Holario

Oglinda Infinitului
Pentru sufletele care știu că lumina nu se stinge.

„Nu căuta lumina în afară;lumina pe care o cauți răsare din tine însuți.”

Această postare nu este o lecție și nici o explicație. Nu este despre un drum nou de urmat, ci despre o reamintire a unui adevăr vechi cât sufletul tău.
Am scris aici, nu ca să îți spun ceva ce nu știi, ci ca să rostesc, poate, cuvintele pe care inima ta le șoptea de mult în tăcere. Într-o lume în care suntem învățați să căutăm totul în afară, uităm adesea că adevărata comoară a fost, dintru început, înăuntru. Uităm că suntem Oglinzi ale Infinitului, fragmente vii ale Dumnezeirii, purtători ai unei lumini care nu se stinge niciodată.Dacă aceste rânduri vor reuși, fie și pentru o clipă, să îți deschidă o Ușă către acea lumină, atunci scopul lor va fi împlinit.Nu îți cer să crezi ceea ce citești. Îți cer doar să simți. Să îți asculți inima. Să lași tăcerea dintre cuvinte să îți vorbească mai mult decât rândurile înscrise aici.Aceste rânduri sunt pentru tine, care ai știut întotdeauna că ești mai mult decât lumea ți-a spus. Pentru tine, care ai păstrat vie o scânteie, chiar și atunci când vânturile uitării au bătut puternic.În aceste rânduri te regăsești, sunt Oglinda ta. Și Oglinda nu minte niciodată.

Oglinda Divinității în Om
În fiecare om există două lumi: lumea exterioară, a formelor trecătoare, și lumea lăuntrică, a eternității.Omul a fost numit "chipul și asemănarea lui Dumnezeu" nu pentru a i se înflăcăra mândria, ci pentru a-i aminti originea și destinul său.Dacă am înțelege cu adevărat că fiecare privire pe care o aruncăm altui om este, de fapt, o privire către Dumnezeu, am păși pe pământ cu o sfială plină de iubire.Dar uitarea s-a așternut peste lume ca un văl gros. Omul s-a privit pe sine ca fiind separat de Divin, mic, slab, muritor. A construit ziduri între sufletul său și sursa vieții. A început să creadă că Dumnezeu este departe, că iubirea trebuie câștigată, că lumina este pentru alții, nu pentru sine.Și totuși, chiar în cel mai adânc abis al uitării, o voce blândă nu a încetat niciodată să șoptească: „Tu ești mai mult decât știi. Tu ești lumină din Lumină.” Într-o frunză mișcată de vânt, într-un surâs neașteptat, într-o lacrimă sinceră, Dumnezeu ne strigă pe nume și ne amintește: „Eu trăiesc în tine.” Adevărata căutare spirituală nu este o căutare de ceva ce lipsește. Este o reamintire a ceva ce a fost întotdeauna acolo.

Cheia lui David: Poarta către Sine
În mijlocul uitării, în labirintul vieții, există o Cheie. Cheia lui David nu este doar un simbol biblic sau un mister pentru inițiați. Este cheia trezirii. Ea deschide Ușa pe care frica a încuiat-o. Ușa către ceea ce am fost dintotdeauna: ființe divine, locuite de Dumnezeu. Cine are această Cheie? Nu cel puternic, nu cel înțelept după mintea lumii, nu cel bogat în posesiuni, ci cel care are inima deschisă. Cel care, în umilință și iubire, se apropie de sine însuși nu ca de o creatură slabă, ci ca de o taină vie a Dumnezeirii. Cheia lui David este recunoașterea lăuntrică că: nu suntem separați de sursa noastră; nu trebuie să urcăm munți pentru a găsi ce a fost mereu înăuntru; nu suntem exilați, ci acasă, aici și acum, dacă ochii noștri sunt deschiși. Cheia este credința vie. Este curajul de a iubi fără frică. Este iertarea deplină. Este adevărul spus fără mască. Când această Cheie se întoarce în mâinile tale, nimeni nu mai poate închide ceea ce Dumnezeu a deschis în tine.

Când Ușa se Deschide: Semnele Reamintirii
Când Ușa lăuntrică se deschide, lumea întreagă se schimbă — deși, în aparență, totul rămâne la fel.Privești aceiași oameni, dar îi vezi altfel: ca suflete, nu ca trupuri. Privești aceleași griji, dar le percepi ca lecții, nu ca pedepse.Semnele sunt tainice și simple:- O bucurie fără cauză, asemenea unui copil care râde sub soare.- O pace care nu depinde de împrejurări.- O compasiune care se revarsă fără efort asupra tuturor ființelor.- O înțelepciune care nu vine din raționamente complicate, ci din tăcerea inimii. Și mai presus de toate, o iubire — o iubire care nu cere nimic în schimb, o iubire care recunoaște lumina din fiecare ființă, chiar și atunci când aceasta este acoperită de umbre. Aceasta este deschiderea Ușii: o reamintire trăită, nu doar gândită.

Trăind ca Dumnezeu în Formă Umană
Trăirea conștientă a Divinității în formă umană nu ne scoate din lume, ci ne aduce în lume cu inima trează. A trăi ca Dumnezeu în trup înseamnă:- să iubești unde alții urăsc,- să ierți unde alții condamnă,- să creezi frumos unde alții distrug. Fiecare gest simplu devine sacrament. Fiecare respirație devine rugăciune. Fiecare clipă devine poartă către Eternitate. Nu există chemare mai înaltă decât aceea de a fi plin de prezența lui Dumnezeu, în fiecare celulă, în fiecare cuvânt, în fiecare tăcere. Și atunci lumea întreagă devine un templu viu. Și omul redevine ceea ce a fost menit să fie: Oglinda vie a Infinitului.

Concluzie
Nimic din ceea ce contează cu adevărat nu poate fi pierdut. Nimic din ceea ce ești cu adevărat nu poate fi distrus. Dumnezeu locuiește în tine, prin tine, ca tine. Cheia a fost întotdeauna în mâinile tale. Ușa a fost mereu acolo. Tot ce rămâne este să pășești înăuntru. Să îți amintești. Să trăiești. Să fii.

Olt River Valley (Valea Oltului)

Olt River Valley(Valea Oltului) - Romania - Carpathian Garden

Vă invităm la Alba Iulia! Veniți?:-)

Ne incheiem saptamana cu gandul la zilele insorite. Voi?:)

Despre dragoste și alte obiceiuri. Căci la noi, se iubește românește!
http://www.holario.ro/blog/dragobete-iubeste-autentic/

Dragobete. Iubeşte autentic! | Blog Holario Care este zeul dragostei şi al bunei dispoziţii pe plaiuri româneşti şi se serbează pe 24 februarie? În unele zone ale ţării chiar pe 28 februarie l, 3 sau 25 martie? Să fie tocmai Dragobetele, venit în preajma zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară?! Perioada cuprinsă între sfârşitul…

LA MULȚI ANI! Anul care vine să-ți fie o călătorie de neuitat, române! Să urci pe culmi înalte, să ai idealuri mărețe și să reușești în tot ce îți propui!
Holario îți urează un an nou fericit!

E Crăciun, ”e sărbătoare și e joc în casa ta acum”.

De obicei, pe vremea asta, țara românească e îmbrăcată în strai alb, de sărbătoare. Zăpezi strălucitoare acoperă pământul. Brazi falnici, din păduri de munte, au coborât în case, cu miros de rășină. Jos, la umbra lor, stau cadouri încă nedesfăcute. N-a fost vremea aseară, casele au răsunat de colindători și voie bună.

Ar fi bine ca primul care intră în casă astăzi să fie bărbat, căci astfel, bunăstarea și sănătatea vor fi nelipsite pentru anul care vine.

Se aud clopotele, bătând a sărbătoare. Feciorii satelor, somnoroși, umblă agale pe străzile acoperite cu zăpadă, cu steaua. Cei mici, din casă în casă, din poartă în poartă, colindă din toți rărunchii : ”Deschide ușa creștine / Că venim din nou la tine / Drumu-i lung și-am obosit / De departe am venit…” Gazdele, vesele, îi întâmpină cu mere, nuci și colaci. Banii, se strâng într-o desagă țesută de către responsabilul cu adunatul darurilor- iapa. O să îi împartă mai încolo, în mod egal. Se întâmplă prin zona Transilvaniei, unde există şi obiceiul mersului “cu capra”- un tânăr se deghizează în capră şi în ritmul muzicii de fluier face doar năzbâtii în casa celor colindaţi, spre amuzament și voie bună.
Postul Crăciunului s-a sfârșit. Din hornurile caselor iese fum. În zona Banatului Montan, în ajunul Crăciunului focul din casă nu este stins deloc, pentru ca anul ce vine să fie luminos şi spornic.

În sudul Moldovei, gospodinele respectă ”Tradiția celor 12 apostoli”. Prepară douăsprezece feluri de mâncare, în onoarea celor 12 ucenici. În seara de Crăciun le așază pe toate pe masă, în amintirea Cinei cele de Taină.
În Apuseni, sătenii stau la geamuri; dau perdeaua la o parte la fiecare cinci minute : ”oare nu vin Irozii ?” Irod, un ofițer, trei crai- iată pusă în scenă folclorică drama religioasă a misterului Nașterii Domnului.

Sănii cu zurgălăi în Maramureș, trase de cai mândrii. Toate casele sunt curate iar mesele îmbelşugate. Bradul este împodobit cu mere, nuci şi fasole uscată; nu lipseşte din nicio casă. E vremea ca fetele de măritat să îşi scoată zestrea la iveală. Aşteaptă flăcăii, să vină cu colinda.

”Corindatul ficiorilor" din Oaș este o tradiție aparte. Bărbații din sat merg la fetele nemăritate, unde sunt cinstiți cu un pahar de pălincă pentru a se încălzi, și cu mâncare caldă, ca să prindă putere.
Colindele rostite de Crăciun sunt considerate ca cele mai vechi forme literare. Sunt atestate încă din Evul Mediu.

În Oltenia, pe alocuri, se mai practică ritualul adunatului de gunoaie din curtea gospodăriei, pentru ca anul ce vine să aducă pui mulţi.
În orice colț de țară, Crăciunul se impune cu bucate alese, drag și voie bună. Trebuie petrecut în familie, cu sufletul deschis, alături de cei dragi. Pentru că așa îi șade bine românului.

”Dar, nu uita, când ești voios, creștine, să fii bun !” CRĂCIUN FERICIT !