Gabriela Mihai

CLARITATE - pas cu pas începe sǎ se vadǎ și în social media, în contul asta de Instagram, unde mǎ simt din nou acasǎ, cu un alt decor, alt mobilier, altǎ etapǎ.

“Coach de claritate” mi s-a pǎrut cǎ am inventat eu un termen, pentru cǎ intuitiv mi-a apǎrut într-o zi când scriam o descriere. Cum nu rezonam deplin cu lifecoach sau mindset expert, aceasta “claritate” descria bine modul în care îmi ghidez clienții.

Iar, rǎdǎcina acestui claritate, este demult se tot.
Eram micuțǎ, ieșeam dimineață din casǎ și mǎ uitam spre poarta bunicilor mei și vedeam O LUMINǍ CLARǍ.
Cum lumina se aşeza ca într-un portal, un moment inefabil, absolut magic pe care îl împǎrtǎşeam cu o bucurie fantastică.
Nimeni, în afara mea, nu mi-a confirmat vreodată existența acelei LUMINI CLARE.

Nu cred cǎ era ceva in afara simturilor, ci doar un mod diferit, al meu, de a percepe cm se aseaza lumina.

Am continuat sǎ cred și sǎ o vǎd din nou, asa, în ultimii ani. Acum și în oameni.
Şi acum, la început, o vǎd doar eu şi SINELE SǍU, însǎ pas cu pas se face vizibilǎ acea CLARITATE pentru toate pǎrțile implicate :)).

Când vedem unde e lumina, putem sǎ ne îndreptǎm spre ea!
Altfel, orbecǎim în cețuri neclare, cu lumina în spate uneori, poate spre un întuneric chiar mai profund decât acesta în care suntem.
Uneori o ÎNTREBARE este un portal cǎtre deschidere, cǎtre un proces de transformare, cǎtre o identitate care are capacitatea de a naviga cu mai multǎ forță, autenticitate, creativitate într-ale vieții.
Comenteazǎ DA, dacǎ te-ai lǎsat contopitǎ de emoția pe care am simțit-o când am rememorat acea primǎ întâlnire și am scris-o în câteva rânduri.

Comod & limpede, scrie pe eticheta unui ulei de mǎsline care se pulverizează.
Aşa e şi cu a spune cǎ am fost pǎrǎsiți, abandonați, trǎdați, folosiți, când suntem oameni mari, mǎcar în actul de identitate.
Ştiu, sunt circumstanțe diferite, putințe, resurse diferite de la caz la caz, dar ca exercițiu de acceptare radicalǎ a unei alte realități decât cea în care noi nu am avut putere în tot ce s-a petrecut
⬇️
🫀Hai sǎ ieșim din paradigma a ce este comod - noi, eu cu ce am contribuit la dinamica aceea?
🫀Hai sǎ ne doarǎ și sǎ tulburăm lucrurile cu o ruşine sau o vinovǎție care îmi cere sǎ mǎ uit real, asumat la ce imagine am vândut în acea relație și de ce, cu ce beneficii pentru mine?

M-am apucat de postat filmulețe pe Tiktok.
Nu, nu pun link-ul, nici nu vǎ îndemn sǎ mǎ urmăriți.
O fac pentru cǎ sunt la “curǎ”, îmi aplic un “tratament”. Nu am dat vreun nume a ce mi se întâmplǎ. Se simte un blocaj, dar aşa puternic cǎ nu nici nu încercam sǎ îl trec. Pânǎ ieri.
Nu pot sǎ mǎ filmez. Nu cǎ o fac și nu postez. Nici nu o fac.
De ce? De ce pe Tiktok pot și pe Instagram sau Facebook nu?
Pǎi pe Tiktok nu mǎ ştie nimeni. Nu aveam cont, nici nu aveam aplicația pânǎ ieri.
Aici, pe Facebook, am fǎcut o reconversie a conturilor, baza de urmǎritori, de fani, era din perioada de styling vestimentar. Dar, aceea este Gabi Urdǎ, parcǎ e o altǎ identitate. Cumva chiar e aşa!
Ei/ele, acei urmǎritori mǎ ştiu într-un fel, au așteptări?
Poate cǎ da.
Sunt încǎ loialǎ acelei identități, simt cǎ îi dezamăgesc?
Poate cǎ da.
Nu am autoritate și credibilitate în fața lor pentru cǎ ştiu ce am fost înainte?
Sigur da. Sau cel puțin asta e realitatea din vocea mea interioară.
“Dar, Gabi, tu nu erai stilist vestimentar?” - aşa a sunat primul comentariu pe Tiktok.
Futu-i, lumea-i micǎ!:)), ai zice. Sau, de ce te fereşti, apare în fața ochilor, ca sǎ-l vezi, sǎ-ți asumi, sǎ integrezi tot ce respingi.
Daaa. Eu sunt tot, și cea care a primit înjurături “Cine mǎ-ta te crezi de faci tu curs de styling, ai facultatea de modǎ?” și cea care a continuat pentru cǎ ştia cǎ are o voce care meritǎ auzitǎ, sunt și cea care simte acelaşi sindrom al impostorului și acum, la o altǎ reconversie, chiar dacǎ a mai fost pe aici.
Da, am fost și voi rǎmâne toate cele de dinainte de a fi coach: jurnalist, copywriter, pr, stilist vestimentar, trainer. Sunt în mine, le integrez, dar nu le mai practic în sine, ci toate devin suport pentru noua identitate profesională
“Hei, Gabi, ce mai faci?”, zice vocea asta.
“Acu’ te dai deşteaptǎ, hmm?!” (seamănă izbitor cu vocea maicǎ-mii).
“Da, doar e primul pas în a vedea dacǎ chiar ești sau nu aşa!”, îi zic.
Nu pretind, sunt! E din validare interioară, e îndreptǎțire ancoratǎ în cunoaşterea propriei valori, în îmbrǎțişarea propriului drum.
Nu îmi dǎ cineva acordul sǎ fiu, nu-l cer, îl am deja de la o singurǎ persoanǎ: EU!

Amâni terapia sau coaching-ul ori te oprești dupǎ câteva şedințe?
Nu e de bani, e de prioritate!
Astǎ poate fi un text din acela de hate & comentarii, dacǎ e vǎzut de suficient de multe categorii :)), însǎ ce o vrea algoritmul.

Mersul la terapie nu este despre bani. Puteți sǎ dați cu unfollow, comentarii sau orice simțiți cǎ vǎ trezeşte acest mesaj. Este experiența mea formatǎ în mulți ani de când am luat contact cu diverse forme de terapie, testatǎ în viața mea și confirmatǎ cu multe observații în jurul meu. V-am spus într-un post anterior cǎ primele mele şedințe de terapie au fost când aveam vreo 25 de ani. Contextul meu de viațǎ era cǎ aveam un job din care abia îmi plǎteam chiria la o garsonieră minusculǎ, mâncam multe conserve și purtam exclusiv second hand ca sǎ îmi pot permite sǎ mǎ duc la terapie. Ştiți citatul lui Carrie Bradshaw “Sometimes I would buy Vogue instead of dinner. I just felt it fed me more”, eu țin minte cm o salatǎ de fasole fiartǎ mi se pǎrea o friptură, ca sǎ mǎ pot duce încǎ o datǎ. De ce? Pentru cǎ am realizat foarte devreme, cǎ nu o plǎteam pe ea, pe psihoterapeutǎ, ci pe mine. Mie îmi dǎdeam banii ǎia, procesului meu de autocunoaștere! Mie, iar asta îmi arăta mie și creierului meu cǎ devenisem o prioritate în viața mea. Da, este o latură tranzacționalǎ, este un schimb de energie, de informație, de cunoaștere, de conexiune, dar sǎ nu credem vreodată cǎ îi facem lui o favoare. Nouǎ ne facem. Daaar, asta presupune sǎ fim responsabili de procesul nostru, sǎ ni-l asumǎm, sǎ ieșim din victima care așteaptă ca cineva sǎ îi dea o soluție magicǎ și sǎ facem “echipǎ” cu cel la care am apelat pentru un obiectiv. Îmi plǎteam procesul meu, progresul meu, răspunsurile pe care acel mediu mi le prilejuia, abilitățile pe care le câştigam acolo și care mǎ însoțesc, punctele oarbe pe care cineva mi le aducea sub lupǎ fǎrǎ judecată, munca interioară și exterioarǎ (cǎ-mi fǎceam temele!) care clǎdea o identitate care trǎia o viațǎ mai bunǎ decât înainte de asta. Terapia e scumpă, cursurile sunt scumpe. Da! Pentru unii mai scumpe decât pentru alții. Dar devine “scump” când pentru tine nu e o prioritate. Privesc în urmǎ și nu înțeleg cm de reușeam sǎ strâng banii aceia, fǎrǎ nici un ajutor din partea cuiva. Dar o fǎceam cumva, pentru cǎ EU DEVENISEM PRIORITATE PENTRU MINE. Altfel, cât de scump e sǎ nu te cunoști pe tine, hmm? #coachdeclaritate #gabrielamihaicoach

“SALVARE” în latinǎ înseamnǎ “a face sigur”, “a salva”, “a vindeca”.
Când citesc de douǎ ori “singur” în loc de “sigur”, mintea încearcǎ sǎ îmi spunǎ ceva.
Ce? ⬇️

https://www.instagram.com/reel/DXZIIEwjA0D/?igsh=N3Jxamp4anQzZWlk

Sunt in ❤️‍🩹 recuperare… devin un salvator moderat… Mǎ uit la mine, parcǎ dinǎuntru, parcǎ dinafarǎ. “Salvare” în latinǎ înseamnǎ și a salva, a vindeca, a face sigur. Vezi “sigur” ǎsta eu l-am citit “singur”, în dicționar, de douǎ ori chiar. De unde și mai clar a fǎcut mintea legǎtura cu a MEA salvare și nevoie de siguranță mascatǎ ca sǎ evit acest “singur”, abandonul. Cum? Ca sǎ nu mǎ lǎsați singurǎ, vǎ “salvez”! M-am antrenat ani și ani, prin a-i salva pe alții, mǎ salvez pe mine, îmi construiesc siguranța. Nevoia de a fi salvator, apare când nu e siguranță, e un mecanism adaptativ al copilului. Nu-i nimic rǎu aici, sǎ mai fi de ajutor, dar când existǎ echilibru cu un spațiu intern, când “salvarea” altora nu înlocuiește zidirea unui spațiu intern de încredere, certitudine, siguranță venitǎ din tine și nu de la alții (vorbim aici de oameni mari!). LIBER LA SHARE! 🙏🏻 #gabrielamihaicoach #coachdeclaritate