Retro IT

Ieri am avut onoarea să primesc la muzeu vizita domnului ing. Costică Marian și, cu această ocazie, să descopăr numeroase povești fascinante despre ICE Felix și perioada de pionierat a informaticii românești din anii ’80.

Sunt momente rare în care ai privilegiul să înveți istoria direct de la oamenii care au contribuit la scrierea ei.

Domnul Costică Marian a fost angajat al ICE Felix încă din anul 1981, fiind implicat în proiectarea terminalelor VDT240 și VDT52S, precum și a unor plăci electronice pentru alte calculatoare produse de Felix în acea perioadă, printre care CUB-Z și M118.

Discuția mi-a oferit ocazia să aflu detalii mai puțin cunoscute din culisele acelor vremuri: faptul că monitorul produs de Felix și utilizat pentru terminale și CUB-Z a fost realizat pornind de la un model occidental, că terminalul VDT52S s-a bucurat de un succes important la export (Cehoslovacia comandând nu mai puțin de 5.000 de bucăți), dar și că VDT40 a ajuns să fie comercializat inclusiv în Polonia.

O întâlnire cu adevărat specială și o reamintire a faptului că în spatele fiecărei tehnologii rămân, înainte de toate, oamenii care au creat-o.

🧮 Am adăugat în colecție două calculatoare mecanice superbe:

🔹 𝐑𝐞𝐬𝐮𝐥𝐭𝐚 𝐁𝐒𝟕
Fabricat de Maschinen- und Werkzeugfabrik Paul Brüning din Berlin, Germania, între 1927 și 1969. Acest model poate efectua adunări și scăderi, lucrând cu numere de până la 7 cifre.

🔹𝐖𝐚𝐥𝐭𝐡𝐞𝐫 𝐖𝐒𝐑-𝟏𝟔𝟎
Produs de Walther Büromaschinen GmbH în anii ’50-’60, este ultimul model de calculator mecanic pinwheel fabricat de Walther. Poate efectua toate cele 4 operații de bază: ➕ adunare, ➖ scădere, ✖️ înmulțire și ➗ împărțire.
🎬 Un detaliu interesant: compania Walther este celebră pentru pistoalele Walther PPK, cunoscute din filmele cu James Bond.

Ultima poveste din seria fenomenelor paranormale.

După cm unii știți, în primii 7-8 ani colecționam doar procesoare. Eram membru prin tot felul de asociații și grupuri internaționale și cumpăram procesoare din toată lumea. Cel mai ciudat loc de unde am cumpărat a fost Namibia — un procesor HP de server.

În decembrie 2012 am cumpărat de pe un forum, de la un domn din Franța, Pascal (Silice), câteva procesoare care la vremea aia mi se păreau SF-uri (Alpha, Sun). În total vreo 10 procesoare, câteva zeci de euro. Cum era o diferență mare între transport simplu și transport cu tracking, fiind grele, am ales varianta ieftină. A trecut o săptămână, două... nimic. Aveam dovada că au fost trimise, dar fără tracking number, deci ghinion.

Într-o sâmbătă dimineață (d**a vreo lună) mă sună bucuros un prieten:
— Hai până la mine că ți-am cumpărat ceva frumos din piață. N-ai mai văzut așa ceva...

Cum pe mine, dacă vrei să mă omori, mă faci curios, în 10 minute eram în mașină. Ajung la el și văd pe masă, frumos expuse... procesoarele mele din Franța.

Când le-am văzut, direct blue screen.

Îi zic:
— Bă, de unde le ai? Astea sunt procesoarele pe care le aștept din Franța. Luate de pe forum. E cameră ascunsă sau ce?
— N-are cum, poate le confunzi.
— Păi uite, Pascal, cu care am colaborat de multe ori, numeroteaza procesoarele cu etichete galbene de la imprimanta de etichete. Uite aici pe forum: 3, 11...
— Wow.. Da... astea sunt.
— Și de unde le-ai cumpărat?
— De la cineva din piață. Voia 100 de lei pe toate și am zis că sigur le vrei la banii ăștia, că eu n-am mai văzut așa procesoare.
— Îl cunoști?
— Nu. Atunci l-am văzut prima dată.

Long story short, mi-am cumpărat procesoarele de două ori: o dată la preț întreg din Franța și a doua oară la jumătate de preț din Obor. Dar important e că tot la mine au ajuns.

PS La poștă mi-au spus că nu au ce să facă dacă nu există tracking number. Toate scrisorile se goleau din saci pe o masă mare, iar fiecare poștaș își lua ce era pe zona lui. Probabil unul a văzut un plic mai greu, fără tracking, și s-a gândit că dă lovitura.

Se pare că o poveste cu emoție captivează mai mult decât o placă sau un calculator, chiar dacă și ele își poartă propriile povești. Așa că astăzi vreau să vă împărtășesc poate cea mai ciudată și tulburătoare experiență pe care am trăit-o de când colecționez. Iar zilele următoare va urma alta.

În septembrie 2018 am participat la evenimentul „Colecții și Colecționari” din Arad. Eram vreo 20 de colecționari veniți din mai multe țări, fiecare expunând pentru o zi o mică parte din pasiunea lui: timbre, insigne, uniforme militare și tot felul de obiecte rare. Eu participasem cu colecția de Coca-Cola și cea de calculatoare vechi.

Printre participanți era și o doamnă, puțin mai in varstă decât mine, cu o colecție de șervețele. Ce mi-a atras imediat atenția a fost un șervețel personalizat cu „ICE Felix”. Așa a început conversația noastră. Mi-a povestit că locuise o vreme în Germania, că fusese programator și că avea o pasiune aparte pentru calculatoarele vechi. I-am spus despre muzeu — era deschis deja de câteva luni — iar ea a promis că va veni într-o vizită.

Și a venit. Într-o sâmbătă. Culmea, locuia la doar 300 de metri de muzeu.

Am stat de vorbă ore întregi. Mi-a povestit că, trăind în Germania, devenise fan al companiei Schneider și că avea acasă un Euro PC, un Schneider CPC 464, câteva telefoane vechi „cărămidă” și multe alte obiecte interesante. Se vedea că vorbea despre ele cu drag.

Într-o zi mi-a mărturisit că este bolnavă. Cancer. Și că, o dată pe lună, merge în Germania pentru tratament.

În toamna și iarna aceea a venit de mai multe ori la muzeu. Am povestit mult și, într-un fel, pot spune că ne-am împrietenit. De fiecare dată când o vedeam intrând pe ușă mă gândeam cm aș putea să-i spun că mi-ar plăcea enorm să am calculatoarele ei în colecție. Nu pentru valoarea lor, ci pentru povestea lor. Dar n-am găsit niciodată o formulare care să nu sune nepotrivit. Pur și simplu n-am putut.

Apoi, la un moment dat, n-a mai venit.

Niciun semn. Niciun mesaj.

M-am gândit că poate rămăsese în Germania. Sau poate că boala se agravase.

Au trecut doi ani până când mi-am amintit din nou de ea și am încercat să aflu ce se întâmplase. Știam doar prenumele ei, unul destul de comun, dar după multe căutări am găsit-o pe Facebook.

Și atunci am aflat.

Murise recent.

Am simțit o tristețe greu de descris. Dar, inevitabil, gândul mi-a fugit și la acele calculatoare. La obiectele acelea care păstrau o parte din viața ei. Și am avut sentimentul acela ciudat că „trenul plecase”. Că povestea se încheiase acolo.

Dar nu se încheiase.

În iarna lui 2020 m-a sunat un prieten care se ocupa cu debarasări de locuințe. Mi-a spus că are ceva pentru mine. Ne-am întâlnit și mi-a dat un Schneider Euro PC. Cum nu aveam modelul în colecție, m-am bucurat enorm. A spus că e posibil să mai găsească și alte lucruri în zilele următoare, pentru că încă lucra la golirea apartamentului.

După câteva zile m-a sunat din nou.

Avea un Schneider CPC 464 și câteva telefoane vechi Siemens și Nokia din primele generații.

În momentul în care le-am văzut, m-a trecut un fior pe șira spinării.

Pentru câteva secunde am rămas fără aer. Era genul acela de senzație pe care nu o poți explica logic, dar pe care o simți până în stomac. Mi-a luat câteva momente să-mi revin.

A urmat dialogul acesta:

— Să nu-mi spui că apartamentul e pe strada Octavian Goga…
— Ba da.
— Aproape de colțul cu strada Horia?
— Exact… De unde știi?
— Destinul.... Știi cumva care e povestea?
— A locuit acolo o doamnă care a decedat in vara. Cineva vrea să vândă apartamentul și trebuie golit.

Și stați așa… pentru că povestea nu se termină aici.

Vreo două luni mai târziu, într-o sâmbătă dimineața, mergeam spre muzeu. Cu puțin înainte să ajung, am observat pe jos un buletin. L-am ridicat ca să văd cine îl pierduse.

Ghiciți al cui era…

În urmă cu o lună, Marian Stan de la Muzeul Jocurilor pe Calculator îmi scria:

„Florin, tu l-ai cunoscut pe tatăl lui Răzvan Jigorea? E din Arad și, din câte știu, locuiește tot acolo. Poate îți face o vizită.”

Și aici vine partea care mă face sincer să mă simt prost: nici măcar nu auzisem de Răzvan Jigorea. Complet nescuzabil, mai ales pentru cineva din același oraș și pasionat de retrocomputing. Vorbim despre un copil-minune al informaticii românești din anii ’80, un puști care scria programe și jocuri într-o perioadă în care simplul fapt de a atinge un calculator era aproape science-fiction în România. Din păcate, povestea lui Răzvan Jigorea — pe care o voi detalia într-o postare viitoare, ca să mă revanșez — este una tristă: a decedat la doar 32 de ani, în 2006.

Zilele trecute, un prieten îmi scrie despre un calculator vechi, un Sinclair QL. Mă întreabă cât valorează și dacă îl vreau. I-am spus sincer că nu e cea mai bună perioadă pentru achiziții și l-am sfătuit să îl pună pe grupurile de colecționari. Au trecut câteva zile, vânzarea nu s-a materializat, iar apoi m-a întrebat din nou dacă îl iau eu, la un preț bun.

L-am luat.

Când am ajuns acasă, l-am studiat atent și am observat un mic sticker pe spate. Ce credeți că scria?

„Razvan Jigorea – PIXOFT”

Am rămas efectiv blocat.

Care erau șansele? În urmă cu o lună nici măcar nu știam cine a fost Răzvan Jigorea. Iar acum, indirect, calculatorul lui a ajuns la mine.
Prietenul care mi l-a dat nu are nicio legătură cu domeniul. Nu știa nici el cine a fost Răzvan Jigorea. Calculatorul ajunsese recent la el de la o doamnă care, la rândul ei, nu avea nicio conexiune cu lumea retro sau cu povestea asta.
Și totuși… după 20 de ani, după atâtea mâini prin care a trecut, calculatorul ăsta a ajuns fix la mine, ca să fie expus în muzeu.

Uneori ai impresia că obiectele își poartă singure povestea mai departe până ajung în locul care le-a fost destinat.

Later edit: este placa de la calculatorul F1001 (F1001 este un calculator cu destinatie speciala: a fost proiectat pentru a gestiona activitatea alarmelor civile si a fost utilizat de unitatile I.S.U.)

Mă poate ajuta cineva să identific această placă? E românească, pare să fie din 1994, bazată pe procesorul Z80, iar producția a fost de ordinul câtorva sute de exemplare.

Un mic update la colecția de software. Încet-încet, golurile încep să dispară. 🙂

Uneori postez. Uneori nu apuc. Și totuși…

📊 în ultimele 28 de zile:
– peste 180.000 de vizualizări
– aproape 14.000 de interacțiuni

Pentru o pagină mică, de nișă, fără promovare plătită — e mai mult decât m-aș fi așteptat.

Și asta nu e despre algoritm, ci despre voi — prietenii muzeului, care citiți postările, reacționați și dați mai departe mesajul.

Comunitatea asta mică, dar pasionată, bate orice “boost”.

Mulțumesc 🙏

Înainte de YouTube și documentații PDF, așa arăta un „tutorial” despre revoluția semiconductorilor.

Panoul ilustrează elegant tranziția de la plachete de siliciu (wafere) din ce în ce mai mari, la memorie – de la memoria cu inele de ferita la circuite integrate – și până la primele microprocesoare clasice (8080, 8085, 8086, 80286).
Un snapshot didactic al perioadei în care integrarea creștea exponențial, iar Legea lui Moore nu era doar teorie, ci realitate în construcție.

Genul de piesă gândită pentru laborator sau sală de curs… dar care, inevitabil, își găsește locul perfect într-un muzeu al istoriei calculatoarelor ❤️

P.S.: Procesorul etichetat ca 286 este greșit (nu a existat procesor 286 în format DIP, doar PLCC și PGA), so, avem un mistery chip :)

Începem să explorăm direcții noi: în colecție a intrat primul nostru produs de la Sun Microsystems – Sun Ray 2, lansat în 2006. La momentul apariției, costa aproximativ 249 USD și era destinat mediului corporate.

Sun Ray 2 este un thin client, adică un terminal de rețea fără hard disk sau stocare locală de date, echipat doar cu 4 MB memorie flash pentru firmware. Autentificarea se realiza prin smart card, iar sesiunea utilizatorului nu depindea de dispozitivul folosit. Astfel, utilizatorul se putea muta la un alt terminal și își continua activitatea fără să închidă programele, fiind suficient să introducă smart cardul pentru a-și relua instant sesiunea.

Seria Sun Ray se conecta prin rețea la un server dedicat, pe care rulează Sun Ray Server Software, disponibil pentru Solaris și Linux. Pentru comunicarea dintre terminal și server, Sun Microsystems a dezvoltat un protocol propriu de afișare în rețea, numit Appliance Link Protocol (ALP), optimizat pentru transmiterea rapidă a imaginii și a inputului.

Din punct de vedere tehnic, Sun Ray 2 este echipat cu un procesor RMI Alchemy Au1550 la 500 MHz, bazat pe arhitectură MIPS, 4 MB memorie flash și 16 MB RAM. Partea grafică este asigurată de un cip ATI ES1000, capabil să ofere rezoluții până la Full HD.

Conceptul Sun Ray făcea parte din viziunea „The Network is the Computer” promovată de Sun Microsystems, în care puterea de calcul este mutată în rețea, pe servere centrale. Terminalele erau extrem de eficiente energetic (consum de doar câțiva wați), complet silențioase și foarte fiabile, neavând piese în mișcare.

Deși performanța multimedia era limitată, iar dependența de server și rețea era totală, sistemul a fost popular în medii precum bănci, call-centere sau instituții publice, unde securitatea și administrarea centralizată erau esențiale. După achiziția Sun de către Oracle Corporation în 2010, gama Sun Ray a fost treptat abandonată, însă conceptul a continuat să evolueze și se regăsește astăzi în soluțiile moderne de tip VDI și cloud desktop.

În esență, Sun Ray 2 a fost un sistem înaintea timpului său, anticipând modul în care lucrăm astăzi în medii virtualizate și bazate pe cloud.

Multumim Daniel Voina pentru donatie! ❤

PS Zilele următoare i se va alătura un Sun Sparc Classic :)