Psiholog Adela Ristea

Motivul pentru care nu poți renunța la o relație toxică nu este lipsa voinței, incapacitatea de a vedea indiferența sau abuzul și nici nu stai acolo pentru că iubești. Ceea ce te ține captiv este stilul tău de atașament și faptul că nu ai control asupra propriilor emoții. Stilul de atașament este modul în care sistemul tău nervos a învățat să caute, să ofere și să mențină apropierea emoțională în relațiile importante, pe baza experiențelor timpurii cu persoanele care te-au îngrijit.
Tu știi că relația nu este sănătoasă pentru că nu te simți bine cu acea persoană. Știi că te rănește atât de rău, dar te bazezi pe partener pentru confort și siguranță, deoarece ai o percepție deficientă sau patologică despre cm ar trebui să fie iubirea. Știi că partenerul este incapabil să te vadă sau se conecteze cu tine, este incapabil să-ți ofere intimitate sau conversații semnificative dar stai cu el pentru că aveți un trecut sau ați cumpărat o casă împreună.
Stima de sine este atât de scăzută, încât te bazezi pe prezența și aprobarea lui pentru a simți că valorezi ceva, pentru că nu te iubești pe tine însăți. El îți validează cu viclenie frica de abandon, te umilește și te atinge fix acolo unde știe că doare cel mai tare, cu scopul de a-ți reafirmă convingerea că nu ești demn de a fi iubit. O altă metodă vicleană este a adultului care refuză să crească emoțional și care se comportă ca un copil neajutorat pentru a te manipula să rămâi captiv într-o relație unde nu ai loc să exiști din cauza nesfârșitelor lui nevoi. Nu, nu o face pentru că te iubește, nu o face cu intenția de a te motiva sau ajuta, o face pentru a te manipula!

Când pleci din relație, nu te poți opri din a se gândi la el. Supraanalizezi fiecare mic detaliu al relației și te învinovățești pentru faptul că ai plecat. În special dacă ai un atașament anxios sau dacă ai fost un copil orfan emoțional, adică ambii părinții au fost absenți emoțional sau abuzivi, simți că oricine este mai bun decât nimeni. Dar exact frica de abandon sau învinovățirea sunt cele care te țin legat emoțional și te împiedică să mergi mai departe. Îți este atât de frică să rămâi fără el, încât, chiar dacă este dureros, măcar gândul că este cineva acolo te face să te simți conectat. Ajungi să trăiești în imaginația ta, pentru că este singurul lucru care ți-a mai rămas de la el.
Ceea ce v-a legat sunt traumele pentru că relația a fost atât de inconsistentă, de dureroasă dar atât de “familiară” încât pare normală. Într-un minut el era iubitor și afectuos, în următorul era răutăcios și distant, azi te acceptă și te laudă, mâine te critică și-ți spune să pleci. Azi îți promite că veți avea viața liniștită pentru care munciți, mâine îți aduce în casă o povară. În această dinamică, creierul devine dependent de euforia intensă. Acest tipar creează un ciclu de speranță și dezamăgire. Ai plecat dar ceea ce crezi că te face să simți ceva este posibilitatea împăcării. Nu poți să-ți imaginezi că acesta este sfârșitul, așa că te agăți de convingerea că lucrurile se vor schimba, că el se va schimba.
“Cu siguranță mă iubește. Cu siguranță nu m-ar lăsa să plec atât de ușor.” Această speranță falsă întârzie acceptarea și te menține implicat emoțional. Când te contactează, pentru că o va face, interpretezi greșit aceste mici gesturi ca un semn că îi pasă, când, de fapt, acțiunile lui arată contrariul. Da îi pasă, dar nu de tine, cu stilul lui de atașament evitant are nevoie să se descarce undeva constant și cu cine poate face discard emoțional mai bine decât cu tine care ești disponibil fără limite, fără restricție.
Adevărul este că cineva care te iubește nu te-ar răni. Nu te-ar face să te simți atât de rău și nu te-ar lăsa să pleci atât de ușor. Ești singura persoană care simte această durere și singura persoană care te poate salva ești tu însăți. A renunța este greu, nu mă înțelege greșit, dar este necesar, deoarece durerea de a rămâne la fel depășește durerea schimbării. Dacă nu decizi să închizi această relație toxică, te vei trezi că au mai trecut 5-10 ani peste tine, poate cei mai frumoși ani ai tăi și tu ai rămas cu mult în urmă. Știi că nu e bun pentru tine, așa că primul pas pentru a-l depăși este să renunți complet la el. Creierul tău este literalmente dependent de acel ciclu de speranță și dezamăgire și nu poți scăpa de o dependență chimică atâta timp cât mai încerci un pic, din când în când. Pleacă când promisiunile zilnice se transformă într-un „îmi pare rău” fără schimbare. Să fii dezamăgit în mod repetat nu înseamnă că ești iubit, este doar un tipar al stilului de atașament!
Când frica că rămâi singură îți va încurca planurile, din nou, amintește-ți că mai importantă decât capacitatea ta de a alege persoana potrivită în viitor este puterea de a renunța la cea nepotrivită din prezent. Claritatea vine în viața ta atunci când încetezi să tolerezi confuzia asta!
Psihoterapeut: Adela Ristea

https://adelaristea.ro/cum-poti-avea-o-relatia-de-cuplu-trainica/

foto: Noemia Prada

Copilul orfan nu este DOAR cineva care a fost abandonat. Această imagine arhetipală a copilului orfan se însuflețește și dacă părinții, mama în special, sunt inconsecvenți, înfricoșători, absenți emoțional sau imprevizibili. Sistemul nervos al copilului se reorganizează în jurul unei întrebări fundamentale:„Ce trebuie să devin pentru a rămâne conectat?” Când această imagine originară este activată de abandon, neglijare sau insecuritate afectivă, ea începe să organizeze întreaga personalitate.

Arhetipul copilului orfan: cand supravietuirea devine caracteristica a personalitatii | adelaristea.psiholog Această ființă trăiește, uneori toată viața, alergând după o nălucă, căutând o umbră: umbra părinților dispăruți. Arhetipul copilului orfan nu descrie un eveniment biografic. Arhetipul conturează o configurație autonomă a psihicului, o predispoziție care modelează felul în ca...

De fiecare dată când observ un comportament care rănește sau care este evitat, mă întreb ce emoție încearcă acel om să nu simtă. Pentu că nu comportamentul este problema. Comportamentul este limbajul unei emoții pe care încă nu am învățat să o ascultăm.

- când ne apărăm de orice critică, poate că nu orgoliul este cel pe care încercăm să-l apărăm, ci copilul care odată am fost și care a crescut cu impresia că nu este suficient de bun. Dacă intrăm în defensivă atunci când cineva ne oferă un feedback, este posibil să nu ne apărăm de cuvintele acelei persoane. Poate încercăm să protejăm o parte din noi care, de mult timp, se simte insuficientă, inadecvată sau incapabilă.

- când avem tendința de a ridica vocea, acest comportament poate arăta că în interior este prea multă furie. Și poate că nu furia este emoția principală. În spatele ei se pot ascunde rușinea, umilința sau sentimentul că nu am fost văzuți sau respectați.

- când avem tendința de a tăcea sau a ne retrage, nu înseamnă neapărat că suntem reci sau nu ne pasă. Uneori, închiderea în noi este despre felul în care sistemul nostru nervos încearcă să facă față lipsei de speranță sau neputinței.

- dacă acceptăm orice doar ca să nu fim părăsiți, nu înseamnă neapărat că suntem slabi. Acest comportament poate vorbi despre faptul că am învățat că iubirea înseamnă nesiguranță, condiționare. Dacă ne pierdem pe noi înșine în relații, ne sacrificăm pentru a nu fi părăsiți, este posibil ca frica de abandon să fie mai puternică decât nevoile noastre.

Atât timp cât încercăm să schimbăm doar comportamentul, luptăm cu efectele, nu cu sursa care poate aduce schimbări. Atunci când privim dincolo de comportament, descoperim adesea o emoție care nu a avut niciodată voie să existe. Atâta timp cât nu suntem capabili să ne simțim și să ne controlăm stările sufletești, emoțiile sau să fim conștienți de miliardele de moduri secrete prin care factorii inconștienți, cm ar fi credințele sau percepțiile formate devreme în viață, se furișează pe nesimțite în planurile, deciziile și stările noastre interioare, cu siguranță nu vom putea fi liniștiți sau sănătoși și nici nu ne vom putea simți în siguranță în propriul corp.

Schimbarea nu începe atunci când controlăm reacțiile. Schimbarea care aduce vindecare începe atunci când simțim emoțiile. Pentru că ceea ce nu poate fi simțit, nu poate fi vindecat.

https://adelaristea.ro/ - spațiu' de conectare!

POTO: Noemia Prada

Observ adesea o discrepanță frecvent întâlnită între comportamentul social adaptat care este caracterizat prin politețe, o amabilitate atent controlată și comportamentul pe care-l avem în relațiile intime, unde mecanismele de apărare, traumele timpurii și conținuturile inconștiente ale dinamicii psihice sunt activate cu ușurință. Este despre cine am învățat să fim pentru a păstra atașamentul, acea Persona care poartă masca Sinelui fals. Și cine suntem în realitate, Sinele nostru autentic.

Această conștientizare ne permite să realizăm că dacă suntem buni cu cei pe care nu-i cunoaștem dar avem o fire aspră față de cei apropiați, asta nu ne face oameni buni. Dacă suntem buni cu animalele dar nu suntem buni cu proprii copii, asta nu ne face oameni buni. Dacă suntem buni cu vecinii sau cu persoana care ne servește la magazin dar nu suntem un partener sau un părinte bun, asta nu validează credința:”sunt un om bun”. Bunătatea pe care o oferim străinilor nu este măsura caracterului nostru, ci felul în care îi întâmpinăm pe cei apropiați în intimitatea casei când nimeni nu ne vede.
Străinii nu au acces la structurile noastre afective profunde și, prin urmare, nu pot activa acele zone vulnerabile ale psihicului. În schimb, partenerii, părinții și copiii devin figuri de atașament care reactivează experiențe emoționale timpurii, răni legate de respingere, nevalorizare sau control. Străinii nu pot oglindi traume, amintiri dureroase reprimate sau acele părți “neplăcute” pe care le evităm și pe care le ținem în umbră. Părinții noștri, da. Partenerii și copiii noștri o pot face cu ușurință.

Dacă tot ceea ce este mai bun în interiorul nostru este oferit străinilor, ceea ce le oferim nu este bunătate, este modul în care ne deghizăm. Este o mască care proiectează cine vrem să părem în exterior, nu cine suntem în interior. Reacțiile noastre în cadrul familiei nu sunt întâmplătoare, ele reflectă organizarea internă a sinelui și modul în care gestionăm emoțiile puternice, atunci când masca cade. Persoanele străine ating mai greu structurile profunde, cm sunt credințele sau suferințele personale. Ei nu cunosc povestea, ei nu atinge rănile nevindecate. Nu oglindesc acele părți pe care am învățat să le ascundem.

Omul care suntem în realitate nu este cel care zâmbește politicos și vorbește șoptit afară, în spații publice. Omul care suntem în realitate iese la suprafață când intrăm în interiorul casei și le vorbim celor dragi care ne așteaptă acolo. Este tonul cu care îi vorbim partenerului care ne iubește și părinților care ne-au crescut. Cine suntem cu adevărat se vede clar în felul în care ne comportăm atunci când copiii noștri fac “prostii”. Este tonul cu care-i abordăm atunci când “nu ne fac pe plac”, este toleranța cu care-i tratăm când “nu sunt cuminți”. Este felul în care ne conținem egoul rănit și toleranța pe care o avem față de membrii familiei.

Bunătatea oferită în afară străinilor întreține o imagine artificială, bunătatea oferită celor apropiați ne consolidează caracterul, ne face oamenii de încredere, onorabili. A fi om bun este o stare, o modalitate naturală de a fi. Să fim oameni buni este o atitudine, o orientare a caracterului care ne determină relația cu lumea în ansamblu, nu cu un singur „obiect” al iubirii sau o persoană străină. Dacă suntem buni doar cu o persoană sau cu oamenii străini și suntem indiferenți, agresivi sau neînțelegători față de cei apropiați, ceea ce oferim nu este bunătate ci un atașament simbiotic, un egoism extins care are drept scop gestionarea unei imagini de sine admirabilă.
Psihoterapeut Adela Ristea
FOTO: Noemia Prada

Ce înseamnă să trăiești o “viață bună”?
Omul își construiește adesea un ideal iluzoriu contuart în jurul credinței că nimic dificil nu ar trebui să i se întâmple, niciodată. Cei mai mulți dintre noi trăim fermecați de ideea că o viață bună ar trebui să fie lipsită de durere, de conflict sau provocări. Însă o astfel de pretenție contrazice însăși natura lucrurilor. A cere o viață fără încercări este asemenea dorinței de a avea un pește fără oase sau un ceai fără frunze. Este o pretenție imposibil de realizat! Este o negare a esenței!
Viața bună nu poate fi confundată cu stagnarea în ignoranță. A rămâne neschimbat în fața timpului nu este un semn de echilibru, ci de neasumare. Ce numim o „viață bună” nu este o viață fără dificultăți, ci o viață în care omul are capacitatea de a rămâne în contact cu el însuși, chiar și atunci când lucrurile devin dificile.
Provocările nu sunt accidente ale existenței, ci condiții ale devenirii. Prin ele, omul se cunoaște, devine responsabil, se limitează și, în același timp, se depășește.
Atunci când omul încercă să evite durerea emoțională, relațională sau a responsabilităților sale, nu o elimină doar pentru că o evită. O mută, de fapt, în corp. În tensiune, în oboseală, în anxietate sau depresie, în simptome care-i arată cu claritate că ceva nu este în regulă cu el. Evitarea constantă a dificultăților nu duce la liniște, ci la fragmentare interioară. În timp, omul pierde contactul cu ceea ce simte și cu cine este.

Dimpotrivă, tocmai acestă încercare de a fugi de provocările cu care viața vine, de a fugi de suferința naturală a existenței, creează mai multă suferință! Paradoxal, fuga de suferința inevitabilă nu duce la liniște, ci la o formă mai profundă de neliniște. Evitarea realității creează o ruptură între om și propria sa natură.

Astfel, o viață bună nu este aceea lipsită de suferință, ci aceea în care suferința este înțeleasă, integrată și transformată în cunoaștere. Nu poate fi nicioadată scopul unei vieți bune acele de a a te naște în ignoranță și a muri în aceași stare de ignoranță, mulți ani mai târziu. Nu, nu este posibil să ai o viață bună fără provocări. Creșterea nu apare în absența provocărilor, ci în întâlnirea conștientă cu ele!
https://adelaristea.ro/ - idei despre viață...

Foto: Noiemia Prada

Majoritatea situațiilor exterioare sau a comportamentelor celorlalți, nu sunt sub controlul tău. Situații dificile, oameni care aduc cu ei suferință, momente grele: viața va aduce întotdeauna ceva imprevizibil și imposibil de evitat. Ceva pe care nu îl poți controla!

Dar ceea ce ține de controlul tău personal este modul în care răspunzi, modul în care alegi să acționezi astfel încât sa nu-ți faci ție rău. Alții, cu sau fără voia lor, o vor face!

De exemplu, poți conștientiza că felul în care te tratează cineva, este o reflecție a capacitătii sale interioare, a propriilor credințe și limitări și a tuturor stărilor lui personale. Este forte rar și foarte puțin despre tine. Cu cât mai repede vei înțelege că oamenii nu te pot întâmpina decât de la nivelul lor emoțional și intelectual, cu atât mai puțin personal te va răni comportamentul lor.

Aceasta este puterea ta!

Puterea ta este responsabilitate! Responsabilitatea interioară înseamnă că te vei guverna singur. A te guverna pe tine însuți înseamnă că ești responsabil pentru orice se întâmplă cu tine. Acesta este modul în care te poți proteja de aproape orice posibile dificultăți ar putea apărea: să ai puterea de a te întoarce la tine însuți, la integritatea ta interioară!

Iar aceasta este adevărata muncă. Munca care te învață să te refugiezi în sursa puterii tale interioare.

https://adelaristea.ro/ - spațiul de siguranță și reflecție interioară!

Foto: Erwuin Calo

Puella aeterna nu este o slăbiciune. Este o adaptare la un mediu în care autenticitatea nu a fost susținută. În profunzimea psihică a puellei există o tensiune constantă: “Vreau să fiu eu însămi” vs „Dacă sunt eu însămi, voi pierde atașamentul, siguranța” . Aceasta este rădăcina blocajului! Copil fiind nu puteai alege între autenticitate și atașament, azi poți. Azi depinde de tine cm alegi să acționezi fără să te rănești.
Aceasta este puterea ta în prezent!

Puella aeterna: o fetita eterna, niciodata completa, niciodata femeie | adelaristea.psiholog Puella aeterna este un copil etern, niciodată complet care caută continuu devenirea, care are nevoie de grijă, de atenție și îndrumare. Este acea femeie care, deși adultă în lumea exterioară, trăiește în lumea ei interioară cu sentimentul că nu este încă pregătită pentru viață. ...

Cum poți ajuta o persoană care refuză ajutorul?
Din păcate tu nu poți ajuta o persoană, indiferent de sacrificiul sau modalitatea prin care încerci să-i faci bine, atâta timp cât acea persoană este cu încăpățânare devotată poveștii care-i alimentează maniera disfuncțională în care-și trăiește viața. Mintea sa este prinsă în capcana credințelor sale limitative. Din această poziție, acea persoană nu poate crede că merită dar nici nu este capabilă să fie responsabilă pentru schimbare. Când credința ei este aceea ca nu poate sau nu merită, vă sabota orice posibilitate de salvare pentru a se potrivi cu poveste pe care si-o repetă cu regularitate. Nu poți ajuta o persoană care este “vrăjită”de idea de a-și face rău singură.
Indiferent cât de greu este să fii martorul suferinței unei persoane iubite, este important să știi că nu poți face nimic altceva decât să accepți adevărul că acesta este realitatea ei în acel moment. Dacă vei încerca să forțezi acea persoană să se schimbe vei primi din partea ei rezistență. Dacă vei încerca să-i arăți că are nevoie de ajutor fără ca ea să devină conștientă că are nevoie sau vei încerca să-i faci bine cu forța, se va îndepărta. Dacă poți, rămâi alături, fii deschis și compasionat față de suferința pe care nu este, încă, capabilă să o vadă căci viața îi va da lecții grele care-o vor forța să devină conștientă, responsabilă. Doar în prezența compasiunii omul își dă voie să vadă adevărul! Dacă o persoană nu este conștientă că are nevoie să se schimbe sau că are nevoie de ajutor, nici un argument nu o poate convinge! Cea mai eficientă modalitate de a ajuta pe cineva care nu este conștient că are nevoie de ajutor, este de a nu forța ajutorul, până în momentul în care acel ajutor este cerut.
https://adelaristea.ro/5383-2/ - nimeni nu poate face în locul tău, ceea ce este doar al tău de făcut!

FOTO: Juan Brufal

Relația dintre o persoană narcisică și o persoană empatică se transformă, imediat ce se stinge perioada de love booming, într-un dans dureros care repetă trecutul în loc să-l vindece. Această legătură nu este iubire, este ecoul unei traume care are la bază același mediu traumatizant care rănește.

De ce empaticii sunt atrasi de narcisici? Anatomia unei dependente emotionale | adelaristea.psiholog Relația dintre o persoană narcisică și o persoană empatică se transformă, imediat ce se stinge perioada de love booming, într-un dans dureros care repetă trecutul în loc să-l vindece. Această legătură nu este iubire, este ecoul unei traume care are la bază același mediu traumatizant ...

În toți anii petrecuți pe această lume n-am cunoscut niciodată o femeie relaxată. Când mă gândesc la femeile din copilăria mea, îmi vin în minte chipuri ale unor femei responsabile care duceau totul pe umerii lor, care rezolvau, organizau sau îngrijeau. Femei admirabile, dar mereu în grabă, mereu agitate. Niciodată având grijă de ele fără să se simtă vinovate sau liniștite în sufletul lor. Nu le-am văzut respirând adânc, fără să simtă că pierd timpul. Parcă odihna era un lux.

Mamele partenerilor mei, profesoarele, colegele sau prietenele mele, nu am văzut nici una dintre aceste femei oferindu-și permisiunea de A FI. Le-am văzut obosite. Încordate. Grăbite. Anxioase. Frustrate. Speriate. Realizate material. Având succes. Posedând case și mașini. Cerându-și scuze că poate ocupă spațiul altcuiva. Simțind că trebuie să facă mai mult pentru a justifica un moment de repaus. Dar niciodată relaxate sau în largul lor. Niciodată în pace sau prioritizând odihna pentru că merită.

Fără voia mea am învățat de la ele că relaxarea se câștigă, că plăcerea vine după efort, că trebuie să mă consum pentru a avea liniște. Am învățat că valoarea unei femei stă în cât produce, cât oferă, cât rezistă. Nu în cât de bine se simte în propria piele. Nu am învățat că îmi pot da permisiunea de a mă relaxa, de A FI necondiționat. De unde sa știu ca am voie să fiu fără vinovăție, fără rușine sau teamă.

De unde să știu că aceste femei pot exista dacă nu am văzut nici una în carne și oase. Dar îmi doresc să devin eu acea femeie. Astăzi simt că vreau altceva. Vreau să învăț să stau fără vinovăție. Să respir. Să mă bucur fără explicații. Vreau să fiu o femeie care nu își cere scuze pentru că există. Care își dă voie să se odihnească înainte să fie epuizată. Vreau să devin o femeie care își ocupă locul în lume fără teamă, fără scuze. Vreau să fiu acea femeie care pășește cu sufletul ușor prin lume!
Aș vrea să devenim toate așa! Asta vă doresc tuturor și fiecăreia dintre voi în parte, zi de zi!

https://adelaristea.ro/ - spațiul tău de vindecare!

Foto: Noemia Prada