File necenzurate

" Urmele lui Moore" Capitolul 1, partea 2

Trecuse o oră de când se tot plimbau prin parcul plin de copii care țipau fără oprire. Zgomotul o enerva pe Catallina la maximum; nu că nu i-ar fi plăcut copiii, dar larma din jur o agita cumplit. Își duse mâinile la urechi, încercând să blocheze strigătele, și strânse din ochi. Parcă aștepta să audă din clipă în clipă sunetul asurzitor de armă care, în trecut, urma de fiecare dată după un țipăt. N-aveau rost autoreproșurile; știa bine că sechelele încă o urmăreau peste tot, iar frica îi domina fiecare clipă din viață. Îndepărtă încet mâinile de la urechi, dar păstră ochii închiși. Abia când simți că pericolul trecuse, îi deschise larg și privi temătoare în jur.

Se blestema în sinea ei pentru că devenise atât de fricoasă. Dar cm ar fi putut fi altfel? Coșmarurile prin care trecuse o lăsaseră complet vulnerabilă. Și totul din vina lui.

— Cred că ar fi cazul să mergem să bem o cafea, spuse Kate, observând că prietena ei mai are puțin și izbucnește în plâns.

Nu era prima dată când se întâmpla asta; crizele de panică și hohotele de plâns îi deveniseră o rutină zilnică, o obișnuință care o epuiza fizic și psihic, fără ca ea să poată face ceva.

— Ar fi o idee excelentă, încuviință Catallina.
Intrară în prima cafenea ieșită în cale și se așezară la prima masă liberă. În scurt timp, Kate se întoarse cu două cești din care se ridicau aburi calzi.

Catallina strânse ceașca în palme, iar gândurile o purtară, cu o nostalgie dureroasă, la prima lor întâlnire. Moore o invitase în oraș, iar ea fusese atât de fericită încât nu știa dacă visează sau e trează. El nu era genul de băiat care să iasă la întâlniri romantice, dar făcuse un efort, conștient că doar așa o putea cuceri. Iar ea, naivă, nu realizase ce se ascunde în spatele acelui gest. Abia după ce pășise în lumea lui periculoasă înțelesese ce fel de om era cu adevărat, însă când încercase să fugă, era deja prea târziu: se îndrăgostise. Dar cu ce preț? Iubirea însemna lucruri complet diferite pentru ei. Pentru ea însemna protecție, onestitate și încredere, în timp ce pentru el fusese doar un joc în care ea se afundase mult prea mult.

Râse amar la amintirea care îi tulbura mintea, luă o înghițitură din cafeaua neagră și privi lung spre localul aglomerat. Căută instinctiv ceva — sau pe cineva — prin mulțime, iar când privirea i se intersectă cu acei ochi negri, plini de ură, încremeni. Lacrimile începură să-i curgă pe obraji ca o cascadă.

— Catallina, hei, ești bine? o întrebă Kate, alertată.

— Kate... e Moore! se bâlbâi ea, arătând cu degetul spre locul respectiv.

Se ridică brusc de pe scaun, gata să o ia la fugă. Kate se uită în aceeași direcție, însă nu văzu pe nimeni. Își privi prietena cu milă, convinsă că teroarea suferită o marcase atât de profund încât începuse să aibă halucinații.

— Nu este el, liniștește-te...

Chiar atunci, telefonul lui Kate începu să sune. Aceasta își ceru scuze și se îndepărtă ca să răspundă, lăsând-o singură, dar nu înainte de a-i repeta că Moore nu avea cm să fie acolo.

Catallina însă nu voia sub nicio formă să o creadă. Îl văzuse în carne și oase și nimeni nu o putea convinge de contrariu. Îi cunoștea trăsăturile mai bine ca oricine, l-ar fi distins și de la un kilometru depărtare. Era el. Îi surprinsese privirea vicleană, semnul clar că plănuia ceva în care ea era direct implicată. Scoase grăbită cinci dolari din buzunar și îi lăsă sub ceașca de cafea din care abia apucase să guste. Nu mai putea rămâne acolo nici măcar o secundă. Îi trimise un mesaj rapid lui Kate, cerându-și scuze pentru plecarea bruscă, și se ridică. Însă, când dădu să facă primul pas, o mână masivă o înfăşură strâns de braț. Catallina vru să țipe, dar bărbatul îi acoperi imediat gura, anticipându-i reacția. Îi recunoscu pe loc parfumul năucitor. Din acea clipă, certitudinea o izbi ca un fulger: Moore era chiar în spatele ei.

Daca ți-a plăcut te rog sa mă susți cu un like ,o distribuie și poate și un comm, muncesc mult că să pun pe foaie aceasta narațiune.

Ne vedem cu un nou capitol săptămâna viitoare, vă pup 😘 😘 😘

" Urmele lui Moore - Capitolul 1 ,partea 1"

Lectură plăcută ❤️❤️❤️

❌❌❌❌❌❌❌❌

Stă în colțul patului plângându-și de milă, durerea pe care o simte în piept o face să urle, încă îi simte toate atingerile fierbinți și păcătoase. Ar vrea să uite tot, dar nu poate; ar vrea să dea timpul înapoi și să nu îl fi întâlnit vreodată, dar timpul este ireversibil și nu îl mai poate da înapoi acum.

Dacă ar fi știut? Probabil l-ar fi alungat și acum nu ar mai suferi atât. Dar soarta aruncase deja zarurile astfel încât ea să fie o pradă ușoară pentru bărbatul ce i-a arătat iadul.

— Catallina, încetează, nu merită să plângi, ar trebui să te bucuri că ai scăpat de Moore Baker, spuse Kate, luându-și în brațe prietena; ar fi vrut să o facă să se simtă mai bine, dar știa că trebuie să o lase să plângă, măcar așa se descarcă.

Suspină adânc în părul lui Kate, dar nu răspunde la îmbrățișare, nu poate să se bucure, duce un război prea mare cu inima și creierul ei. Gândurile îi sunt răvășite, iar imaginea lui Moore îi apare în minte de fiecare dată când închide ochii. Amintirile îi răscolesc sufletul, făcând-o să se urască pe ea pentru că l-a acceptat prea ușor în viața ei și i-a permis să facă ce vrea din ea.

— Nu pot, Kate, l-am lăsat să mă distrugă, să ia tot ce este mai bun din mine.

Un suspin grav îi părăsi buzele ce îi tremurau violent; doar ea știa ce este în sufletul ei și prin ce clipe de coșmar trecuse, trăise senzația că ar putea muri oricând, iar de cele mai multe ori el era cel care o făcea să vadă moartea atât de aproape. Nu îi spuse lui Kate tot chinul prin care trecuse, îi era prea rușine să îi mărturisească tot. Moore o vrăjise cu vorbe dulci și gesturi pline de tandrețe ce au făcut-o pe ea să se arunce de bunăvoie în ghearele lui, neștiind pericolul ce o paște.

Privi în gol, lacrimi amare rostogolindu-se pe obrajii ei roșii. Cum să îl uite pe omul ăsta? Dacă ar fi vreun tratament pentru inimi frânte, l-ar fi luat sigur doar ca să scape de această durere chinuitoare ce îi macină sufletul, făcându-l scrum.

Își suflă nasul într-un șervețel pe care mai apoi îl mototoli în pumn, aruncându-l undeva în colțul camerei întunecate, unde mai era o grămadă mică de șervețele folosite.

Kate se ridică din patul moale acoperit de așternuturi sângerii și merge spre fereastră, trăgând perdelele maronii într-o parte, lăsând lumina zilei să invadeze camera ce este scufundată în întuneric.

Lumina blândă a soarelui o făcu pe Catallina să suspine adânc; nu voia să vadă lumina zilei, își dorea doar să rămână în întuneric, plângând până nu mai poate, crezând că numai așa îl poate uita pe nemernicul de Moore.

— Ce ar fi să ieșim la o plimbare ca fetele? propune șatena cu ochii căprui, dar fu repede lovită de o privire tristă din partea Catallinei.

Dezaprobă din cap și merse spre baie cu capul în jos; era acoperită de un capot mov pe care nu îl mai schimbase de vreo săptămână, devenise mult mai neglijentă, nu o mai interesa felul cm arată. Poate în trecut se aranja în cel mai meticulos mod posibil, purtând doar ținute ce o avantajau, mereu era machiată, iar părul ei brunet era aranjat perfect, dar acum ajunsese o epavă umblătoare, fața ei este acoperită de lacrimi, cearcănele și ochii roșii fiind singurul ei machiaj acum.

Lasă capotul să îi cadă ușor de pe corp, se dezbracă de pijamalele ei albastre, aruncându-le la întâmplare prin baie, se privi în oglindă și parcă nu se mai recunoaște. Își analiza în detaliu fiecare părticică a corpului, trece cu degetele peste câteva vânătăi ce încă nu s-au vindecat complet, apoi își duce mâna la inimă. Nu rănile fizice o dureau pe Catallina, ci inima, care este mult prea rănită; are prea multe răni deschise pe suflet ce parcă nu se mai cicatrizează. Unde este femeia aia puternică pe care o știa? Se pare că dispăruse odată ce Moore intrase în viața ei, făcând-o să uite de principiile ei.

Oftă înfundat, ochii ei verzi lăsând câteva lacrimi să curgă în neștire, se sprijini cu mâinile de chiuvetă, mușcându-și buza de jos cu putere, înghițind în sec; privea în oglindă reflexia ei și nu înțelegea cm a decăzut în felul acesta. Își închise ochii, strângând din dinți, înghițindu-și urletele ce voiau să îi părăsească gura. Încerca să se îmbărbăteze singură, spunându-și că nu merită lacrimile ei. Dezamăgită de propria persoană, pleacă din fața oglinzii și dă drumul la apa caldă, apoi intră sub ploaia fierbinte ce îi mângâia dureros corpul. Rămâne sub duș, lăsând apa să o atingă violent, luă sticluța cu șampon, turnându-și o cantitate mică în palmă, apoi își masează scalpul. După ce termină, opri apa, privind cabina dușului ce era îmbrăcată în aburi de la temperatura ridicată.

Trasă linii cu degetele peste sticla aburită, îi scrie numele, apoi trase o linie peste acesta.
Atunci când fugise din brațele lui nu se gândi nicio clipă că va suferi atât, era fericită că scăpase din infern, dar acum se simte atât de goală fără el. Uneori se întreabă dacă îl mai iubește sau dacă el a iubit-o vreodată.

Se înfășură într-un prosop alb ca laptele și părăsi baia; Kate era în aceeași poziție în care o lăsase atunci când intrase în baie.
Își scoate din dulap o pereche de blugi și un tricou roșu, pe care le îmbracă repede. Prietena ei o analiza pe brunetă și observă câteva vânătăi aproape vindecate pe brațele ei, dar nu spuse nimic, decise să o lase pe ea să îi spună.

— Unde vrei să mergem? întreabă Catallina în timp ce își usca părul lung și negru ca smoala, lăsând-o pe Kate cu gura căscată, știind că se mai rugase de ea cu ceva timp în urmă să o scoată afară din văgăuna asta, dar nu reușise, plus că mai devreme primise un refuz.

Kate zâmbi, bucuroasă că vor ieși la o plimbare așa cm făceau înainte ca Moore să apară în viața Catallinei ca o tornadă.

Deși era puțin speriată de această plimbare, decise să iasă din starea asta, așa că ideea de a ieși din casă i se păru din ce în ce mai bună; nu avea să stea toată viața închisă între patru pereți. Îi era de ajuns o săptămână în care doar plânse încontinuu.

„Până la urmă, viața merge înainte”, își spuse în gând.
O viață pe care o urăște, de care îi este scârbă și silă; a uitat demult să viseze și să spere că va avea, poate, un viitor minunat.

— Păi poate mergem la o plimbare prin parc, apoi la o cafea.

Bruneta aprobă scurt din cap și îi făcu lui Kate semn spre ușă.

Nu era sigură că vrea să părăsească apartamentul, de fapt nici ea nu mai știa ce vrea, avea mintea plină. Chiar dacă își propuse să se liniștească și să iasă din depresia ce o acaparase, ceva nu o lăsa să facă asta.

Odată ce a părăsit apartamentul în care se simți în siguranță, teama o cuprinse pe Catallina până în măduva oaselor; oriunde se uita, parcă îl vedea pe el cm o privește din umbră. Își strânse prietena de braț, dar aceasta nu observă teama din ochii ei și o trase după ea până în parcul din apropiere.

🔥🔥🖤 Ți-a plăcut? Nu uita de Like, Comentariu și Share dacă vrei să vezi ce se întâmplă în următorul episod! Mulțumesc pentru susținere! ❤️❤️
, ,

😐Uneori, cel mai mare pericol nu este cel care se vede în umbră, ci cel pe care nu îl intuiești. Voi ce credeți? 🫣🫣
,