voi găsi pace și iubire…
Dar, în schimb, mă simt povară. De ce?

Înțeleptul nu l-a mângâiat cu vorbe goale. În schimb, i-a oferit trei lecții simple.

PRIMA LECȚIE: VASUL CU APĂ

Confucius a umplut un vas cu apă până la margine.

— Ce se va întâmpla dacă voi turna și mai multă apă?
— Se va revărsa, a răspuns Li Wei.

— La fel se întâmplă și în relațiile dintre oameni. Când încercăm să ocupăm un loc în care nu mai există spațiu, se naște dezechilibrul.
Tu ai construit un cămin pentru copiii tăi. Acum însă dorești să fii centrul lui.
Dar centrul vieții lor sunt deja propriii lor copii, grijile lor și drumul pe care îl au de urmat.

A DOUA LECȚIE: CEI DOI COPACI

Înțeleptul i-a arătat doi copaci crescuți prea aproape unul de altul. Ramurile lor se împleteau și se împiedicau reciproc.

— Ce se întâmplă atunci când copacii cresc prea aproape?
— Se împiedică unul pe celălalt, a spus Li Wei.
— Devin oare mai puternici?
— Nu. Devin mai slabi.

— Așa este și în viață. Ni se pare că apropierea este întotdeauna un bine.
Dar apropierea excesivă naște tensiune.
Pentru a crește, fiecare are nevoie de spațiu.

A TREIA LECȚIE: PUMNUL DE NISIP

Confucius a luat o mână de nisip și a strâns-o cu putere în palmă.

— Ce se va întâmpla?
— Nisipul se va scurge printre degete.

— Așa se întâmplă și cu oamenii. Dragostea și respectul nu pot înflori sub presiune.
Cu cât strângi mai tare, cu atât pierzi mai repede.
Oferă libertate — iar ceea ce este autentic va rămâne.

MAREA ÎNȚELEGERE

— Atunci când sădești un copac, te aștepți neapărat să îți ofere umbră? întrebă înțeleptul.
— Nu. Îl sădesc pentru a crește.

— Atunci de ce ai așteptat altceva de la copiii tăi?
Nu i-ai crescut pentru tine, ci pentru lume.
Iar lumea are asupra lor același drept pe care îl ai și tu.

Li Wei și-a înțeles în tăcere greșeala.

Confucius i-a întins o mână de semințe:

— Sădește. Învață-i pe alții. Învață și tu.
Bătrânețea nu este vremea așteptării, ci vremea descoperirii.
Nu cerși iubirea copiilor tăi. Începe să trăiești prin ceea ce iubești tu însuți.

Li Wei s-a întors în orașul său, însă nu în casa fiului său.
S-a așezat în apropierea unei școli și a început să ajute copiii.
Îi învăța, le istorisea povești și sădea copaci împreună cu ei.

Curând, oamenii au început să-l numească Maestrul Li.

Cu cât se impunea mai puțin, cu atât era mai prețuit.
Cu cât cerea mai puțină atenție, cu atât o primea mai sincer.

CÂND IUBIREA SE ÎNTOARCE

Într-o zi, a primit o scrisoare de la fiul său:

„Tată, nu ne-am mai văzut de multă vreme. Ne lipsești.
Nepoții întreabă mereu de tine. Vino să ne vizitezi.”

Iar când Li Wei a venit, a fost întâmpinat cu căldură și dragoste.

Pentru prima dată după mulți ani, nu s-a mai simțit o povară, ci un oaspete dorit.
Și atunci a înțeles: în clipa în care a încetat să mai ceară iubire, iubirea s-a întors singură la el.

„A trăi alături de copii nu înseamnă neapărat a fi cu adevărat apropiați.”

Aceasta nu este o poveste despre singurătate.
Este o lecție despre libertatea din iubire.

— Când cerem atenție, sufocăm.
— Când ne impunem prezența, devenim invizibili.
— Când știm să dăm drumul, oamenii aleg singuri să rămână.

Așa cm spunea Confucius:

„Dragostea și respectul nu pot fi cerute.
Ele pot doar să fie cultivate.”

Via Marcus de seară

90% din conflicte nu apar pentru că oamenii gândesc diferit.

Apar pentru că vorbesc diferit.

În cabinet, în cupluri, în familii și în relația părinte–copil observ același lucru: rareori conflictul este despre ideea în sine. De cele mai multe ori este despre tonul cu care acea idee este exprimată.

Două persoane pot avea opinii complet diferite și totuși să poarte o conversație calmă, respectuoasă și constructivă.

În schimb, două persoane care își doresc același lucru pot ajunge să se rănească profund atunci când mesajul este transmis cu iritare, sarcasm, reproș sau dispreț.

Nu cuvintele rănesc cel mai tare.

Rănește tonul care transmite:

„Nu contează ce simți.”
„Nu te ascult.”
„Eu am dreptate și tu greșești.”
„Nu ești important pentru mine.”

Oamenii uită adesea ce le-ai spus.

Dar își amintesc foarte bine cm i-ai făcut să se simtă.

Un simplu „Ai greșit” spus cu blândețe poate deveni o oportunitate de învățare.

Același „Ai greșit” spus cu ironie sau furie poate fi perceput ca un atac.

Atunci când emoțiile sunt intense, creierul nu mai ascultă argumentele. Ascultă pericolul.

Poate că înainte să ne întrebăm:

„Ce să îi spun?”

ar fi util să ne întrebăm:

„Cum îi spun?”

Pentru că multe relații nu sunt distruse de diferențele de opinie.

Sunt rănite de tonul cu care acele diferențe sunt exprimate.

Respectul nu se vede doar în fapte.

Se aude și în voce.

🌿 Psiholog Roxana-Anca Simionescu

„Vreau să fiu un om fericit. Ce trebuie să iau?”

„Decizii.”

Pare o glumă. Dar este, poate, unul dintre cele mai serioase adevăruri despre viață.

Mulți oameni caută fericirea ca pe un obiect pe care îl pot găsi undeva în exteriorul lor. Într-o relație. Într-o promovare. Într-o casă mai mare. Într-o vacanță. Într-o zi în care toate problemele vor dispărea.

Dar fericirea nu apare atunci când viața devine perfectă.

Fericirea apare atunci când începem să luăm decizii care ne respectă.

Decizia de a pleca din locurile care ne rănesc.
Decizia de a rămâne acolo unde există iubire și respect.
Decizia de a spune „nu” atunci când sufletul nostru spune „nu”.
Decizia de a spune „da” oportunităților care ne sperie, dar ne ajută să creștem.
Decizia de a nu mai amâna.
Decizia de a ne asuma responsabilitatea pentru propria viață.

De multe ori nu lipsesc soluțiile.
Lipsesc deciziile.

Știm că o relație nu ne mai face bine.
Știm că un loc de muncă ne consumă.
Știm că anumite persoane ne epuizează.
Știm ce avem nevoie să schimbăm.

Dar rămânem pe loc.

Iar fiecare decizie amânată are un cost: timp, energie, liniște, uneori chiar ani întregi din viața noastră.

Fericirea nu vine din faptul că alegem întotdeauna perfect.
Nimeni nu are această garanție.

Fericirea vine din curajul de a alege.
Din a ne asuma drumul.
Din a accepta că uneori vom greși, vom învăța și vom alege din nou.

Pentru că viața nu îi răsplătește pe cei care așteaptă la nesfârșit momentul perfect.

Viața îi răsplătește pe cei care au curajul să decidă.

Uneori, cea mai importantă întrebare nu este:

„Cum pot fi fericit?”

Este:

„Ce decizie evit să iau?”

Acolo se află, de multe ori, începutul schimbării.
Acolo începe libertatea.
Și, de foarte multe ori, acolo începe fericirea.

– Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Toate tehnicile de relaxare se bazează pe respiraţie. Oboseala vine şi dintr-o lipsă de oxigenare a creierului.
Stati câteva minute cu ochii închişi, încercati să va reprezintati oboseala ca senzaţie la nivelul creierului şi apoi, cu fiecare expiraţie profundă, imaginati-va că o eliminati.

Cand aveti o durere: relaxati-va, concentrati-va pe starea de bine şi cald, o treceti prin inimă şi apoi o trimiteti acolo unde va doare sau pe inspiratie imaginati-va cm absorbiti durerea si oduceti in centrul sacru alinimii unde o trasnmutati in iubire pe care o expirati catre lumea intreaga.Faceti asta de câteva ori şi durerea va dispare.

Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai mulţi bolnavi de cancer în ultima fază şi i-a învăţat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuiau să-şi imagineze că distrug cancerul din corp cu un foc, cu un animal care-l mănâncă, fiecare după cm dorea. După şase luni de zile, 40% din ei s-au vindecat.

La testele psihologice, s-a dovedit că cei care s-au vindecat erau cei optimişti, cei care credeau în Dumnezeu şi cei care erau calmi. Îndoiala este un obstacol în calea oricărui succes şi mai ales a vindecării.

”Dacă vrem să rămânem sănătoşi şi fericiţi, e suficient să păstrăm în minte câteva lucruri: să mâncăm sănătos, fără să ne îmbuibăm, să facem mişcare, să ne odihnim corect, să fim optimişti şi plini de speranţă.
Să fim perseverenţi cu pasiunile noastre, să ne antrenăm intelectual şi să ne ferim de rutină.

Să facem constant schimbări în viaţa noastră. Şi să nu uităm că trebuie să păstrăm în permanenţă un echilibru între energia consumată prin efort şi energia obţinută prin odihnă şi activităţi care ne fortifică.

Gândurile rele ne iau din viaţă, bucuriile ne dau viaţă. Să căutăm bucuria, avem nevoie de ea ca de pâinea noastră zilnică. Chiar dacă, uneori, n-o putem avea decât în imaginaţie.

-- Prof.dr. Constantin Dulcan

Glanda pineală este unul dintre cele mai mari secrete care ne-au fost ascunse. Secretul nu este că glanda există, secretul este funcția sa. Studenților la medicină li se spune că este un organ neimportant, dar nu este așa ...
Glanda Pineală este al treilea ochi al nostru, este organul prin care visăm și ne imaginăm și odată ce este activat, este și organul care ne conectează cu alte dimensiuni ale realității, adică ne permite să vedem ființe de alte dimensiuni în plus pentru a ne permite să călătorim astral (să ne părăsim corpul fizic pentru a călători cu corpul nostru eteric), să dezvoltăm abilități psihice precum clarviziunea sau telepatia și chiar posibilitatea de a călători în timp ...

Nu este dificil să știm de ce este un secret, răspunsul este în Biserică. Cum a existat biserica? fiind monopolul religiei: a merge la masă este singurul mod în care ne-au arătat să ne conectăm cu planul divin, dar în realitate Templul pentru a ajunge la conexiunea divină se află în fiecare dintre noi ...

Ananasul sau glanda pineală are mai multe semnificații. Pentru religia catolică, înseamnă Puterea lui Dumnezeu; pentru francmasonerie, viziunea ciclopului; În cadrul tradiției egiptene este cunoscut sub numele de ochiul lui Horus, tot în geometria sacră putem vedea că ochiul lui Horus corespunde exact tuturor structurilor creierului și în lumea asiatică ca al treilea ochi sau centru al clarviziunii și intuiției. ..

În terminologia inițiatică este cunoscută sub denumirea de „Ușa paradisului” și chiar filosoful francez Descartes a propus că glanda pineală era aceea care conecta corpul cu sufletul sau care îl conținea. El l-a definit ca „Sediul suflet ". Propunerea sa apare deoarece glanda pineală nu este duplicată bilateral în corp și, de asemenea, el credea (în mod greșit) că era exclusiv ființelor umane ...

Hormonul Melatonină produs de Pineal, al cărui deficit este cauzat de insomnie și depresie, este prezent în unele alimente precum ovăz, porumb, roșii, cartofi, nuci, orez și cireșe. În templele antice ale sumerienilor și babilonienilor s-a avut adorarea pinealului și chiar și în Vatican putem vedea un monument care are forma unui ananas sau pineal, purtat tot de papi, iar pe pereții piramidelor sunt hieroglife ...

Pineala secretă o substanță numită DMT (dimetiltriptamină) cunoscută și sub numele de moleculă spirituală care, curios, este eliberată în faza mișcării rapide a ochilor, adică, atunci când visăm, este responsabilă pentru vizualizarea imaginilor în vise. Când nu există lumină, glanda pineală produce melatonină din serotonină.
Este legat de reglarea ciclurilor de veghe și somn și servește pentru a contracara efectele sindromului diferenței de fusuri orare (jet lag) ...

DMT este atât de puternic încât poate transporta conștiința omului prin timpul și călătoria dimensională. În starea imediată înainte de moarte, se produce o cantitate mare de DMT, de aceea i se atribuie capacitatea de a intra în conștiință în dimensiuni superioare. „Atinge stări mistice sau interdimensionale, este cea mai puternică halucinogenă sau enteogenică găsită în natură, în toate plantele și animalele (în concentrație mai mare sau mai mică), au efecte profunde asupra conștiinței) ...

(Gus Tavo Gus)