WGirl

Aveam două vorbe pe care le tot repetam. Prima, că sunt mamă de fetiță prin definiție și a doua, că sunt esență de mamă.
Toată viața mea mi-am dorit să mă mărit, nu neapărat pentru măritiș în sine, ci mai degrabă să am mulți copii, o familie numeroasă, veselă, gălăgioasă și o casă mereu plină. Nu mi-am făcut un scop din asta, am terminat studiile, m-am angajat, dar nici nu m-am gândit prea mult la urmări când am rămas însărcinată după trei luni de relație. Nu a fost să fie, am fost distrusă, lumea mea s-a prăbușit, m-am învinovățit pentru multe lucruri și totuși, un an mai târziu am rămas din nou însărcinată cu Anastasia.

Întotdeauna am fost convinsă c-o să dau naștere multor copii, aveau să vină unul după altul, să fie prieteni, să crească și să se joace împreună. Realitatea a fost total diferită după nașterea primului copil; am pierdut toate certitudinile pe care le aveam când nu aveam copil. Sună cunoscut?
Au venit în cascadă nopțile nedormite, loviturile emoționale pe care le-am încasat ca mamă tânără, celelalte dificultăți cu privire la grădinițe, adaptări peste adaptări, potrivire de orare, slalom printre greutățile vieții și totuși, am murit și am înviat încercând să fiu un părinte bun, prezent, ancorat în viața copilului. Suficient de prezent încât să se simtă văzut și iubit, dar totodată detașat, încât să aibă curaj să se dezlipească și să își urmeze propria cale. Zi și noapte am căutat echilibrul - ceva ce eu nu am avut, nu am trăit și nu am știut niciodată dacă e atât sau mai trebuie un pic, sau poate deja e prea mult și trebuie să mai tai puțin din el. Nu am știut cm arată acest unicorn cu coamă mov numit echilibru, dar l-am căutat în disperare și în final am rămas mamă de un singur copil.

Se împlinesc 10 ani de atunci, de la sarcina anterioară, și abia acum am avut șansa s-o iau de la capăt, chiar dacă nicio clipă nu m-am așteptat să se mai întâmple.
Acum am 35 de ani, un copil mare, un divorț în spate, m-am reconstruit ca femeie cu, zic eu, câteva lecții bune învățate temeinic, într-o relație frumoasă, complet diferită de tot ce am trăit anterior. Și, cu toate că am o greutate mult prea mare, amenoree, SOPC și parte de mult, mult stres, Dumnezeu a hotărât că e timpul, indiferent de ce aș fi plănuit eu. Suntem mici și tare naivi în comparație cu ceea ce este dat să fim, să devenim, sau să avem.

Totuși, de ce a fost pauză atât de mare?
Aveam 23 de ani când, în urma unor controale și un diagnostic neplăcut, des întâlnit la generația noastră, mi s-a spus pentru prima dată că este foarte probabil să nu pot obține o sarcină natural, fără efort și tratament de fertilizare.
La 24 de ani am rămas însărcinată spontan, dar din nefericire s-a oprit din evoluție la 8 săptămâni, din cauze necunoscute.
La 25 de ani am rămas din nou și cu ajutorul lui Dumnezeu am dus la bun sfârșit sarcina și am primit cel mai frumos Dar, pe Anastasia.
Acum, eu ce pot ce să zic? Medicii (endocrinolog și ginecolog) îmi rosteau an de an același discurs, analizele arătau la fel de rău, statisticile spuneau că-i greu, nu imposibil, dar improbabil, iar eu într-un moment de disperare și panică am ales să merg la mormântul lui Arsenie Boca. Mi-a zis cineva o poveste și cm mie îmi plac poveștile, m-am lăsat în mâna lui Dumnezeu și minunea s-a întâmplat imediat după ce ne-am întors acasă. Coincidență sau nu, situațiile s-au suprapus perfect, iar eu, fiindcă m-am rugat mult să am copii, simțeam cu tot sufletul că merit șansa asta și va fi unicul lucru care mă va împlini pe de-a întregul. Simțeam și atunci, ca și acum, cu aceeași intensitate, că rugile mele au avut ecou.

La 30 de ani am devenit conștientă că odată cu înaintarea în vârstă ajung cu ușurință la aceleași premise sumbre de a mai obține o sarcină, așadar am început “pregătirile” pentru un al doilea copil. Controale, analize, eforturi financiare și nu numai, însă testele de ovulație ieșeau negative, iar cele de sarcină, nu are sens să mai spun. La începutul demersurilor eram neobosită, optimistă, mi se părea că am suficient timp, mă bucuram că devenise mai ușoară creșterea Anastasiei și așteptam cuminte să se întâmple minunea. Am fost dezamăgită de multe ori, apoi am devenit nerăbdătoare, și apoi iar dezamăgită. Nu se mai lega nimic. Îmi amintesc că după o vreme m-am resemnat. Iar după ce prima căsnicie s-a încheiat, în mintea mea deja urcasem sculele în pod. Unde, cu cine, la anii ăștia? Nu mai îndrăzneam să sper, deși tot nu mă vedeam mama unui singur copil până la sfârșitul vieții.
De aia spun și eu ce am auzit la alții mai înțelepți ca mine: când noi ne facem planuri Dumnezeu zâmbește, iar în cele din urmă zâmbim și noi, dacă învățăm cu adevărat să avem răbdare și să fim pregătiți să primim voia Lui, indiferent cât de improbabil pare.

Povestea mea nu se apropie mai tare de Dumnezeu decât de știința medicală; cred cu toată tăria că lucrează mână în mână. Medicii cu expertiza/harul lor și Dumnezeu cu planul Lui s-au întâlnit undeva pe drumul meu și mi-au pus viața în pântec din nou. Nu pot să nu-mi amintesc, firește, de toate momentele în care am plâns, am disperat, am renunțat și am luat-o de la capăt; cu toate astea nu am încetat nicio clipă să cred că merit o familie mare, veselă, vie, gălăgioasă și o casă plină de copii.

Încep cu vestea cea mare, să nu creez suspans nesolicitat, mai ales că imaginea e destul de sugestivă. 😁 Da, în februarie 2026 voi fi mămică din nou, de data asta a unui băiețel. Încă nu m-am obișnuit cu ideea, nici că sunt însărcinată, nici că voi avea un băiețel. Cred, în schimb, că m-am obișnuit să răspund de fiecare dată la întrebarea dacă îmi mai doresc copii, cu același răspuns ferm și fără să-l cântăresc printre gânduri măcar o secundă: da, încă trei fetițe.
Îmi mai doream cu sinceritatea încă trei ca Anastasia. Mă consideram mamă de fetiță prin definiție, ce-o însemna asta nu știu nici eu, dar îmi amintesc că am spus asta de multe ori.
Nu știu, poate mi se trage de când eram copilă, când din cauza sărăciei anilor ‘90 am purtat atâtea haine “unisex” - cuvântul ăla cool pe care îl folosea maică-mea să descrie niște haine de băiat anoste pe care le găsea mai ieftine prin second-hand, iar eu credeam că sunt mai deosebită îmbrăcându-le, unisex, ce naiba, încât acum sunt ahtiată după cumpărături roz, pompoane, sclipici, tulle, codițe, rochițe și alte lucruri care îmi hrănesc sufletul când le pun pe Anastasia. Mi se pare că îmi trăiesc într-un târziu micile bucurii ale copilăriei pe care nu le-am avut la timp, în motive lesne de înțeles.

Cum bine spunea o prietenă, care are un magazin de haine pentru copii, fetițele sunt răsfățate de designeri, au tot timpul o groază de variante indiferent de sezon, dar băieții…nu prea…ai…ce să….să fim onești. Hainele de băieți sunt urâțele, să nu ne dăm după corcoduș. Rar când intri într-un magazin și ieși rapid cu ceva ce îți place, mai ales la reduceri; culorile sunt atât de fade, albastru-verde-negru, nu, nu-mi plac deloc. Mă rog, asta este o problemă pe care va trebui să o las pentru mai târziu.

Mi-așa mai fi dorit fetițe pentru că îmi place la nebunie relația pe care am construit-o cu Anastasia, complicitatea dintre noi și bucuria momentelor mărunte de zi cu zi când stăm una lângă cealaltă la aceleași câteva filme pe care le vedem la nesfârșit, fără să ne plictisim, ronțăim mâncare nesănătoasă și promitem strâmb ca e ultima dată, de a doua zi urmând să mâncăm morcovi. Apoi e sensibilitatea legăturii dintre noi. Îmi place că înainte să adormim e musai să ne povestim cel mai frumos și cel mai urât moment al zilei, că pe măsură ce povestește își amintește lucruri pe care nu mi le-a spus la timpul când s-au petrecut, fiindcă a uitat (de cine i-a plăcut în clasa întâi), dar se bucură ca a reușit să și le amintească și să le știu. Imi place că pentru ea este important să comunice cu mine, să știu, să aflu despre ea. Îmi place că vorbim despre orice, că suntem prietene și confidente și am reușit să discutăm despre efectiv tot și orice, chiar dacă acel tot și orice a însemnat chiar și un univers dărâmat și reconstruit bucată cu bucată, iar ea a făcut asta alături de mine, cu o putere, o înțelegere și o maturitate adaptată vârstei incredibile. Am ajuns să o admir cu toată puterea cuvântului și știu ca parte din devenirea ei mi se datorează și mie, dar în cea mai mare parte este meritul ei. Ea este așa.
Am împărțit mereu bucuria și emoția cu ea, și am crezut autentic că pot face lucru ăsta pentru că am fată, iar pentru fetițe este ceva firesc să fie apropiate de mamă. Apropiate în felul de a simți și a împărtăși secrete, poveștile alea mici cărora numai noi le putem da sens și valoare (a se citi: le exagerăm încât să devină un subiect).

Și-apoi, recunosc că am idealizat relația dintre viitoarele surori, m-am gândit că vor fi prietenele pe care le vor avea întotdeauna lângă ele, acasă, la îndemâna, că își vor spune secrete târziu în noapte, iar eu le voi certa dimineața fiindcă sunt obosite; își vor împărți hainele, lucrurile (mai fac și eu ceva economie, poate, dând de la una la alta), vor împărți- de ce nu?, băieții, se vor ciondăni, dar se vor găsi și regăsi întotdeauna prin viață, când vor avea nevoie una de alta. Atât de încrezătoare m-am simțit în puterea mea de a planta semințele în legătura dintre ele.

Și totuși, iată-mă acum viitoare mama de băiețel, absolut convinsă ca Dumnezeu mi-a dat exact ceea ce-mi lipsea. Culmea, în ultimii ani am manifestat tăcut intenția de a avea pereche pentru experiența în sine; firește că nu mi-ar fi stat în cale superficialități de genul hainelor care nu-mi plac sau faptul că nu îmi place să mă joc chestii de băieței (nu-mi place să mă joc nimic, deloc, nada). Am început să fiu curioasă despre cm se simte râsul și mângâierea unui băiețel, cm i-aș vorbi, cm l-aș pregăti pentru grădiniță, ce i-aș spune să țină minte când nu sunt lângă el. Și Dumnezeu mi-a ascultat gândurile, cm a făcut-o mereu.
Bineînțeles că acest copil îmi va inunda sufletul de emoție și iubire, va fi o poveste diferită a unei alte mame, și, ce poate să fie mai frumos de atât, voi continua să trăiesc toate cele pe care le am deja cu Anastasia, fără să pierd nimic. Din contră, voi învăța să iubesc altfel, mai direct, mai simplu, fără pompoane și fără codițe împletite. Ah, și cea mai bun parte: va semăna cu mine. Așa e “mersul” lucrurilor, nu? Trebuie să semene cu mine de data asta! 😁

Anastasia, copil soare, lumină, gingășie. 💜

hai ca am făcut și eu ceva bine în viața asta. 😁

Am crezut că nu mă mai poate surprinde nimic din ce văd în online, până am citit comentariile pline de satisfacție morbidă ale unor oameni care susțin cu o convingere bolnavă că tragedia de la Praid n-ar fi o întâmplare, ci o consecință logică a faptului că „ați votat cu Nicușor” și, ce să vezi, „așa vă trebuie!”

Dar totuși nimic nu se compară cu ce-am citit despre uciderea Teodorei. Să spun că sunt îngrozită e prea puțin, efectiv mi-e rău fizic. Și știu că până la un punct avem nevoie de informare, să citim presă, să aflăm ce se petrece, dar deja după o anumită limită se numește masochism ceea ce am făcut eu. Cu toate astea nu m-am putut opri și am urmărit comentariile de sub articolele despre Teodora. Inumane. Oamenii ăștia scriu cu o ură atât de solidă, atât de lucidă, încât mă întreb dacă ei există cu adevărat așa, sub forma asta infectă sau sunt doar produsul unui efect ipocrit de turmă, din umbra confortabilă a tastaturii?

Comentariile precum „și-a meritat-o” că „sigur a făcut ea ceva”, că „dacă era femeie ca lumea, nu ajungea moartă pe stradă ziua în amiaza mare”, dar că oricum, „fetele astea sunt toate la fel”, or fi de la oameni ca și mine, cu carne, oase, sânge cald? Și stai așa, că nu m-au siderat bărbații care scriau cu spume la gură, ci FEMEILE. Femeile vomitau atât de mult puroi misogin. Femei care, probabil se vor urca în același metrou cu Anastasia, care își trimit copiii la aceleași școli cu copiii noștri, ăștia care ne zvârcolim de revoltă și durere de sâmbătă încoace, sau după fiecare știre despre femei umilite, bătute, ucise acasă, la serviciu, în pădure sau în mijlocul bulevardului FĂRĂ CA NIMENI SĂ INTERVINĂ!

Cum, Doamne iartă-mă, ajungi ca femeie să comentezi la moartea alteia în asemenea hal? Cum îți permiți, în calitate de om, de ființă bipedă care se presupune că are cap și creier să gândească, să dai vina pe un trup rece, fără viață, care nu-ți mai poate răspunde?

Cum mă, cm ai ajuns ca femeie să crezi că violența, sub orice formă, e moneda corectă de schimb pentru o altă femeie care a ales, a greșit sau poate, a refuzat? Nu, nu pot să pricep. Nu pot să citesc așa ceva și să mă îmbăt cu apă rece că sunt doar niște nebuni pe internet, că nu sunt. Oamenii ăștia de tip cangrenă sunt parte dintr-un sistem care ne devorează și pe noi încetul cu încetul.

Și de-aia urlu acum, că mă doare sufletul.

Pentru că dacă nici acum nu spunem nimic, dacă nu urlăm că e total greșit ce se întâmplă, dacă nu arătăm cu degetul spre nedreptate și dacă nu ne luăm de mână să facem scuturi umane în jurul femeilor care au fost jignite, umilite, bătute, ucise, atunci suntem complici!!! Tăcerea noastră e tot un comentariu din ăla mizerabil, doar că nu se vede negru pe alb sub un video/articol, dar se vede în statistici și în morminte.

Doamne-Dumnezeule bun, am ajuns să-mi fie frică să-mi las fata să meargă singură la magazinul de lângă școală, deși știu că e atentă și responsabilă? Să-mi fie frică să-i spun să aibă încredere în oameni, pentru că adevărul pur e că n-ar trebui să se încreadă în nimeni? Să-mi fie frică s-o învăț să fie atentă la tonul vocii cu care refuză vreun băiat, să nu provoace, să nu cumva să fie prea directă, prea curajoasă, prea asumată, prea orice, pentru că în lumea asta de rahat, în care un bărbat poate să omoare o fată în plină zi, pe stradă, și nimeni să nu o salveze, să nu o apere, să nu oprească ce se întâmplă, în lumea asta noi vorbim doar despre ce „s-a întâmplat” și nu facem absolut NIMIC pentru ce „se întâmplă”? Zi de zi, undeva în țara asta SE ÎNTÂMPLĂ. E previzibil. E repetitiv. Și noi stăm. Privim. Înmormântăm. It’s all good la noi în bulă.

Moartea Teodorei este o rușine colectivă.

Nouă nu ne mai pasă, legile nu protejează, apelurile la 112 nu salvează, instituțiile se împotmolesc în hârtii, victimele sunt întotdeauna de vină, oamenii nu știu altceva decât că sigur victimele au făcut ceva să merite abuzul/violența. Practic o femeie e mereu suspectă de supraviețuire. Toate femeile, mai puțin Teodora, că ea nu mai e, a fost ucisă. Și în locul ei putea fi oricare dintre noi. Sau fiica oricăreia dintre noi. Sau sora oricăreia dintre noi. Sau colega noastră de muncă. Sau noi, când o să facem o alegere, o greșeală, un gest care unui bărbat o să i se pară justificat să fim pedepsite prin orice formă de abuz sau violență.

Și mor pe ăștia care mă numesc feministă. Noi chiar ne prefacem ca la teatru că trăim într-o societate în care femeile sunt egale cu bărbații, este? Da, pentru că fix asta înseamnă egalitate de drepturi și libertăți, o societate în care o femeie cu un copil în brațe e împușcată ziua pe stradă și între timp poliția „urmărea îndeaproape cazul”, dar n-a apucat să prevină nimic, săraca instituție. O instituție ruină, în care violența domestică e tratată ca o ceartă banală în familie, iar trauma femeilor și a miilor de copiii martori e pusă frumos la dosar cu șină, cu bunăvoința unui funcționar public (a se citi plătit și din banii victimelor abuzurilor, violențelor) care merge liniștit acasă la copiii lui.

Eu sunt mamă de fată și nu mai am voie să-mi permit luxul de a vorbi frumos despre toate lucrurile care se întâmplă în online și-n viața reală. Nu mai pot doar să sper că dacă o educ acasă cm trebuie, dacă îi cresc stimă de sine, dacă o învăț despre limite sănătoase, dacă o cresc să fie corectă, curajoasă și asumată, asta o va apăra. NU O VA APĂRA. Pentru că realitatea îngrozitoare în care trăim îmi arată clar că sistemul nu funcționează, nici educația, nici poliția, nici instanțele de judecată, nici legile, nici oamenii de pe stradă care văd și nu intervin, nici noi, dacă tăcem confortabil în bula noastră roz.

Așa că nu mai tac, nu dau vina pe femei care mor, nu mai învăț pe nimeni să „aibă grijă”, ci o să URLU LA toată lumea să NU MAI LOVEASCĂ, să NU MAI UMILEASCĂ, să NU MAI UCIDĂ. Și dacă lumea asta, țara, sistemul, oamenii care îl compun nu pot învăța nimic din toate astea, atunci trebuie să îi/le schimbăm din temelii. Cu vocea, cu furia, cu protestul, cu votul, cu legea, cu fiecare mamă care urlă pentru dreptate și siguranță în loc să-și plângă copilul la cimitir, cu fiecare copil care spune „merit să cresc fără frică”!

Dreptul la viață nu se negociază! Dreptul la siguranța personala nu e o favoare!

Teodora, iartă-ne că n-am fost acolo. Iartă-ne că de atâtea ori alegem să ne protejăm confortul. Iartă-ne că nu te-am știut până ai murit. O să te ținem în minte, n-o să te lăsăm să dispari. Și NU o să ne oprim să repetăm: sistemul ăsta ne omoară și ne îngroapă normalitatea.

Photo credit: Mihaela Buruiană & Feminism Romania

“- Nu știu, ți-am mai zis de enșpe mii de ori.
- Cum să nu știi, se uită la mine cu ochii ăia cât cepele, tu știi tot.”

“Îmi place cm miroși, miroși ca o gogoașă caldă.”

“Când stau multe zile fără tine mi se face dor până și în degetele de la picioare.”

“Când o să cresc mare vreau să fiu ca tine, sau măcar pe jumătate, dar cred că e greu.”

“Tu mă cunoști când te uiți la mine, imediat îți dai seama ce gândesc”.

“Nu știu cm faci să-mi citești gândurile.”

“Îmi place la scoală, dar știi ce mi-ar plăcea cel mai mult? Să fii tu colega mea de bancă și să ne scriem inimioare în timpul orelor.”

Copilul meu știe. Știe cine o iubește dincolo de oboseală, de greutăți, de fricile care mă năpădesc uneori.
Știe că poate să greșească oricât, să se răzgândească, să plângă fără motiv, să zbiere și să urle, că o să fiu acolo s-o țin în brațe până sunt sigură că-i este bine. Eu sunt omul în fața căruia nu trebuie să se explice niciodată.
Copilul meu mă simte chiar și fără cuvinte.
Când o cert, fiindcă o cert când trebuie, știe că o fac din grijă pentru ceea ce mi-as dori să nu devină.
Când stam seara târziu în pat, una lângă cealaltă înghesuite în patul ei, fără să spunem nimic, știe că aș face absolut orice pentru ea. Că m-aș lupta cu toți monștrii din dulap sau de sub pat, și dacă aș putea, cu toți cei care ne înconjoară.
Când o las să plece de acasă cu ghiozdanul în spate mi se pune un nod în gât, deși aș vrea să nu-l mai am. Știu că nici nu-mi aparține și nici n-o pot proteja de toate, deși aș vrea.
Copilul meu știe adevărul despre mine, știe cine stă la picioarele ei când e bolnavă, cine lăcrimează la fiecare serbare, cine îi gestionează toate crizele și emoțiile și curajul. Nu știu cm știe, pentru că eu nu îi arăt cu degetul, ci numai o iubesc așa cm pot, așa cm cred că merită, așa cm cred că meritam și eu când eram copil, așa cm merită, de altfel, toți copiii de pe pământ. Și adulții. Și noi, ăștia mari merităm să fim iubiți și să ni se reamintească din când în când că suntem speciali. Pentru că poate, dacă cineva ne-ar fi spus nouă toate astea când eram mici, n-am mai fi tăcut atâta din iubire. Poate am fi știut că iubirea nu trebuie nici demonstrată, nici justificată, nici cerută, nici “meritată”, ci doar oferită din belșug și trăită. Iubirea este un drept primit cu mult timp înainte de naștere.

Unde plantezi dragoste, încredere și răbdare, n-are cm să înflorească altceva. Măcar atâta știu și eu, fiindcă așa arată dragostea mea, Raiul meu, copilul meu bun, sensibil, iubitor și bucată vie din mine.

Nu degeaba se zice că acasă la mama e cel mai frumos loc de pe pământ! 🥰

Nu știu dacă o fi noroc, destin sau am rostit rugăciuni îngerului meu păzitor când încă eram nenăscută, pe care le-o fi auzit cineva acolo sus, dar sunt foarte binecuvântată cu familia pe care o am. Și când zic binecuvântată, chiar o zic serios, în sensul biblic, cu toată greutatea și smerenia pe care cuvântul ăsta o poate duce.

Pe primul lor e mamaie, străbunica Anastasiei, probabil cea mai atipică figură de adult pe care o cunosc. A fost prezentă în viața mea de la momentul zero, îi datorez viața la propriu din cel puțin cinci motive, dintre care unul ar fi că m-a furat din spital când eram bebeluș pentru că mă tratau necorespunzător, eu având niște arsuri destul de grave pe o parte întinsă a corpului.
Copilăria mea a fost frumoasă fiindcă m-a crescut ea. Este singurul meu reper de iubire necondiționată la care mă închin ca la un altar, cu foarte multă recunoștință. Blândețea și dragostea ei mi s-au adâncit în piele și m-au însoțit tot timpul, indiferent pe unde am trăit. În ultimii ani, de când tataie nu mai e, și-a vărsat toată răbdarea, bunătatea și dragostea înspre viața Anastasiei. Binecuvântarea, deci, se transmite transgenerațional.

Măriuța mea nu e genul de mamaie serioasă în sensul ăla cu reguli, cu „nu e voie” aia sau cealaltă, ba din contră. Astea două au împărțit ani la rând aceeași cameră și le prindeam că mâncau ciocolată la unșpe noaptea. Aveau ambalaje de dulciuri în fiecare colțișor, ca niște pui de hoți plini de zahăr în sânge. Dumnezeu mi-e martor că m-au scos din sărite de multe ori. Se certau pe televizor, care să se uite la știri, care la desene, se certau pe cordeluțe, pe plușuri, pe păturicile pufoase cu care se înveleau, pe rând, ca la grădiniță. Doamne, cât se mai certau. În ciuda tuturor tensiunilor, ele se iubesc cu o tandrețe care n-are cuvinte destule să fie descrisă. Când una vrea la plimbare, vrea și cealaltă. Bănănăie pe ulițe ca Manda cu Tanda toată ziulica, la 40 de grade. Când plânge una, cealaltă suferă. Și uite așa, Anastasia a avut și ea o copilărie frumoasă, pentru că a avut și are privilegiul uriaș să fie iubită necondiționat de mamaie.

Acum s-a mutat cu fiica ei cea mare, mama mea, tot la mine în sat, dar la câteva minute distanță. Dimineața o pescuiesc pe mami în drum spre serviciu, iar uneori mamaie mă așteaptă la poartă, cu câte o poantă. Am făcut și rimă. Stă în papuci de plastic, cu picioarele goale în ploaie la ora 6:30, doar ca să-mi întindă o punguță de bomboane să i le duc fetei, de parcă de bomboanele alea depinde viața copilului. Și într-un fel, chiar cred că depinde. Pentru că ăsta este limbajul lor de iubire.

Și apoi e mama mea. Mami e în partea opusă, e generalul suprem al armatei. E genul de femeie pe care o pui în vârful oștii și ești sigur că nu pierde lupta. Curățenie, mâncare, sprijin, căldură, ordine, niciun strop de simț al umorului, dar are anduranță la puterea o mie. Nu există problemă pe care s-o aduci în fața ei și să nu găsească scăpare, spre exemplu, cancerul. Nu face moartea ce vrea dacă mami are chestii de rezolvat în lumea asta. Iar pentru mine a fost și este o resursă strategică, fără de care nu aș fi avut cm să devin cine sunt azi.

Dar când spun „familie”, nu mă refer doar la ele două, ci mă gândesc la toți ai mei, cei din jurul mesei de Sf. Mărie, când o sărbătorim pe regină, la botez, la nuntă, sau la înmormântări. Ei nu prea se văd în pozele mele, dar sunt mereu acolo. Suntem aproape sufletește unii de alții, chiar dacă suntem risipiți prin toată Europa.
Am o soră, am un frate, iar ei au familiile lor, de la care am nepoți pe care îi ador și pentru care mi-aș da viața. Am verișori și verișoare care, la rândul lor, mi-au dăruit alți nepoți, unchi și mătuși care-mi sunt prieteni și părinți deopotrivă, iar prietenii lor apropiați și alte rude prin alianță fac parte din clanul nostru. Împreună suntem un tot, și toți sunt ai mei.
Când ne adunăm în concedii facem o zarvă de Doamne ferește. Avem glume expirate, bem mult, mâncăm mult, copiii aleargă de colo-colo ca la concursul de supraviețuire, iar reuniunile noastre anuale sunt dintre cele mai frumoase bucurii ale vieții mele.

Oamenii ăștia care s-au desprins din mamaie și tataie sunt ca un lanț muntos, iar eu Elveția între ei. În cele mai grele momente din viața mea, indiferent de cât de tare au lovit, datorită sprijinului familiei, am putut cel mult să mă clatin, dar nu am căzut.
Am munți de oameni și munți de iubire în jurul meu. Sunt foarte norocoasă și mă mândresc enorm cu binecuvântarea mea.
Totuși, e tare ciudat cum, în același timp, ADHD-ul, depresia, anxietatea m-au făcut să mă simt îngrozitor de singură în multe situații și am avut senzația că nu mă vede nimeni, cu toate că la noi în familie n-a existat niciodată cu adevărat cuvântul „singur”. Nu ne-am spus niciodată „nu vreau să te ajut”, „nu pot”, „descurcă-te cm știi”. Felul meu mai „special” a pus în umbră uneori iubirea și sprijinul lor, cred că pur și simplu nu le-am putut primi.

Acum sunt suficient de matură să înțeleg că ei sunt comoara mea. Banii, succesele profesionale, mărunțișurile frumoase ale vieții de zi cu zi sunt importante și ele. Dar ăștia ai mei sunt o comoară.

❤️

Mamaia mea nu e o bunicuță obișnuită. Nu poartă batic, nu face cozonaci și nu ne spune povești la gura sobei, fiindcă are centrală termică pe gaz. Are cont și postează regulat pe TikTok, dă inimioare la stories, distribuie ce i se pare interesant pe Facebook și, bineînțeles, dă mai departe postările mele. 😎
N-am verificat, dar aș îndrăzni să spun că are mai mulți urmăritori decât mine pe Instagram. 😊) Nu glumesc.

Mamaie împlinește 80 de ani vara asta pe 19 august și, dacă n-aș ști în ce an e născută i-aș da maxim 60. Are spiritul unei puștoaice, plus rezistența aia de maratonist pe care n-o mai vezi nici la cei din generațiile mai tinere decât mine. Merge foarte mult pe jos, e foarte sprintenă, glumeață, îți dă niște replici care-ți închid gura instant și are o energie care te face să te-ntrebi dacă n-a găsit cumva un elixir al tinereții într-un borcan cu murături.

Mama mea, adică fiica ei, a avut o brățară smart pe care a pierdut-o. Evident, după câteva luni de căutări zadarnice, i-am cumpărat alta, după care, la scurt timp, a apărut și prima. Clasic! Așa că brățara găsită a ajuns la mamaie, că doar n-o puteam lăsa în afara revoluției digitale.
Duminică seara și-a pus-o la mână pentru prima oară, încărcată și funcțională. Ce n-am anticipat a fost că era încă sincronizată cu telefonul mamei, iar la ora 6 a pornit alarma de trezire și a vibrat, logic, la încheietura lui mamaie. Bâr-bâr, luminițe, vibrații, trezire bruscă. Mamaie a sărit din pat, a ieșit val-vârtej din dormitor în living cu ceasul în mână, fără ochelari pe nas, și i l-a întins mamei, serioasă.
- Mamaie, așa îi spune toata lumea, inclusiv copiii ei, de ce te-ai trezit așa devreme?
- M-a sculat inteligența artificială, răspunde ea cu o față somnoroasă.

Am leșinat când mi-a povestit mami, efectiv m-am prăbușit de râs. Deci, la 80 de ani, mamaie n-are nicio problemă cu tehnologia, ba chiar din contră, este foarte curioasă și deschisă să învețe s-o utilizeze. Doar că, după cm zice chiar ea, trebuie să te porți frumos cu inteligența artificială, că altfel te trezește la 6.

Oh, mamaie, mamaie! Te iubesc maxim!

Săptămâna trecută, când le-am comandat, îmi imaginam un weekend lung, ploios, fără copil, fără gălăgie, fără „mami, mami, mami”, multe căni de ceai, mai multe țigări și liniște pe terasa din spatele casei, alături de una dintre cele trei cărți. Asta era planul. Doar că vineri seara am ajuns entuziasmată la easybox, gata să-mi revendic mica evadare, și uite-mă cm stăteam ca o nătăfleață în fața ecranului care îmi spunea insistent că el n-are nimic pentru mine și că, dacă vreau neapărat ceva, sunt poftită frumos înapoi la birou, în București. Locuiesc la marginea orașului și cred că vă imaginați de ce mi-a picat fața.

Weekendul a fost, într-adevăr, lung și ploios, dar nu în sensul poetic din capul meu, ci mai degrabă din cauza schimbului iarnă-vară în șifonier, curățeniei generale, gătitului pentru câteva zile și unui milion de alte mărunțișuri pe care le faci pentru că, oricât ai vrea să le amâni, nu poți.

Ce voiam să vă spun? Chiar dacă azi e luni și e greu, și iar plouă, traficul a fost infernal, am evitat câteva tamponări ușoare și m-am pătat cu cafea pe cămașă în trei locuri diferite, în sfârșșșșșșșit le pot ține în mână. 🥰🥰🥰
Am primit un mare val de dopamină cu miros de carte nouă exact când am mai puțin timp și mai multă nevoie. :))

Vă prezint captura mea de săptămâna asta și abia aștept să le descopăr. Până atunci, doar mă laud. 😄

Reading is Cool ❤️

Mă numesc Daniela și, după foarte mulți ani, văd și eu cu adevărat cine sunt atunci când mă privesc în oglindă.

Am fost multe lucruri până mai ieri. Soție, când nu știam prea bine ce e iubirea, o mamă tânără ce ținea captiv un copil interior rănit și speriat, o femeie înțeleaptă în postări și pierdută în viață, încrezătoare în ce scriam și frântă în ce trăiam de fapt. Am fost blândă cu toți ceilalți, nu și cu mine. Dar acum că nu mai sunt toate astea, acum că sunt doar eu, mă iubesc și mă prețuiesc nespus.

Sunt mama Anastasiei, partenera bărbatului din viața noastră, fiica mamei mele și prietena celor care nu fug de adevărul crud, dar mai presus de toate sunt a mea. Am fost căsătorită, am fost înșelată, trădată, abandonată, am divorțat, am fost în întuneric, rănită, stinsă și fără direcție, dar cumva am învățat să-mi aprind singură lumina. Nimic nu mă mai poate dărâma acum, strălucesc și tare bine mi-e. După lungi ani de justificări, compromisuri, iertări premature și vise zdrobite m-am întors către mine. Și mi-a plăcut ce-am găsit: o femeie întreagă, curajoasă, puternică și luptătoare. Sincer? Nu mi-a trecut prin minte să nu mă ridic de fiecare dată cu ceva mai mult în mine. Mai mult curaj, mai mult discernământ, mai multă detașare și blândețe.

Trăiesc cu ADHD și chiar dacă uneori uit lucruri banale, cm ar fi unde mi-am pus cheile, portofelul sau mașina în parcare la Ikea, nu uit niciodată cm m-am simțit când m-a durut sau m-a bucurat ceva. De multe ori lumea în care trăim e prea dură pentru mine, prea zgomotoasă, prea fragmentată și mi-e greu să funcționez normal. E greu ca dracu să te forțezi să fii normal când nu ești normal. Dar tot ADHD-ul ăsta m-a învățat să trăiesc mișto, să simt lucrurile intens, să văd detalii pe care alții le scapă, să trăiesc clipa la maxim, să fiu directă, brutal de sinceră și asumată. Nu mă mai obosesc să conving pe nimeni de nimic, nu-mi place să vând, să insist, să intru cu bocancii. Acum desigur, există excepții, depinde care este miza.

Dacă ai continuat să citești până aici trebuie să știi că nu scriu ca să fiu aprobată sau admirată, ci scriu fiindcă altfel n-aș putea trăi. Eu chiar trăiesc totul până-n măduvă și-apoi așez în pagină. Scrisul nu e un hobby pentru mine, din păcate nu mă țin de el cu disciplina unui pasionat, nu e nici terapie, nici măcar talent. E mai degrabă parte vitală ca inima sau pielea; îmi dă viață, energie, mă protejează de exterior, mă împrăștie, mă adună și mă vindecă. Am fraze lungi fiindcă gândurile mele sunt întortocheate. Propozițiile mele rareori știu când să se oprească, dar știu perfect când să doară. Eu cred că sunt o povestitoare bună...dar sunt o scriitoare și mai bună.

Nu am nevoie validare și nici nu vreau să fiu model pentru cineva. Nu-mi mai doresc să fiu un exemplu, vreau doar să fiu reală pentru cine mă vede, să rămân conectată cu mine și să nu mă mai trădez niciodată pentru binele altora.
ADHD-ul, depresiile, anxietatea, singurătatea absolută în mijlocul unei mulțimi de oameni care mă iubesc, nopți albe cu ochii în tavan și zile gri în care mi-am făcut treaba ca un roboțel nu mă definesc. Sunt capabilă să simt multă durere, dar mă definesc mai degrabă prin felul în care am rămas vie, prin felul în care iubesc acum. pe mine in primul rând.

Nu-mi place să dramatizez (hai bine, poate un pic), dar nu mă feresc să spun lucrurilor pe nume, nu mă deranjează să fiu vulnerabilă, și n-o fac ca să fiu salvată, ci pentru că așa sunt eu, reală și deschisă. La mine acasă nu se pupă-n fund viața, ci se spune cm e.
Eu nu livrez „content”, nu dau sfaturi, nu vând iluzia perfecțiunii pe ecran, dar dacă voi lăsa urme, pauze de sine, emoții, întrebări...atunci mi-am făcut treaba. Cei care știu să mă citească, mă vor cunoaște cu adevărat. Ceilalți, să dea scroll.
Sunt Daniela. Femeie. Mamă. Iubită. Om. Și nu-mi mai e frică să fiu toate astea deodată. Imperfectă, dar suficientă.