Write the Truth

Mă las...

Nu mai pot s-o duc de nas. Am încercat de atâtea ori... am încercat să-i rezist, cu vehemență s-o resping, cu viclenie s-o evit.
Până azi.
N-a vrut să-mi spună numele ei.
Mă las...
Mă cuprinde, simt cm îmi pătrunde ființa, sufletul, carnea, oasele.
Încep să tremur... aș vrea s-o iau la goană, dar nu am unde să mă mai ascund.
Știe exact, cu precizie unde vrea să ajungă, să mă ducă; la fel și eu, dar nu vreau să recunosc asta.
Acolo, în cele mai întunecate și ascunse unghere ale minții și inimii mele.
Acolo unde n-am avut curajul să mă apropii, nici măcar să arunc o privire.
Acolo unde adulmecă și simte lipsa de viață, moartea din mine.
Părți din mine pe care le-am ucis cu sânge rece, altele - alungate și lăsate singure în întuneric, bucăți de suflet ignorate cu dispreț, lăsate să moară de foamea iubirii și de setea blândeții.
Acolo unde mi-am micit, sufocat și ascuns visele inimii în spatele unor măști pictate cu măiestrie și purtând eticheta "perfectă".
Acolo unde minciunile și trădările mi le înfășuram și le purtam în rochii de gală.
Acolo unde surzenia-mi acoperea strigătele de ajutor, unde părțile sângerânde de propria-mi tiranie se zbuciumau în agonia morții.
Acolo unde cu cinism râdeam de neputința lor și cu sa**sm am profitat de inocența lor.
Neștiind că din adâncuri ele își vor cere drepturile la viață și mă vor bântui în ceas de zi și ceas de noapte.
În tăcerea rușinii și a vinovăției simt durerea ce le-am provocat-o, lacrimile lor de tristețe îmi ard și-mi sfâșie inima..... Doamne, ce mi-am făcut?
Și atunci, doar atunci, ea mi-a șoptit: iertare e numele meu!
Mă las... mă las să cad în brațele ei... simt cm mă topesc în îmbrățișarea ei...
E atât de multă iubire în ea...
..........................................

Acest text este scris de Patricia Meda Bîrzan , participanta in programul Write the Truth.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ( ARS ANA ) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Stau după mine ca să-ncep să trăiesc.

Stau după mine să nu mă mai pierd atâta-n telefon.
Stau după mine ca să-nchei cu adevărat relația care s-a încheiat la începutul anului și încă locuitul împreună.
Stau după mine să-mi treacă anxietatea.
Stau după mine să-mi treacă frica paralizantă de judecata oamenilor.

Stau după mine să nu mă mai ascund în spatele rușinii și să ies în lume.
Stau după mine să încetez să mai cred că orice fac nu-i suficient de bun.
Stau după mine să-nțeleg că nu e nevoie să-nțeleg totul și să pun totul cap la cap.
Stau după mine să accept că n-am nevoie de hype ca să simt real că trăiesc.

Stau după mine să-mi dau seama că nu e nevoie să fie totul clar ca să fac orice aș vrea să fac.
Stau după mine să-ncetez să vânez perfecțiunea.
Stau după mine să mai dau deoparte din presiunea așteptărilor pe care le am de la mine.
Stau după mine să nu mai aștept ca lucrurile să se întâmple, ci să le fac să se întâmple.

Stau după mine să încetez să mai aștept momentul perfect și să-l aleg eu în schimb.
Stau după mine să nu mă mai iau atât de mult cu gândurile și să mă iau mai mult cu viața.
Stau după mine să mă-ntorc la mine.

Mi-am dorit tare mult o viață în care să fac ce vreau, cm vreau și când vreau. O viață în care să aleg eu, pe cât se poate, ce, cm și când. Și când am realizat c-o am, am realizat și că nu eram pregătită pentru ea. Că habar n-am s-o gestionez și nici suficient curaj s-o trăiesc. Încă....................................

Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ( ARS ANA) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Conflicte interioare

Am supraviețuit mai multor războaie civile:
eu împotriva mea,
eu împotriva mamei,
mama împotriva tatălui,
tatăl împotriva copiilor,
copiii împotriva părinților.

Și n-a câștigat nimeni.
Suntem în armistițiu...

Mi se fâlfâie steagul alb din când în când,
mai tragem câte-un glonț,
noroc că sunt gloanțe oarbe,
altfel n-am supraviețui niciunul.

Dar tot dor prea tare..................................

Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ( ARS ANA) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Când nu sunt ascultată și înțeleasă pe deplin, am observat că se declanșează în mine un val de disperare și rușine.

În acel moment a fost un val subtil, dar l-am recunoscut. Am recunoscut înghețul mental, am recunoscut sentimentul de disperare. Am recunoscut dorința de a repara, de a fi înțeleasă, de a mă explica din nou, de a mai avea o șansă.

Mi-aduc aminte de un moment din copilăria mea când am ieșit afară și am început să mă joc cu o prietenă de la bloc. Era o vecină din scara de lângă mine. Am decis să mergem la ea acasă să-mi arate o casă cu păpuși în miniatură pe care o avea. Ce minunăție, nu-i așa? Nu mai văzusem așa ceva. Ne-am luat cu joaca și m-a încântat nespus.

Nu știu cât timp a trecut și cât am stat la ea, dar când am coborât jos la scară și am văzut-o pe mama, era furioasă.
Era îmbrăcată cu fusta ei lungă și neagră și cu bluza galbenă cu model. M-a luat la ceartă. Nu mai știu exact ce mi-a zis și nu mai știu dacă m-a bătut, dar îmi amintesc ultimele ei cuvinte: „Să mergi sus, să-ți împachetezi hainele, că te duc la casa de copii când mă întorc din oraș.”

Îmi amintesc același îngheț.
Eram în fața dulapului meu din camera mare și mă uitam în gol. Plângeam și nu puteam să-mi aleg ce haine să-mi împachetez. Acel sentiment de disperare a apărut din nou. „Dacă ar ști mama ce s-a întâmplat… dacă ar fi ascultat cât de frumoasă era casa de păpuși, cât de entuziasmată am fost… De ce nu a vrut să mă audă, să înțeleagă?”
Nu i-a păsat.
Tot ce a contat a fost că nu i-am spus unde sunt, că ea s-a speriat și acum eu eram pedepsită. Ce căcat!!!

Astfel de momente în care nu am fost auzită, înțeleasă și am fost pedepsită pentru că nu am ascultat ce voia ea să fac au fost multiple. Nu are rost să le enumăr. Dar ce observ acum este că am învățat subconștient că nu e ok să fiu eu. Nu sunt în siguranță dacă sunt eu, dacă fac ce-mi place mie, ce vreau cu adevărat.
Și rușinea pe care o simt este ca un semnal de alarmă care mă anunță că ar trebui să-mi rectific comportamentul, pentru că nu sunt în siguranță, sunt în pericol. Și nu e de mirare că sentimentul de disperare este acolo.

Este instinctul de supraviețuire care mă activează, mă face să acționez, să nu mai fiu în pericol.
Și de aici reies următoarele comportamente și atitudini:
să mă explic și mai mult,să justific,să-l forțez pe celălalt să mă asculte,să învăț să explic mai bine…

Dar ce mă fascinează este că această deprindere, de a explica mai bine, m-a ajutat. M-a ajutat să învăț să comunic.
O folosesc pentru a explica cm mă simt, pentru a investiga trăirile mele interioare și pentru a le explora împreună cu alții. Rar presupun că știu, mai degrabă întreb, pe principiul: nu face altora ce nu-ți place ție.
Așa că… mersi, mamă? Nu știu, mă mai gândesc.

Dar acum sunt curioasă: cm pot să eliberez energia care este blocată în această buclă, acest cerc vicios, nevindecat complet?
Simt că această energie blocată este parte din expresia mea creativă, autentică și plină de viață. Și este responsabilitatea mea să o eliberez acum, nu mai contează că a pornit de la mama.
Îmi dau seama că, odată cu descoperirea acestei bucle, am observat și cm este legată de expresia mea autentică, de cine sunt și ce vreau.

Dacă, în copilărie, expresia mea autentică a fost suprimată prin pedeapsă și, ca rezultat, am simțit:
— disperare pentru a reveni la siguranță
— rușine ca semnal de alarmă că sunt în pericol
acum, ca adult, încep să văd altceva.

Nu cred că trebuie să „rezolv” această buclă ca să fiu liberă. Dar pot să o văd când apare. Momentul acela în care simt rușinea, înghețul, disperarea și nevoia să mă explic… și, în loc să mă grăbesc să repar, să mă micșorez sau să forțez să fiu înțeleasă, pot să stau puțin.

Să nu mai fug imediat spre siguranță, să nu mai fac ce făceam altădată.
Și e ciudat, pentru că exact acolo, dacă nu intru în vechiul mecanism, simt că energia nu mai cade în disperare. Rămâne și începe să se transforme în altceva.
Pentru mine, energia asta arată ca: entuziasm, curiozitate, joacă, creativitate.

Nu pentru că am făcut ceva special, ci pentru că asta a fost întotdeauna esența mea, expresia autentică care a fost pedepsită.

Și poate că asta e direcția mea acum: nu să mă „vindec perfect”, ci să aleg, din ce în ce mai des, oameni, contexte și relații în care nu trebuie să mă explic ca să exist. În care pot să fiu în energia asta fără să plătesc pentru ea.

Călătoria spre cine sunt cu adevărat începe aici.

Și sunt atât de recunoscătoare pentru oameni precum Anna, Anita, Chase, Sofia, Jennifer, Adam, Alex, Trevor, Emily, care au oglindit această energie prin prezența lor și mi-au dat voie să vin mai aproape de esența mea, de această energie autentică................................................

Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ( ARS ANA) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Sunt eu nebună, mi se pare, mă îmbăt cu apă rece?

Daaaar, parcă-parcă mă iubesc mai mult... sau cm să spun? Nu mai sunt (așa) dependentă de afecțiunea celorlalți...

Concret, pentru că mie îmi place să vorbesc pe fapte concrete – mă tot întreb de ce nu suport chestiile și discuțiile abstracte și prefer exemple? De unde treaba asta? Îmi tot spun că nu-s capabilă să înțeleg fără exemple concrete despre situații reale de viață... nu pot...

Aseară am avut o discuție cu el, eram frustrată de ceva anume din relația noastră (trebuie să văd ce naiba e și acolo cu frustrarea asta care nu-i de ieri, de azi), iar el mi-a pus stop, „hai că trebuie să dorm”... well, altă dată m-aș fi dat cu capul de pereți, nuuu, vreau acum să discutăm, aș fi amenințat (găseam eu mereu cu ce) etc...

Aseară eram liniștită, deși în timpul discuției îmi tremura vocea – iarăși o chestie de care nu pot să scap și mă irită la mine... dar nu mă mai dădeam de ceasul morții... eram liniștită...
Îmi treceau prin cap tot felul de scenarii, că poate după atâta amar de vreme s-a mai stins din flacără, că s-a săturat și el, și eu, că poate nu mai simțim... cine știe...
Dar nu mă mai tem... nu mă mai reglez prin alții, nu mai depind de afecțiunea lor... nu mai există acel „dacă ne iubim, atunci trebuie să...”.

Bine, nu pot să zic că nu mai am așteptări deloc și că nu-mi mai fac filme, dar nu mai e la fel… nu mai trebuie nimic…

Mi-a zis o terapeută mai demult, acu’ mai bine de 20 ani, că pare că eu iubesc mai mult ideea de a iubi, de afecțiune… cred că era terapeută… atunci vorbisem cu ea prin scrisori… ce vremuri… cine știe cine era de fapt… se numea Eva și scria la un ziar…

Acuma poate pricep ce vroia să zică sau simt care e faza… eu trăiesc prin validarea și afecțiunea altora… să-mi facă chestii, să-mi zică chestii, să vină cu mine, să, să, să…

Acum nu am nevoie de nimeni sau cel puțin nu întotdeauna… acum nu mă mai dau cu curu’ de podea că el nu vrea să vorbească cu mine, că nu mă poate conține, că nu știu ce... e ok...

Și aseară am avut un sentiment nou pentru mine: că așa se simte afecțiunea mea pentru mine! UAU. Nu am mai experimentat așa ceva.

Nu-i de plâns, nu-i de râs, îmi zic. It’s a fact.
..................................................................
Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ( ARS ANA ) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Sunt femeie
Sunt femeie si asta inseamna ca nu ma simt tot timpul bine...
Sunt femeie si asta ma face sa SIMT
Sunt femeie si SIMT MULT...
simt furie, simt ură, simt dispreț, simt invidie,
simt cu toata forta spriritului meu
Sunt femeie si simt Tristete,
simt durere profunda uneori...
Simt frica!
Simt atat de multa frica incat ma paralizeaza uneori....
Sunt femeie si simt atat de multe emotii uneori
incat ma coplesesc, ma amortesc,
ma afunda intr-un hău din care ies foarte greu
Sunt femeie si e ok sa simt tot ceea ce simt ....
chiar e ok sa simt....
vreau sa simt
Sunt femeie si vreau sa simt bucurie atat de intensa
incat atunci cand râd sa-mi de-a lacrimile.
sa râd atat de tare incat sa nu pot sa respir
Sunt femeie si simt sa ma bucur de viata
sa ma deschid vietii cu tot ce imi aduce ea
Dar imi e greu sa fac asta in relatie cu tine
Barbatule care vrei sa fiu tot timpul doar bine.
doar linistita...doar...
Nu te speria de emotiile mele...
nu e vina ta ca simt tot ceea ce simt...
NU E VINA TA...
nu esti responsabil de emotiile mele...
NU E VINA TA
asa ca nu-mi stinge emotiile
dar nici nu pleca
Doar fii cu mine
in timp ce simt tot ceea ce simt....
in timp ce sunt linistita si vie
..........................................
Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza (ARS ANA) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Despre dezamăgire.
Despre inadecvare.
Despre frică.
Despre furie.
Despre ego.
Despre tristețe.
Despre jale.
Despre lipsa speranței.
Despre lipsa iubirii.
Despre lipsa de sens.
Despre gol.
Despre prăbușire.
Despre oboseală.
Despre doliu.

Aș putea scrie ca un cunoscător experimentat despre oricare din subiectele astea.
Doar că sunt atât de pustiită încât mă întreb ce sens ar avea.

Îmi lipsește dorința să mă mobilizez. Să mai încep ceva.

Eram un titan.

Îmi lipsește scânteia.

Fac lucruri ce trebuie făcute.
Am copii, normal că le fac.

Îmi fac timp și pentru mine. Îmi cumpăr călătorii interesante în țări exotice.
Le aștept fără entuziasm. Sunt niște escapade temporare. Nu vor opri cangrena.

Fac lucruri fără entuziasm.

Uneori lumea din jur mă exasperează și reacționez furios. Compulsii…

Noua mea provocare: „să răspund”. Nu să reacționez…

Nici suferința nu mai e ce-a fost…

Nici nu știu ce să îmi doresc mai mult: suferință severă versus disociere, versus apatie cronică …

Nu mă pot duce în trecut să-mi caut trauma. E aici, e proaspătă, o trăiesc zilnic și mă afund în ea.
O cunosc. O studiez fir’ar ea să fie…

Simt visceral cm mă erodează și apare iar … indecizia….

La naiba, încă un subiect greu de decis.
Nu aveam deja unul cu care mă lupt de ani?…

… greu să renunți la tot ce ai construit ani de zile.
… greu să renunți la dream job…
Greu să renunți la husband…

… cm poți trăi suferințele provocate de copilul tău? … cm poți suporta suferința lui?

… nu, nu sunt liberă. Nu pot decide și asta mă devorează.

Azi libertatea a pierdut… trebuie să mai aștepte......................................................

Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ( ARS ANA) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Eu m-am urât mult timp pentru că sunt femeie. Încă rulează în background credința că femeile sunt nedorite și inferioare bărbaților, asta a avut grijă tatăl meu să îmi impregneze în toți porii. Tot timpul mi-a zis că și-a dorit băiat, în schimb mama i-a făcut o „parașută”, dar nu numai că îmi spunea, dar și mă făcea să simt cât de nedorită sunt.

Încă mă lupt tare cu credința asta, că sunt nedorită. Inclusiv în grupul de aici îmi spun în permanență că este eronată gândirea asta și că oamenii nu au de ce să mă vadă respingătoare, dar cumva tot timpul revine gândul ăsta.

Nu știu de ce, dar tot încerc să găsesc o explicație logică pentru lipsa de iubire. Cum e posibil ca un părinte să nu își iubească propriul copil? Știu că am internalizat vina pentru lipsa asta de iubire, vina că m-am născut și că exist.

Încă sunt emoțional un copil care tânjește după dragostea lui, simt asta în sesiunile de respirație, mă apucă plânsul și simt visceral această nevoie.

Dar am parte de dragostea mamei mele, ea este în viață și știu că mă iubește așa cm îmi iubesc și eu copiii, dar de ce nu pare să fie de ajuns?

Mi-e ciudă parcă că nu mai am amintiri din copilăria mea traumatică, pe care oricine cred că și-ar dori să o uite, dar mie îmi place să mă torturez și să îmi aduc aminte prin ce am trecut, dar de cele mai multe ori sunt imagini difuze. De exemplu, eram înjurată în toate felurile posibile, dar nu îmi mai pot aduce aminte niciuna dintre înjurături, sau o bătaie pe care mi-a zis mama că am luat-o când eram mică de nu se mai cunoștea culoarea pielii de vânătăi......................................................

Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ( ARS ANA ) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Mi-e rupt sufletul ca niciodată.
Tremur toată, cu orele.

De nervi, de șoc, de ciudă, de dezamăgire.

"Cât benefit of the doubt i-am acordat, și câți ani din viața mea!"

Acesta e în mesaj ce i l-am lăsat prietenei mele bune, în timp ce eram în taxi în drum spre casă, fugind din a lui.

Trezirea la realitate a fost cruntă, însă perioada de după a fost infinit mai grea. Cred că am rămas cu un șoc poat-traumatic de atunci, și multe frici, în special de mine.

În mai puțin de două săptămâni de când am plecat de la el la 1dimineata și l-am blocat toate accesele de a mai lua legătura cu mine, s-a instaurat lockdown-ul din pandemie.

Urlam pe interior, mai bine zis rageam ca un animal încolțit și sângerând:
" nu pe mine trebuia să mă închideți! Ați greșit persoana! Nu eu sunt responsabilă de acest abuz!"

SI totuși sunt. Cred că asta îmi este cel mai greu lucru de acceptat și integrat: că totuși eu sunt responsabilă pentru această relație atât de toxică.

Cred că mi-am pierdut mințile în perioada aceea, însă nimeni nu a observat. Toți erau preocupați de propria lor supraviețuire.

Cred că atunci am început literalmente să mor pe interior. Să îmi cedeze organele sau să se întoarcă împotriva mea.

La un an după eveniment, mi s-a spus că sunt în faza de pre-cancer la nivelul colului uterin (leziuni cauzate de HPV) și că trebuie să mă operez. Încercasem aproape un an tot felul de tratamente, vaccinuri, suplimente etc. Nimic nu a funcționat.

A fost nevoie să fie tăiată cu bisturiul o bucată din mine, pentru a primi o nouă șansă. Credeam că am scăpat de ce era mai rău.
Dar la doi ani după ce plecasem de la el fugind, bumerangul s-a întors din nou și mi-a tăiat picioarele.

Ce naiva am fost, să cred că scap atât de ușor, după ce o decadă întreagă m-am hrănit doar cu toxicitatea dintre noi. Greu, și recent doar, îmi dau seama că m-am auto-abuzat în acea relație.

De data asta s-a întors sub forma unui diagnostic mult mai pervers și încăpățânat să rămână cu mine pentru totdeauna.

A luat forma endometriozei (și adenomiozei), un cancer care nu te omoară dar nici nu te lasă să trăiești. Cel puțin, nu așa cm știai sau voiai până în acel punct.

Acum, după aproape 6ani și cu un efort imens, și cu un enorm preț plătit, cred că totuși acel lockdown mi-a salvat viața. Atunci s-a distrus orice legătură vizibilă și invizibilă a existat vreodată între mine și el.

Acum când scriu, au mai rămas 350zile, 12ore și 19minute până se împlinesc 7ani de când m-a atins și văzut pentru ultima oară.

Deși aud despre el prin alții, îi văd urmele prin oraș, ne învârtim în aceleași cercuri, observ că totuși universul mă ocrotește și nu mi-l mai scoate în cale, cm era odata.

Am fost unul dintre cele mai celebre cupluri. Genul despre care alții scriu cărți întregi, își dau teze de doctorat sau susțin discursuri la TedEX.

Tu - narcisic, evitant și abuzator
Eu -borderline, dezorganizată și disociată.

Fuziunea dintre noi a fost inevitabilă, precum moartea a doua stele care se prăbușesc una în cealaltă, ca pe urma să fie absorbite, așa contopite, de abisul universului.

Ne prăbușeam unul într-altul pentru o perioadă, ne consumam toată esență și viața ce mai era în noi, ca pe urma să ricoșam fiecare pe orbita lui unde ne agățăm de alții , precum iedera de orice apucă, pentru a ne ține în viață.

Ca ulterior, la fiecare 2-3 ani, precum un ceas elvețian, iar ne intersectam și o luăm de la capăt, într-o spirală toxică.

Am citit acum ceva timp ceva ce mi-a dat putere să continui, să îmi liniștesc mintea. Nu o fi având bază științifică, însă a fost precum un balsam pentru suflet să aflu că "fiecare celulă din întregul nostru corp este distrusa și înlocuită la fiecare 7ani".

Cât de reconfortant este gândul să știu că într-o zi voi avea un corp pe care tu nu l-ai atins niciodată!..........................................................................

Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ( ARS ANA) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Știți expresia „cari pietre de moară”?

Să scriu despre abuzurile suferite, să pun în cuvinte ce am simțit, cm m-am simțit, să recunosc că am fost abuzată și să nu mai minimizez ce am trăit – a fost ca și cm am scăpat de un munte de pietre de moară pe care l-am cărat câțiva zeci de ani.

Un munte imens, format din combinația „magică” de: rușine – extrem de multă rușine, de multă vinovăție, de multă neputință, de senzația că nu am putere, că sunt o marionetă fără viață. Muntele acesta imens l-am ascuns atât de bine în subconștientul meu – vai, cât de "puternică" am fost să pot să ascund așa imensitate de munte!

După zeci de ani de căutări prin labirintul vieții mele, am ajuns la el, l-am văzut, am conștientizat că există și am început să-l dărâm și să recapăt părți din mine de mult pierdute.

Ieri mi-am mulțumit mie copilul, pentru că, în ciuda abuzurilor suferite, nu am renunțat, am ales să lupt (deși, de multe ori, am stat cu pumnul plin de pastile gândindu-mă dacă să le iau sau nu; durerea era atât de mare… de fapt, singurătatea în durere era atât de apăsătoare și greu de dus, încât, uneori, doar moartea părea că mă poate salva ).

M-am îmbrățișat pe mine, copil, și mi-am mulțumit că am ales să lupt și să merg înainte.

Mă simt mai ușoară pentru că am înțeles de unde vin: „nu merit” și „nu sunt suficient de bună”, „prietenele mele” care nu m-au părăsit, indiferent cât de multe și cât de bine am făcut în viață.

Cu cât rezistențele mele au fost mai mari, cu atât mai valoroase au fost și conștientizările...................................................

Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ARS ANA și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!

Despre ce să scriu?

Sunt în „program” și am numai teorie în cap.
Ce practică, ce muncă cu mine?

Simt rușine că nu am ce spune sau scrie, dar mă revăd în toate textele.
Nu am traume, cred… Poate doar defect de fabricație.
Sau lipsă de curaj să fac pe nebunul.

Păi dacă nimic nu… Nimic nu ce?! – Nu merge.
Să simt că fac și eu ceva cu sens pe planeta asta.

Nu aud voci în jurul meu care să mă judece, dar sunt în cap.
Și cam cm e asta? Mă bat eu pe mine?

Acceptă, cică. Ce p***a mă-sii să accept? Neputința. Confuzia.
C***t – teorie.

Mi-e rușine că desenez. Și vocile îmi spun: iar nu ai niciun venit.
Ce aștepți, să cadă din copac?

„Nu am bani, nu mi-e foame.”
Și cu ceea ce îmi place să fac, ce fac? Le arunc la coș?
Mă arunc pe mine la coș?

Cu cine vorbești? Cu grupul, să pară frumos ce scrii, sau cu tine și adevărul tău?
Pentru cine scrii?

Și dacă aș fi propriul meu prieten, ce aș vrea să discut?
Ce mă doare, de fapt?
Ce nu vreau să scriu, de fapt?

(la două zile distanță…)

Caut triggeri. Caut orice ocazie de a da cuiva un pumn în cap.
Doar, doar să mă simt bine că fac asta.

Rațional îmi dau seama că e o prostie și nimeni nu e vinovat de neputința mea, de trăirile mele, de zbuciumul interior, de haos.
Și totuși asta simt. Cum să dau afară?

Cică să bat pernele – nici de asta nu sunt în stare.
Tremur de nervi și nu are sens. Parcă corpul e desprins de rațiune. Face ce vrea. Somatizează și eu mă observ ca prostul și nu știu ce să fac.
Trag aer.

De ce nici măcar lacrimile nu curg? Vor să vină și se opresc. În gât, aproape de ochi, în mine.

Ce mama dracului – parcă sunt ma*****st. Să mă joc cu furia și să o țin în piept. Să nu cumva să iasă afară.
Ieși în p***a mă-tii afară!

Și cică să vorbesc frumos cu părțile mele.
Da’, mai du-te dracului! M-am săturat.

De ce orice soluție finală este să mă duc să înot până mă voi îneca? De ce aleg doar distrugerea finală?
De ce nu pot altfel?
Unde sunt eu și ce naibii am devenit între timp?
Totul e doar conflict. (Totul e dor? Dor??)

Mă văd cm urlu, îmi imaginez ce bine tre’ să fie. Să urlu până rămân fără aer. Să urlu până mor.
Să iasă tot. Ducă-se!

Ei, și vine rațiunea și zice: de ce te alinti? Ce îți lipsește? Ai două mâini, ai două picioare. Ești în regulă. Doar te plângi ca o…
Da’ du-te-n gura mă-tii de rațiune! NU VEZI CE E ÎN PIEPT? ÎN INTERIOR?

Eu – un vulcan, o tornadă. E un zbucium. Nici nu știu să-l definesc. Uită-te naibii!
Și eu stau ca prostul la mijloc și mă uit la acest teatru.
Cui să-i dau dreptate? Cui să-i țin partea?
Deja stiloul scrie urât. Ilegibil.

Respiră și scrie.
Scoate! Zi!

Nu tu ai scris acest scenariu? Felicitări! Meriți!
Ce regizor tare ești.
Scrie o carte, fă un film. S-ar putea să aibă succes. Hai că poți!

Acu’ râdem sau ce facem?
Sunt dual, sunt cel care observă. Cine sunt? La ce mă uit?

Hai, mai scrie ceva.
Ceva.
Îți bați joc, așa-i?

Dacă îi lași pe ăștia doi să se certe și doar mă uit… cm e?
Ce circ ieftin. Dar măcar e moca.
Sau plătesc energie? Totul are un cost, nu?

Ce m-a activat azi, ieri, recent?
Relația, familia, ceilalți, situația incertă a veniturilor…?
Relația actuală se repetă.

Și cine e vinovat? Simt ce simt și aia e. Nu ăsta e adevărul?
Cică: „Treci peste!”
Serios? Dar dacă eu îți dau un pumn în cap, tu poți trece peste?

Putea fi și altfel.

(Al naibii, exact când scriu despre acest subiect, sunt întrerupt. De parcă Universul vrea să creeze situațiile de a scoate adevărul afară, de a fi văzut. „Despre ce scrii?” – Despre bomba nucleară (despre roz)… care a explodat și acum își propagă undele de șoc… chiar și după atâta timp. Subiectul tabu…)

(Revin…)

Iar trăiesc în trecut?

Poți să scrii o zi întreagă?
Nu te enervează melodia asta care merge la nesfârșit? (Că de la ea ai început să scrii…)

De ce o melodie aparent calmă mă face să izbucnesc?
F***u-i pianu’ mă-sii!

Ah, nu așa se înjură! Am uitat și asta. Ca să fiu non-violent. Cică eram agresiv verbal și nu numai. Sau cel puțin era ceva psihoză. Și speriam pe toată lumea.

Așa, țin în mine. Ce inteligent! Nu deranjez pe nimeni. Dar se vede totul din exterior.

Masca de calm. Și non-verbalul e cu ochi de sticlă. Ca un psihopat. Calm, de felul lui. Până îți dă una în cap. Din senin.

M-am tâmpit. Încă ascult Monday.

Ia zi, mă… ești mai calm?
Mă! Câte voci sunt aici?
Cine dracului vorbește? Eu, stiloul, corpul, mintea… Ce adunătură.
Nici nu știu cine se ceartă cu cine.

Sunteți defecți. Eu sunt defect?
O fi ceva stricat. Ia cu magneziu. Nu, nu iau. Cică trebuie să simt durerea. Să trec prin ea. Așa! Sadic.

Îți place, nu? Așa ești văzut.
De cine? Nu știi. E doar o impresie. Așa ai făcut toată viața. Te-ai răzbunat prin tăcere. Doar, doar prin această tăcere, ceilalți vor vedea că suferi. Și va veni cineva să te mângâie pe spate.

Dar nu. Nici măcar. Când te-ar fi mângâiat, i-ai fi lovit. Ai fi lovit și ai fi făcut-o în diverse forme, să-i doară și pe ei.

Ești genial, prietene! Ce soluție magnifică ai găsit! Du-te în pădure și dă-te cu capul de copaci! Dar să știi că nici copacii nu au nicio vină.

Ești doar TU stricat! Și nu există piese de rezervă. Poate în altă viață. Acu’ ai primit piese SH.
Dar merge așa. Se mai aude câte o hurducăială, dar merge. Ce dacă scoate fum?

La un moment dat firul se îndreaptă. Sus, jos și apoi linie…

Așa funcționează. NU ai ales să fii aici. Descurcă-te cu ce ai. Și ești. Vorba aia: atât s-a putut.

Renunță, sau mergi mai departe. E simplu. Vezi câtă teorie știu? Dar realitatea e alta, nu?

Hai, dă-i cu teorie, deșteptule! Hai că ai citit o grămadă de cărți. Ești mai inteligent acu’?

Schimbă melodia! Nu! Las-o! Poate iese rahatul afară. Vezi să nu te murdărești.

Mă… câți vorbiți în același timp? Paranoia…
Domnu’ Inteligent, stai puțin! Respiră. Observă.

(Și tre’ să transcriu asta?)

Scrie mai calm! – Nu! Cu furie, să iasă! Ce să iasă? De parcă dai la mașina de tocat și tre’ să iasă cârnați.

Măi… și dacă totul este o păcăleală a minții? Lucruri spuse continuu – fără sens, fără scop. Învățate, sau doar spuse la nesfârșit.

Dacă mă tot păcălesc singur? Sau dacă vocile și această partitură au preluat puterea și conduc ele tot? Eu ce sunt? Maimuțoi care privește ca un gură-cască la un film prost? (Se termină cerneala…)

Ia… mai scrie acu’!
Du-te și mănâncă niște sarmale…

Bune.

Deci de unde a început activarea? Era în stare latentă?

Cartea „Târziu în noapte” a activat subiectul relației.
Tre’ să scriu despre asta. Și fug de acest subiect. Subiect fierbinte.

Calmează scrisul. De ce nu scrii despre asta?
Ce îți este teamă să confrunți și să pierzi?

Cerc vicios, nu? Inteligentule! Știi foarte bine ce e în interior. Te faci că plouă. Și nu vrei să dai afară. Și cred că știi că asta e soluția. Recunoaște!

Ce faci? Mă acuzi? De neputință și lipsă de tupeu?
Nu ai curaj, prietene! Ai rămas conectat la Ea.
Și totul se duce pe apa Sâmbetei. Scrie despre asta. Vorbește despre asta.

Știu că ai nevoie de un „prieten”. Și dacă nu există acum acel „terapeut”, ce faci?
Ce știi cel mai bine: să te închizi.

Asta ai învățat cel mai bine. Și drept dovadă, strategia ta nu a funcționat. De fapt, a funcționat de minune. Te-a adus aici unde ești acum. Meriți! Deșteptule!

Ține în tine până mori. Și gata. Atât s-a putut.

Sau ai putea face altceva.

Ia niște alcool (ca în alte dăți) și vezi ce iese. Ce ai de spus și nu vrei. Aaa… fugi de soluția asta. Aha… ți-e frică că vei pierde tot ce ai…

Și ce ai, mă rog? Lamentare, aparență… porcării.
Te păcălești, istețule, în cel mai eficient mod de a nu ieși din noroi.

Așa că… nu e treaba mea. Ia… înghite noroi, dacă îți place.
Ține în tine! Ceva o să explodeze. Sau nu. Și va fi nasol să nu explodeze. Și vei regreta că nu ai avut pic de tupeu.

Nu asta înseamnă să fii responsabil? Să îți asumi acțiunile? Rezultatele? Așa cm sunt.
Iar mă f***i cu teoria? Acu’ cine o face pe deșteptul?

Inventează și tu o traumă ca să pari mai credibil. Ceva care să dea bine. Inventează o boală.
Poate te trezești.

Acceptă dracului situația, acceptă ceea ce simți și nu mai inventa teorii. Vorbești din cărți sau din ceea ce simți? Spune ce ai de spus și riscă.

Pierzi totul? Sau ce e așa de suprem de pierdut? Să zicem că rămâi în c***u’-gol.
Sau care e frica, de fapt? Sau mecanismul tău știe doar tăcere?

Ai citit o grămadă de lucruri și nu ești în stare de nimic!

Cine scrie acum?

Că iar mă uit ca prostul la conversație. Și iar nu știu ce am de făcut.

Du-te și ia aer! Fă o pauză.
Sau scrie, dacă simți. Ia subiectul cel mai greu și dă-i glas.

Tot singur, fără ajutor, nu?

Dă furia la maxim, dă-te de pereți și poate apare claritatea.
Crezi că toate sunt de acolo?
Nu! Ai dreptate. Erau f***e de mult. Neclaritatea și neputința au existat.

Vezi rezultatele din trecut. Deci du-te în spate. Programul tău este eronat. Și e eronat că nu știi și nu ai știut niciodată clar ce îți dorești. Sau dacă ai știut vreodată, ai uitat. Adu-ți aminte!

E greu?
Da, e!
Dar ai de ales. Cauți în continuare, sau mori așa, în regrete. Ce variantă e mai bună?

Alege, inteligentule! Mori, sau trăiește! Inventează un motiv să trăiești, sau caută scuze, ca să mori.

Parcă voiai să scrii o carte despre metode de a-ți sfârși viața. Cine știe, poate iese un bestseller. Aia cu metode eficiente. Și simple. Fără dureri. Brusc, sec și end game.
Hai, că ai imaginație.

Nu asta vrei? Experimentează! Nu ai cm să ratezi.
Un singur test. Ca să te convingi de eficiență.
Aaa… nu sună bine?

Atunci, fă dracului ceva! Cât mai respiri.

Dacă aș face terapie cu tine, te-aș da cu capul de pereți întâi și apoi am sta de vorbă.
Gândește-te la asta și ia o decizie. Nu știi ce decizie? Ești praf!

Rămânem la capul de pereți și după ce te rănești bine, poate îți revii.

Ne mai auzim! Sesiune încheiată.

Cred că statul ăsta în casă sau „acasă” nu e bun. Ori o fi bun la scos balauri.
Ninge. Și am luat aer.
Am mâncat fulgi cu limba afară și am gustat frig.
E bine. E bună plimbarea.

Acu’ am de transcris, nu?
Oare ce vreau să obțin dacă postez ce am scris?
Ce nu vreau să se vadă? Ce vreau să ascund?
Și totuși, ce vreau să se vadă?

Eu? Pe mine? Exist?

Fie ce-o fi….................................

Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat.

Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport.

Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.

Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ( ARS ANA) și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text.

Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:

Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!