Romani Buni

Poți să-l schimbi pe Bolojan. Dar de ce ai schimba și lucrurile care încep să funcționeze?
Merită să renunțăm la mutările bune făcute în perioada lui Ilie Bolojan doar pentru că, politic, altcineva vrea să schimbe tabla?

Asta e întrebarea. Nu dacă ne place freza premierului, nu dacă Grindeanu s-a trezit bine dispus și nici cine a câștigat ultima ceartă din coaliție. Economia are obiceiul să nu citească declarațiile de partid. Ea citește deficitul, dobânzile, inflația, investițiile și încrederea creditorilor.

Economistul Iancu Guda demontează imaginea apocaliptică potrivit căreia economia s-ar fi prăbușit complet. El arată că, în prima jumătate a lui 2026, firmele care își întrerup activitatea au crescut, dar au crescut și firmele nou-înființate. Cu alte cuvinte, nu vedem imaginea unei economii în care cineva a stins lumina și ultimul antreprenor pleacă din țară cu casa de marcat sub braț.

Și mai avem o problemă pentru profeții sfârșitului lumii: șomajul a coborât în iulie la 6,4%, inflația a ajuns în august la 6,2%, iar salariul mediu net a crescut cu 5,5% față de anul trecut. Nu înseamnă că România a devenit Elveția. Înseamnă doar că pacientul n-a murit, deși de câteva luni sunt oameni care-i scriu necrologul în fiecare dimineață.

Aici Guda spune lucrul cu adevărat important: „Hai să nu ne batem joc de efortul din ultimul an și să continuăm drumul reformelor, cu reducerea deficitului fiscal.”

Exact aici ar trebui să fie discuția politică.

Dacă o măsură este bună, o păstrezi. Dacă reduce risipa, o continui. Dacă o instituție poate fi comasată, o comasezi. Dacă sunt companii de stat în care salariile conducerii cresc mai repede decât performanța, le reformezi. Dacă există sporuri imposibil de justificat, le tai. Politica economică nu ar trebui să funcționeze ca zugrăvitul apartamentului după divorț: schimbăm tot doar fiindcă fostului îi plăcea culoarea.

Guda pune pe listă exact lucrurile incomode: comasări de instituții, reducerea personalului unde există excedent, plafonarea unor salarii și sporuri, pensii speciale, reforma companiilor de stat, digitalizare și reducerea economiei subterane.

Observați coincidența fascinantă: aproape toate sunt reforme pe care toată lumea le susține cu entuziasm până când reforma ajunge la propriul birou.

Aici este și miza continuității după Bolojan. Nu persoana trebuie conservată în formol. Măsurile bune trebuie conservate.

Poți să schimbi premierul. Poți să schimbi miniștrii. Poți să muți scaunele prin Palatul Victoria până arată sala ca după o nuntă. Dar dacă după toate negocierile rezultatul este revenirea la deficit, sinecuri, instituții umflate și reforme amânate, n-ai schimbat guvernul.

Ai schimbat sensul de mers.

Iar România are deja suficientă experiență cu guverne care au confundat „stabilitatea” cu păstrarea tuturor lucrurilor care nu funcționează.

De aceea întrebarea serioasă pentru orice succesor al lui Bolojan ar trebui să fie foarte simplă: ce reformă bună păstrezi, ce reformă îmbunătățești și ce economie produci?

Restul e politică de vară. Și vara, după cm știm, trece repede.
(Declarațiile lui Iancu Guda în comentarii)

130 de zile de blocaj PSD: Bolojan cu reformele, Grindeanu cu vara, PSD și AUR cu voturile împreună
Oana Gheorghiu a rezumat foarte bine ultimele luni: „La mulți ani coaliției PSD+AUR! 130 zile de haos în România din cauza lor!”

Și, dacă te uiți la Parlament, gluma începe să semene periculos de mult cu stenograma. La televizor, PSD este partidul pro-occidental care nu negociază cu extremiștii. AUR este partidul antisistem care luptă cu vechea clasă politică. În Parlament, însă, cei doi descoperă brusc că au aceleași pasiuni. E frumos când oamenii găsesc lucruri în comun. Mai puțin când lucrul comun este blocarea reformelor.

Între timp, Ilie Bolojan încearcă să facă exact lucrurile pentru care politicienii ne explică de douăzeci de ani că „nu există voință politică”: să reducă risipa, să taie sinecuri, să pună ordine în companiile de stat și să oprească ideea genială potrivit căreia orice gaură din buget se repară luând încă niște bani de la cei care muncesc.

Oana Gheorghiu spune foarte simplu: „Ce nu reformăm azi ne costă tot mai mult mâine.”În România, problema nu este că n-am înțeles propoziția. Problema este că prea mulți trăiesc foarte bine tocmai din amânarea ei.

Pentru că aici este diferența. Bolojan discută despre cheltuieli inutile, active ale statului, deficit, companii publice și reforme. PSD discută despre cm să nu se supere nimeni din PSD. AUR discută despre sistem, după care votează liniștit alături de una dintre cele mai vechi componente ale sistemului. Revoluția merge bine, mulțumim. Are și protocol parlamentar.

„Nu poți să rezolvi problema unui sistem care deja cheltuiește mai mult decât își permite spunându-i să cheltuiască și mai mult”, scrie Oana Gheorghiu. Pare economie elementară. În politica românească este aproape fizică nucleară.

Și mai spune ceva esențial: fiecare leu risipit, fiecare contract prost, fiecare sinecură neatinsă și fiecare activ al statului lăsat de izbeliște înseamnă bani pierduți. Nu banii partidului. Nu banii lui Grindeanu. Nu banii lui Simion. Banii celor care plătesc taxe și apoi sunt anunțați solemn că trebuie să mai facă un sacrificiu pentru țară.

Aici Bolojan devine incomod. Nu pentru că vorbește frumos. Nici măcar pentru că este popular. Ci pentru că începe să pună întrebarea pe care PSD o urăște: dacă România nu-și mai permite toate aceste cheltuieli, cine renunță primul la privilegiu?

Cetățeanul a renunțat deja la destule.

Poate ar fi momentul să încerce și statul.

Iar pentru asta România are nevoie de ceea ce spune foarte clar Oana Gheorghiu: „un guvern cu puteri depline, care să aibă curajul să continue reformele”.

Bolojan poate să repare administrația. Dar nu poți cere unui mecanic să repare motorul în timp ce două partide stau cu mâna pe capotă și negociază cine primește service-ul.

Au trecut 130 de zile. Bolojan încă vorbește despre reforme. Grindeanu încă negociază. Vara aproape a trecut.

Măcar unul dintre ei a folosit-o la muncă.
(Declarațiile Oanei Gheorghiu în comentarii)

Miruță și avionul nou al TAROM: România poate zbura din nou cu fruntea sus.
Radu Miruță s-a dus la Otopeni să vadă primul zbor deasupra Bucureștiului al noii aeronave intrate în serviciul TAROM. Avion modern, curat, silențios, geamuri mai mari, mai mult spațiu. Adică exact genul de lucruri pe care pasagerul le observă imediat. Statul român, în schimb, are talentul istoric de a observa problemele abia după ce acestea au început să factureze pierderi.

Miruță spune că noul avion „va străbate norii lumii cu steagul României pe fuselaj”. Sună frumos. Dar partea cu adevărat importantă vine câteva rânduri mai jos: „un avion nou înseamnă mai mult decât confort. Înseamnă un pas înainte pentru TAROM”. Exact. Pentru că poți cumpăra cel mai frumos avion din lume, dar dacă administrația companiei continuă să funcționeze după principiul „lasă că vedem noi”, practic ai cumpărat doar o metodă mai elegantă de a pierde bani la 10.000 de metri altitudine.

Și aici Miruță pune degetul unde trebuie: „după ce aceia care își băteau joc au fost demiși, o nouă echipă de management corectează bugetul și scrie un plan serios și realist de restructurare a companiei”. Asta este partea pe care ar trebui să o fotografieze toată lumea, nu doar avionul. Pentru că România n-a dus niciodată lipsă de panglici, inaugurări și fotografii. A dus lipsă de oameni care, după ce pleacă fotograful, deschid Excelul și verifică dacă firma mai are bani.

Miruță pare să înțeleagă diferența dintre imagine și administrare. Avionul nou este imaginea. Bugetul corectat, managementul schimbat și restructurarea sunt administrarea. Prima produce aplauze pe Facebook. A doua decide dacă peste câțiva ani TAROM mai are ce fotografia.

Iar formularea „aceia care își băteau joc au fost demiși” este probabil cea mai sănătoasă propoziție care poate apărea într-o companie de stat românească. În România, ani întregi, performanța managerială a avut o regulă simplă: dacă pierzi suficienți bani, poate primești încă un mandat ca să explici cm s-a întâmplat.

Miruță mai spune că, pentru unii, va fi „doar un avion nou”, dar pentru România este „un semn că România poate să-și ducă din nou numele mai departe, peste granițe, cu încredere și cu fruntea sus”. Corect, cu o singură condiție: să ducem peste granițe și avioanele, și profesionalismul. Pentru că steagul pictat pe fuselaj e patriotism vizibil. O companie administrată competent este patriotismul care apare în bilanț.

Și poate aici se vede cel mai bine diferența de abordare a lui Miruță: nu se oprește la fotografia cu avionul nou. Avionul arată bine în presă; restructurarea se vede abia când dispar pierderile, sinecurile și managerii care confundă compania de stat cu sufrageria proprie. Miruță vorbește despre buget corectat, echipă nouă și plan realist. Adică exact lucrurile mai puțin spectaculoase care, spre deosebire de discursuri, chiar pot ține TAROM în aer.

România nu are nevoie doar de avioane care să decoleze.
Are nevoie și de companii de stat care să nu se prăbușească financiar înaintea lor.
(Declarațiile lui Miruță în comentarii)

Tinerii care au speriat PSD-ul. USR dezminte informațiile privind demisia Guvernului: „Baronii PSD s-au bucurat puțin. Ghinion!”
PSD a auzit zvonul că Guvernul își dă demisia și, pentru câteva clipe, prin sediile partidului probabil s-a auzit zgomot de dopuri de șampanie. USR a venit însă cu răspunsul perfect: „Baronii PSD s-au bucurat puțin. Ghinion!”. Miniștrii și secretarii de stat USR sunt tot la muncă, iar Bolojan nu pleacă.

USR spune și ceva mult mai serios: „PSD ne târăște reformele prin instanțe și încearcă să blocheze în justiție fiecare decizie care le taie din privilegii și sinecuri”. Aici este, de fapt, miezul întregii povești. Conflictul nu mai este despre o declarație, o funcție sau încă o ceartă televizată. Este despre cine plătește nota reformei. Bolojan încearcă să reducă un aparat public construit ani întregi cu uşa larg deschisă pentru clientela politică, iar când ajungi la privilegii descoperi brusc că reforma constituțională preferată a României este: „Nu chiar de la noi”.

Bolojan a spus limpede că nu demisionează și că o asemenea mișcare ar accentua criza și ar bloca inclusiv activitatea curentă a Guvernului. Cu alte cuvinte, PSD și AUR pot continua concursul de cine produce mai multă instabilitate pe minut, dar cineva trebuie să rămână în clădire și să răspundă la telefon. Nu poți opri statul până când partidele termină de negociat cine primește ministerul, secretarul de stat, directorul și probabil ficusul din anticameră.

USR mai spune: „Nu noi am cauzat această criză” și „nu se poate opri țara în loc până atunci”. Exact. România nu are buton de pauză. Ratele statului nu intră în vacanță, investițiile nu așteaptă congresul PSD, PNRR nu spune „reveniți când se înțeleg domnii”, iar piețele financiare nu sunt impresionate de comunicate în care fiecare explică de ce vinovat este celălalt.

Și mai bună este fraza: „Este nevoie și de oameni care să muncească, nu doar de unii care să clevetească”. Tradusă din limbaj politic: unii încearcă să țină administrația în mișcare, ceilalți au descoperit că opoziția este foarte comodă când ai avut ani întregi acces la butoanele statului. PSD a plecat de la guvernare, dar pare extrem de interesat să stabilească în continuare ce reforme au voie să facă cei rămași.

De aceea Bolojan trebuie să rămână. Nu fiindcă un premier este indispensabil — nimeni nu este — ci fiindcă România are nevoie acum de exact opusul reflexului politic clasic PSD: când lucrurile devin grele, nu arunci mapa pe masă și pleci. Rămâi, tai cheltuielile inutile, împingi reformele înainte și îți asumi costul politic.

USR încheie: „Nu abandonăm România într-un moment greu”. Bolojan spune practic același lucru prin faptul că refuză să plece. Iar baronii care s-au bucurat degeaba mai pot păstra șampania la rece. S-ar putea să le trebuiască multă răbdare.

Bolojan încă este la birou. Pentru PSD și Nicușor Dan, aceasta pare să fie vestea proastă.
(Declarațiile USR în comentarii)

Nuntă mare, speculație și mai mare: Nazare, următorul premier? Bolojan va avea însă o condiție
Nuntă mare în Pădurea Băneasa și, cm se întâmplă în România, după aperitiv a început imediat formarea Guvernului. Alexandru Nazare s-a căsătorit, Nicușor Dan a venit la nuntă, Kelemen Hunor a fost acolo, iar numele mirelui este deja vehiculat pentru funcția de premier.

Să fie Nazare următorul premier? Posibil. Deocamdată este o speculație, nu o desemnare. Dar este o variantă care circulă de ceva vreme și, evident, prezența lui Nicușor Dan la nuntă a pus imediat benzină peste zvonuri. Președintele le-a transmis mirilor „Casă de piatră și familie”. Presa politică a auzit probabil doar prima jumătate și a început să construiască Palatul Victoria.

Mai interesant este marele absent: Ilie Bolojan. În timp ce o parte din lumea politică era la petrecere, Bolojan vorbea despre cine și în ce condiții ar trebui să conducă România. Și mesajul lui este mult mai important decât lista invitaților: „România are nevoie de un guvern de încredere, instalat cât mai repede” și de un premier credibil care să-și negocieze sprijinul parlamentar. Aici se termină nunta și începe matematica.

Pentru că problema nu este doar dacă Alexandru Nazare poate ajunge premier. Problema este ce guvern ar primi Alexandru Nazare. Câți miniștri ar încerca Nicușor Dan și Grindeanu să introducă din zona PSD? Câți „tehnocrați” ar apărea miraculos independenți dimineața și ar primi instrucțiunile politice după prânz? Și mai ales: câți ar trebui să apară pe listă până când Bolojan și PNL ar spune că nu mai este un guvern de profesioniști, ci PSD cu ecuson nou?

Bolojan a spus exact ce nu vrea: un guvern de tehnocrați care să fie, în realitate, controlat din birourile PSD. Și aici este miza. Poți schimba premierul, poți schimba fotografia de grup, poți inventa titulaturi elegante. Dacă oamenii care controlează ministerele rămân aceiași, reforma se termină înainte să înceapă. E ca și cm ai schimba șoferul, dar Grindeanu păstrează volanul pe bancheta din spate.

Bolojan mai spune ceva important: „Nu voi abandona țara” și va rămâne până când va putea „preda mandatul succesorului”. Adică nu pleacă pentru a grăbi un aranjament și nu lasă Palatul Victoria gol doar pentru că negocierile politice au intrat în sezonul nunților.

Așa că întrebarea următoare nu este doar Nazare sau nu Nazare? Întrebarea adevărată este: dacă Nazare va fi desemnat, va primi libertatea să facă un guvern serios sau va primi o listă de miniștri deja completată de Nicușor Dan și Grindeanu?

Pentru că Bolojan poate accepta un succesor. Ce este mult mai greu de imaginat este să accepte ca reforma începută de el să fie predată, odată cu cheia biroului, exact celor care au blocat-o.

La nuntă se spune „casă de piatră”. La Palatul Victoria ar fi suficient, pentru început, un guvern care să nu fie făcut din carton.
(Despre nunta lui Nazare în comentarii)

Ilie Bolojan nu demisionează: „Voi preda mandatul succesorului meu”.
Și, pentru prima dată după multe zile de teatru politic, cineva pare să fi observat că România nu este un reality-show în care, dacă nu-ți place distribuția, stingi lumina și pleci acasă.
„Nu voi abandona țara și, indiferent de greutățile zilnice, îmi voi îndeplini responsabilitățile asumate până când voi putea preda mandatul succesorului meu”, spune Bolojan. Adică Bolojan spune ceva foarte simplu: mandatul nu se abandonează în mijlocul crizei doar pentru ca ceilalți să-și poată continua mai liniștiți negocierile pentru următorul guvern.

Și problema nu este deloc simbolică. Bolojan spune clar că România are nevoie de rectificare bugetară, inclusiv pentru sănătate și transporturi, trebuie pregătit bugetul pe 2027 și trebuie închise procedurile PNRR. Cu alte cuvinte, exact lucrurile plictisitoare fără de care statul nu funcționează. Din păcate, politica românească preferă lucrurile spectaculoase fără de care statul ar funcționa chiar mai bine.

Bolojan spune că demisia lui acum „ar accentua criza” și ar bloca inclusiv activitățile curente ale Guvernului. Corect. Poți să pleci elegant dintr-o petrecere. Dintr-un Guvern interimar aflat în mijlocul unei crize politice pleci doar dacă ai grijă să existe cineva care stinge lumina după tine.

Dar pasajul cel mai important este altul: „Primul pas pentru deblocare este desemnarea de către președintele României a unui premier credibil”. Aici mingea ajunge direct la Nicușor Dan. România nu poate petrece săptămâni întregi contemplând majorități ipotetice până când ele capătă personalitate juridică. Președintele trebuie să desemneze, Parlamentul trebuie să voteze, iar partidele trebuie să-și asume public ce vor.

PSD este într-o situație și mai interesantă. Bolojan amintește că partidul care a contribuit decisiv la căderea Guvernului ar fi putut foarte bine să preia guvernarea. PSD spune acum că este aproape să formeze o majoritate parlamentară. Excelent. Atunci să o formeze, să pună premierul pe masă și să guverneze. Revoluționar concept: dacă ai majoritate, primești și responsabilitatea.

Numai că Bolojan susține că PSD preferă „înțelegerile pe sub masă, jocurile de culise și transferul responsabilității către alții”. Este probabil singurul tip de transfer pe care politica românească îl execută instantaneu și fără aviz de la Bruxelles.

De aici și propunerea lui Bolojan: dacă partidele nu sunt capabile să formeze rapid un Executiv politic, atunci un guvern tehnocrat adevărat, cu obiective limitate și precise: rectificare bugetară, închiderea PNRR, bugetul pentru 2027 și continuarea redresării. Importantă este precizarea lui: tehnocrați adevărați, „nu unul cu miniștri controlați din birourile PSD”.

Și aici este diferența dintre un guvern tehnocrat și tradiția PSD a tehnocratului de partid. Primul primește un mandat. Al doilea primește dimineața un telefon.

Bolojan mai spune ceva ce merită reținut: „România a parcurs un drum greu, semnele redresării încep să apară și nu putem accepta irosirea acestui efort”. Asta este miza reală. După luni de reduceri de cheltuieli, reforme și costuri politice enorme, ar fi absurd să arunci totul pe geam doar pentru că Grindeanu își caută majoritatea, iar Nicușor Dan încă încearcă să descopere formula politică perfectă.

Bolojan poate fi înlocuit. Orice premier poate fi înlocuit. Dar până apare succesorul, cineva trebuie să țină mâna pe volan.

Mai ales când ceilalți doi par ocupați să discute cine va conduce mașina după următoarea intersecție.
(Declarațiile lui Bolojan în comentarii)

(Foto/Video) Călin Georgescu a plecat să întâlnească producătorii locali. A ajuns în piața de vechituri și mașini second-hand.
Călin Georgescu a mers duminică la Piața 100 din Oradea în cadrul campaniei sale „Toamna Cămărilor Românești”, cu un mesaj cât se poate de clar: căutați producători autohtoni, crescători de animale și firme românești și cumpărați de la ei. O idee perfect rezonabilă. Singura problemă este că locul ales pentru întâlnirea cu producătorii locali este cunoscut în Oradea în primul rând drept... piață de vechituri și piață de mașini second-hand.

Georgescu explicase înaintea vizitei că Piața 100 este „un loc emblematic pentru negoțul popular bihorean” și că acolo „roadele muncii gospodarilor din zonă își găsesc cumpărători”. Directorul ADP Oradea, Liviu Andrica, a venit însă cu acea intervenție administrativă care strică uneori poezia: „Nu avem producători locali”. Există un mic sector de produse agricole — 32 de mese pe 108 metri pătrați într-o piață de 8,3 hectare — dar, potrivit administrației, cei care vând acolo sunt agenți economici și nu au statutul de producători locali.

Cu alte cuvinte, dacă pleci să descoperi agricultura românească și ajungi între haine vechi, obiecte second-hand și mașini rulate, există două posibilități: ori România rurală s-a schimbat spectaculos, ori cineva din echipă trebuia să petreacă încă trei minute pe Google înainte să stabilească traseul. Politica modernă are consultanți pentru strategie, imagine, social media și discurs. Uneori ar mai prinde bine și unul care știe unde merge mașina.

Liviu Andrica nici măcar nu a încercat să ghicească prea mult intenția vizitei. A spus simplu: „Probabil cineva i-a spus că acolo este multă lume duminica”. Și aici apare detaliul care explică destul de bine alegerea locului: potrivit directorului ADP, într-o duminică obișnuită, în afara concediilor, prin Piața 100 trec aproximativ 10.000 de oameni. Nu sunt neapărat 10.000 de producători agricoli, dar sunt cu siguranță 10.000 de potențiali spectatori.

Iar spectatori au fost. Duminică dimineață, Georgescu a fost întâmpinat de mii de oameni, cu aplauze, steaguri și scandări. Antena 3 relatează că imediat după coborârea sa din mașină s-a format o îmbulzeală, iar organizatorii le spuneau participanților că „domnul președinte va da mâna cu fiecare”. Așadar, ca eveniment de mobilizare a susținătorilor, alegerea locului poate fi considerată foarte bună. Ca expediție de documentare printre producătorii locali, rezultatele sunt ceva mai discutabile.

Șeful ADP a găsit, de altfel, și partea bună a întregii povești: „Așa reclamă la Piața 100 nu a făcut nimeni cm a făcut el sau echipa lui”. Corect. Pentru o piață de vechituri, asemenea publicitate e greu de cumpărat. Mai ales când vine ambalată într-o campanie despre producători agricoli.

Dincolo de glumă, mesajul de a cumpăra de la producători români este unul legitim și poate fi util. Tocmai de aceea, dacă pornești o campanie construită în jurul lor, ar fi ideal să verifici mai întâi dacă producătorii respectivi chiar se află la destinație. Altfel riști să pleci după gospodari și să găsești o Dacie din 2004, două biciclete, un radio vechi și zece mii de alegători.

În politică, câteodată destinația spune mai multe decât discursul.
(Foto Video cu Călin Georgescu la Piața de vechituri în comentarii)

Bolojan cu reformele, AUR cu paradele. Dar cine este, de fapt, mai patriot? Bolojan: „Degeaba te duci în Piaţa Tricolorului, săruţi drapelul, dacă atunci când eşti pe funcţie publică îţi baţi joc de banii publici”
Există două feluri foarte diferite de a vorbi despre patriotism. Unul încape perfect într-o fotografie: drapel, ceremonie, discurs, piept înainte și suficient protocol cât să creadă toată lumea că țara tocmai a fost salvată. Celălalt este mult mai puțin fotogenic: bugete făcute corect, proiecte terminate, bani publici cheltuiți cu grijă și funcționari care chiar își fac treaba.

Bolojan a pus diferența într-o formulă greu de ocolit: „Degeaba te duci în Piaţa Tricolorului, săruţi drapelul” dacă, ajuns într-o funcție publică, îți bați joc de banii statului și nu duci proiectele până la capăt. Asta mută discuția din zona simbolurilor în zona rezultatelor. Drapelul poate fi sărutat într-o secundă. O administrație reparată durează ceva mai mult.

Iar aici apare comedia involuntară a politicii românești. În timp ce o parte a clasei politice discută despre reformarea statului, reducerea risipei și responsabilitatea celor care administrează bani publici, cealaltă descoperă că patriotismul ar putea primi și regulament de utilizare. Eventual cu program, ceremonie și amendă. În România, până și dragostea de țară riscă să ajungă cu proces-verbal.

Bolojan mai spune ceva important: patriotismul și credința sunt sentimente personale, nu concursuri de prezență. Poți lipsi de la paradă și să-ți faci impecabil meseria. Poți participa la toate ceremoniile și, luni dimineața, să administrezi dezastruos instituția pe care ai primit-o pe mână. Drapelul nu ține contabilitatea. Curtea de Conturi, uneori, da.

Așa că întrebarea „cine este mai patriot?” poate fi pusă mult mai simplu. Cel care vorbește cel mai mult despre România sau cel care lasă în urmă o Românie puțin mai funcțională? Cel care inventează încă o ceremonie sau cel care termină un proiect? Cel care cere gesturi publice de patriotism sau cel care cere socoteală pentru fiecare leu public?

Pentru că patriotismul administrativ are un mare defect electoral: nu arată spectaculos. Nu are fanfară, nu are tribună și rareori încape într-un video de 30 de secunde. Are tabele, termene, șantiere, facturi și oameni care trebuie să răspundă pentru rezultate.

Parada se termină când pleacă fanfara. Factura guvernării rămâne și luni dimineața.
(Declarațiile lui Bolojan în comentarii)

Bolojan reduce deficitul și inflația. Mai rămâne să-l lase PSD să reducă și statul degeaba.
Bolojan începe să aibă o problemă serioasă în politica românească: cifrele încep să-i dea dreptate. Inflația anuală a coborât la 6,2% în august, după 8,2% în iulie și 10,4% în iunie. Deficitul bugetar din primele șapte luni este, potrivit datelor prezentate de premier, cu 37% mai mic decât anul trecut, iar investițiile publice au crescut cu 15 miliarde de lei.

Bolojan spune foarte corect: „Rezultatele eforturilor făcute de întreaga societate încep să se vadă”. Important este cuvântul „încep”. Nu trăim încă într-o economie în care oamenii se uită fericiți la bonul de supermarket și îl înrămează. Dar direcția s-a schimbat. Inflația scade, deficitul scade, investițiile cresc. Exact genul de lucruri plictisitoare care țin o țară departe de prăpastie, deși nu produc atât de multe aplauze precum o majorare promisă la televizor.

Mai este însă o cifră pe care Bolojan ar vrea probabil s-o reducă și pe care PSD o privește ca pe patrimoniul UNESCO: numărul de posturi inutile din aparatul public. La Oradea, Bolojan și-a construit reputația tocmai făcând administrația mai suplă și obligând instituțiile să funcționeze cu oameni care chiar au ceva de făcut. La București, aceeași idee devine brusc extremism economic. Poți reduce deficitul. Poți reduce inflația. Dar când ajungi la organigramă, PSD descoperă drepturile omului.

Și aici este marea contradicție. România plătește aproape 3% din PIB numai pe dobânzi, spune Bolojan: aproape jumătate din deficitul acestui an. Bani cu care, după comparația lui, am putea construi în fiecare an o autostradă. Cu alte cuvinte, avem suficienți bani ca să construim. Doar că o parte importantă dintre ei se duc pentru privilegiul de a achita factura anilor în care statul a cheltuit mai mult decât își permitea. Este probabil cea mai scumpă formă de nostalgie politică inventată vreodată.

„Alternativa ar fi fost mult mai costisitoare”, spune Bolojan. Exact. Pentru că austeritatea adevărată nu începe atunci când repari finanțele. Începe când refuzi să le repari suficient de mult timp încât piața să o facă în locul tău. Atunci nu mai negociază Grindeanu câte posturi rămân. Negociază creditorii cât mai costă România.

Bolojan numește „principala reformă” schimbarea unui model devenit nesustenabil: însănătoșirea finanțelor publice și refacerea fundației pentru investiții și creștere economică. Sună mai puțin spectaculos decât „dăm bani”, dar o fundație are prostul obicei să fie necesară înainte să construiești etajele. PSD preferă uneori metoda inversă: întâi balconul, apoi vedem dacă avem clădire.

Iar avertismentul lui Bolojan ar trebui citit foarte atent: „Dacă această direcţie este abandonată, riscăm să pierdem sacrificiile făcute până acum”. Aici este miza următoarei guvernări. Nu dacă putem inventa încă zece promisiuni, încă două agenții și încă șapte funcții de vicepreședinte. Ci dacă păstrăm direcția care începe să producă rezultate.

Bolojan reduce deficitul. Inflația coboară. Investițiile cresc. Ar reduce probabil și numărul celor plătiți de stat doar ca să demonstreze că există un stat care îi poate plăti. Acolo însă începe adevărata luptă.

Pentru că în România e relativ simplu să tai din deficit.

Încearcă să tai un post inutil și descoperi imediat câți politicieni PSD depind de el.
(Declarațiile lui Bolojan în comentarii)

AUR a preluat PSD? Cum îl lasă AUR pe Grindeanu fără voturi. Dan Dungaciu îi transmite un ultimatum șefului PSD: "Să fim foarte bine înțeleși"
Jocul AUR începe să fie foarte simplu de citit. George Simion nu trebuie neapărat să ajungă mâine la Palatul Victoria. Îi este suficient să-i ia lui Sorin Grindeanu parlamentarii de care are nevoie și apoi să-i spună: ori ne bagi în ecuație, ori nu ai ecuație. În politica românească asta se numește negociere. În alte domenii există termeni ceva mai expresivi.

Dan Dungaciu a spus-o fără ambalaj: „Nu votăm niciun guvern Grindeanu dacă AUR nu este la guvernare, să fim foarte bine înțeleși”. Perfect. Măcar aici nu mai trebuie traducător. AUR îi transmite direct lui Grindeanu că voturile vin cu factură, iar pe factură nu scrie doar „susținere parlamentară”. Scrie putere, funcții și influență.

Și mai este ceva. Din sursele mele din Parlament, situația a mers deja mult mai departe decât se vede din declarațiile publice: PSD execută, în foarte multe situații, exact ce vrea AUR. Impresia din Parlament este că PSD nu mai conduce jocul, ci îl urmează. AUR împinge, PSD se mișcă. AUR ridică miza, PSD se aliniază. La un moment dat începi să te întrebi dacă mai există două partide sau doar unul singur, cu două sigle.

Grindeanu a rămas deocamdată în față, dar tot mai mult ca decor. Nimeni nu mai știe foarte clar ce poate controla, ce poate negocia și câți dintre oamenii lui mai ascultă efectiv de el. E o poziție politică fascinantă: ești președintele partidului, doar că partidul pare să primească instrucțiuni din altă parte.

În paralel, AUR discută cu parlamentari din SOS, POT, UPR și cu neafiliați, promițându-le, potrivit informațiilor apărute în presă, inclusiv locuri eligibile la viitoarele alegeri. Strategia este evidentă: îi iei lui Grindeanu oamenii de care are nevoie, îi subțiezi majoritatea și apoi te prezinți la negocieri cu lista de prețuri.

Dungaciu spune că „ne pregătim pentru anticipate, ăsta e planul nostru principal”. Sigur. Dar între timp AUR face exact ceea ce face orice partid care se pregătește foarte serios să exercite puterea înainte de alegeri: racolează parlamentari, construiește majorități și pune condiții viitorului premier.

Iar aici apare adevărata miză. Eu nu cred că PSD și AUR pot primi liniștiți cheile economiei românești fără consecințe serioase. România este încă pe ultima treaptă investment grade, iar diferența dintre investment grade și junk nu este o metaforă de talk-show. Înseamnă bani mai scumpi, risc mai mare și investitori care încep să întrebe dacă statul român mai știe ce face.

Bolojan a avut exact avantajul pe care PSD și AUR nu îl au: credibilitate. Nu aplauze. Nu galerie. Credibilitate. A reușit să transmită agențiilor de rating și piețelor că România, chiar dacă are probleme mari, are măcar un premier care înțelege factura și încearcă să o plătească.

Asta este diferența uriașă. Bolojan a trebuit să convingă oameni care nu votează în România și cărora nu le pasă deloc cine câștigă congresul PSD. Agențiile de rating nu se impresionează de discursuri cu „suveranitate”. Ele se uită la deficit, datorie, reforme și capacitatea guvernului de a lua decizii nepopulare fără să fugă din cameră.

Simion și Grindeanu joacă acum alt joc. Unul strânge parlamentari. Celălalt încearcă să vadă câți i-au mai rămas.

Iar dacă informațiile pe care le am din Parlament se confirmă în continuare, problema PSD este deja mai gravă decât pare: nu AUR încearcă să preia PSD. În Parlament, procesul pare deja început.

AUR stabilește direcția. PSD execută. Grindeanu apare la televizor.

La un moment dat, conducerea unui partid nu se mai măsoară după cine are biroul cel mai mare, ci după cine spune „facem asta” și cine răspunde „bine”.

Și dacă Grindeanu acceptă oamenii AUR din PSD, acceptă condițiile AUR și construiește o viitoare guvernare dependentă de voturile lui Simion, atunci întrebarea nu mai este dacă PSD cooperează cu AUR.

Întrebarea este dacă PSD mai există politic în forma în care îl știm.

Pentru că poți păstra sigla PSD pe ușă, trandafirii pe afiș și pe Grindeanu la pupitru. Dacă politica parlamentară este dictată de AUR, dacă oamenii AUR din PSD stabilesc direcția și dacă viitorul guvern depinde de binecuvântarea lui Simion, atunci George Simion nici măcar nu mai trebuie să cucerească PSD.

Îi ajunge să-l administreze.

Aici este și testul final pentru Grindeanu. Nu dacă ajunge premier. Funcția se poate obține. Întrebarea este în numele cui va guverna.

Pentru PSD?

Sau pentru o majoritate în care AUR spune ce trebuie făcut, iar PSD execută?

Bolojan a petrecut luni încercând să convingă piețele că România rămâne credibilă. Ar fi spectaculos de românesc ca următorii să transforme această credibilitate în monedă de schimb pentru câteva ministere.

Ratingul nu știe cine este șef la PSD.

Piețele nu votează la congres.

Iar „junk” nu vine cu carnet de partid.

Vine cu dobândă.
(Ce spune Dungaciu, în comentarii)