Valentin Dragomir

Ce vis urât

Toți se agață de mine
ca și cm aș fi malul
și ei – o apă fără fund.

Se prind cu unghii invizibile,
cu frici, cu nevoi,
cu povești neterminate
pe care le varsă în mine
ca într-un gol convenabil.

Ca și cm aș fi salvarea lor.

Dar eu—

eu abia mă țin pe mine.

Mă scap uneori,
alunec din propriile gânduri,
îmi pierd echilibrul în lucruri mărunte,
dau erori
ca un sistem obosit
care nu mai știe
ce program rulează.

Și totuși
ei vin.

Se țin.

Nu văd
că mâinile mele tremură,
că în mine e deja înghesuială,
că fiecare în fiecare „mai stai puțin”
se mai rupe ceva.

Pentru mine
totul e de cinci ori mai mult—
zgomotul,
greutatea,
așteptările,
căderile.

Și visul ăsta—

visul ăsta urât
în care trebuie să fiu stâlp
când eu sunt nisip
care învață încă
să nu se risipească—

nu se mai termină.

Pod

Între mine
și mine
nu e distanță—
e o ceață groasă
din gesturi mici, repetate.

Unul întinde mâna,
celălalt privește.

Unul mușcă din grabă,
celălalt numără tăcerile
dintre înghițituri.

Și nu știu
care sunt.

Mi-am lăsat pașii
în lucruri fără nume,
în pofte care nu cer voie,
în oboseala care decide
în locul meu.

Dar într-o clipă—
scurtă, aproape rușinată—
m-am văzut.

Ca într-o oglindă murdară
în care nu te recunoști,
dar știi că ești tu.

Acolo începe podul.

Nu din voință mare,
nu din promisiuni—
ci dintr-o ezitare.

O secundă
în care mâna nu mai știe
dacă să apuce.

O fisură
în care intră lumina
și mă prinde între două dorințe.

Și poate că nu trec azi.
Poate nici mâine.

Dar rămân acolo,
cu piciorul suspendat
deasupra mea—

învățând, încet,
să nu mai cad
în mine.

Refuz

Nu știam
că voi fi aruncat aici,
în respirația asta care mă ține treaz
fără să mă întrebe.

Nu știam că timpul are dinți
și mușcă din mine încet,
ca un animal răbdător.

Nu știam nimic -
și totuși acum sunt aici.

Doamne -
sau tăcere,
sau gol care mă asculți fără să exiști—
nu te chem pentru că te cred,
te chem pentru că ard în mine și vreau sa fiu stins.

Mi s-au dat ochi
și acum văd prea mult.

Mi s-a dat inimă
și bate, simte
fără acordul meu.
Mi s-a dat clipa
și nu mi s-a spus cât mai ține.

Dar știu atât:
nu vreau să plec.

Nu încă.

Nu din foame de lume,
nu din curaj,
nu din credință -
ci dintr-o încăpățânare oarbă
că prezența asta,
oricât de fragilă,
merită dusă până la capăt.

Dacă există o lege veche,
îndoaie-o. Scrie una nouă.
Dacă există un plan,
amână-l.
Dacă există un sfârșit scris,
șterge-l o clipă cu palma.

Lasă-mă
să mai stau
ca o umbră care încă nu s-a desprins
de trupul ei.

Nu cer sens.
Nu cer mântuire.
Nu cer răspunsuri.

Cer doar atât:
încă o bătaie de inimă,
încă un pas,
încă o amânare a nimicului.

Pentru că, deși nu știam
că voi fi,
acum că sunt -
nu vreau să fi fost degeaba.

Amân orice promisiune
sau orice cuvânt
care mai ține lumea
o secundă în loc.

Dumnezeu bate la ușă… iar noi ne prefacem că nu suntem acasă.
Și apoi ne plângem că nu ne răspunde.
Nu bate nimeni.
Doar lemnul ușii își amintește de lovituri vechi.
Eu sunt acasă -
dar sting lumina de fiecare dată când aud ceva
ca să nu fiu găsit...

Uitarea

Realitatea se topește în palma mea,
picură încet, fără sunet,
și fiecare clipă se scurge în neant.

Totul se amestecă: pereții, cerul, gândurile mele.
Sub ochii mei, timpul curge invers și se frânge,
clipa se învârte ca o roată fără margini,
iar eu cad, dar nu există sol.

Nici măcar nu am fost,
și parcă totuși simt că am respirat,
că am iubit, că am căzut și m-am ridicat.

Întind mâna spre trecut,
dar el se destramă, ca fumul printre degete,
și viitorul se stinge înainte să-l ating.

Sunt doar o iluzie care știe că nu există,
un ecou fără corzi,
o flacără fără aer,
un gând care se uită pe sine.

Și totuși, în acest gol infinit,
rămâne o scânteie:
că pentru o clipă,
am fost - sau am crezut că am fost -
și asta e singura certitudine.

Realitatea se dizolvă, se contorsionează, se topește în fiecare clipă, iar eu sunt conștient că nu există certitudini, nici timp, nici sine, nici lume, dar totuși ceva pulsează.

Mă privesc în oglinda unui abis,
și chipul meu se destramă,
fiecare atom tremură și se evaporă,
iar vocea mea se pierde înainte să o aud.

Realitatea se transformă în apă, în fum, în cenușă,
și tot ce credeam că am fost
nu e decât o altă versiune a mea care râde în întuneric.

Nu mai există nici frică, nici dorință,
nici trecut, nici viitor,
doar prezentul infinit care mă desface
și totuși, în mijlocul acestei topiri absolute,
exist - sau cred că exist -
și fiecare scânteie de conștiință
arde mai puternic decât universul care se stinge.

Gândul

Stau,
doar gândul aleargă,
aleargă,
bate ușor în ziduri invizibile,
lovește podeaua tăcut,
trece prin mine fără să mă atingă.

Umbra mea se prelinge pe pervaz,
se târăște, lungă, singură
uneori mă sperie,
râde în colțul ochilor mei,
îmi face cu mâna,
îmi șoptește secrete
pe care nu le-am cerut.

Taci, gândule.
Dormi!

Dar gândul nu cedează.
Se răsucește, se multiplică,
se sparge în oglinda nopții,
în fiecare reflexie găsesc alt gând,
altă panică, altă lumină.

Îl privesc cm se zbate,
cum devine labirint,
cum mă trage în afară din mine,
și totuși îl las să fugă,
pentru că știu:
fără el, rămâne doar tăcerea,
și eu, cu ea, pierdut.

Gândul nu moare.
Se risipește în aerul rece al dimineții,
se strecoară printre pașii mei încetiniți,
îmi lasă urme invizibile pe piele, în sânge, în cuvinte.

Câteodată îl prind din zbor,
îl țin o clipă, respirându-i frica și dorul,
îl ating cu ochii și îl recunosc:
nu e doar al meu, nu e doar al lumii,
ci al tuturor celor care au stat și au privit umbrele lor
cum dansează singure, pe pervazul propriilor nopți.

Și în sfârșit, poate, într-o tăcere care nu mai doare,
gândul adoarme lângă mine,
iar eu învăț să respir fără să alerg,
să fiu, pur și simplu,
în mijlocul labirintului care sunt eu.

Rugă celui care vrea să moară, dar are inima puternică
(în umbra Psalmului 70)

Doamne, grăbește-Te—
nu să mă salvezi,
ci să mă înțelegi.

Căci iată, a venit timpul
și totuși stau.
Cu moartea în gând
și viața în piept,
ca un clopot care nu vrea să tacă.

Am obosit de lumină
și totuși nu pot iubi întunericul.
Am strigat „ajunge!”
dar inima mea n-a auzit porunca.

Ea bate—
împotriva mea,
pentru mine,
fără să mă întrebe.

Doamne, eu vreau să plec,
dar ceva din mine refuză să moară.
Nu curajul—
ci încăpățânarea de a simți.

E o rană care nu se închide
pentru că încă sângerează sens.
E o noapte care nu cade
pentru că încă mai caută un nume.

Grăbește-Te, Doamne—
nu cu sfârșitul,
ci cu adevărul.

Dacă trebuie să rămân,
spune-mi de ce nu cedează inima.
Dacă trebuie să plec,
ia-mi Tu povara de a decide.

Căci eu sunt între:
un pas făcut
și unul refuzat.

Și poate asta e judecata—
să vrei să mori
și să nu ți se dea voie.

Așa că stau.
Cu timpul venit
și neîmplinit.

Și Te aștept—
nu ca să mă iei,
ci ca să-mi spui
de ce încă sunt.

Cine se roagă?

Nu mai e nimeni sus
și totuși
ceva din mine vorbește.

Nu mai e nume,
nu mai e altar,
nu mai e cui să cer—

și totuși
nu pot să tac.

Cine rostește cuvintele astea
când nu mai cred în ele?
Cine bate dinăuntru
când toate ușile sunt închise?

Nu e glas din cer.
E un rest.
O parte care nu pleacă.

Conștiința—
ca o rană care știe
unde e adevărul.

Nu cere.
Nu negociază.
Nu promite.

Doar stă
și nu mă lasă să mint.

Poate asta e rugăciunea:
să rămâi
când ai putea fugi.

Să spui
când ai putea ascunde.

Să te vezi
când nu te vede nimeni.

Nu mai e nimeni sus—
și totuși
nu sunt singur.

Pentru că ceva din mine
încă cere adevărul
ca și cm ar exista.

Când nu mai am nimic

Am numărat tot ce credeam că este al meu—
și n-a rămas nimic
care să nu poată fi luat.

Mi-am spus numele
și a sunat gol.
Mi-am strigat rostul
și ecoul nu s-a întors.

Am adunat oameni,
gânduri, lucruri,
și toate au trecut prin mine
ca apa prin sită.

Unde sunt
când nu mai am nimic de arătat?
Cine sunt
când nu mă mai ține nimeni minte?

Golul acesta nu e tăcere—
e o oglindă
în care nu mă mai pot minți.

Am vrut să fiu plin
și m-am trezit greu.
Am vrut să fiu cineva
și am rămas doar viu.

Și poate că aici începe adevărul:
nu în ce adun,
ci în ce rămâne
când nu mai pot aduna nimic.

Nu-mi da înapoi iluziile.
Nu reface ce s-a dărâmat.
Lasă-mă în lipsa asta curată
până când nu mă mai tem de ea.

Dacă sunt sărac,
să fie până la capăt—
dar treaz.

Dacă sunt gol,
să nu mă umplu cu zgomot,
ci cu sens.

Și dacă nu mai am nimic—
atunci poate, în sfârșit,
nu mai am ce pierde.

Și de aici
pot începe.

69. Psalm fără altar — Despre tăcere

Doamne,
nu-mi mai da cuvinte multe,
că am obosit să mă aud vorbind
și să nu mă recunosc.

Mi-am risipit vocea pe lucruri mici,
pe grabe, pe orgolii,
pe nevoia de a avea dreptate
chiar când sufletul pierdea.

Și am aflat târziu:
tăcerea nu doare,
nu usucă inima,
nu cere explicații.

Ea doar așteaptă —
ca o apă limpede
în care, dacă ai curaj,
îți vezi chipul fără scuze.

Pune, Doamne, cântar gurii mele,
nu ca să tac de frică,
ci ca să vorbesc numai
când cuvântul poate vindeca.

Iar dacă nu —
învață-mă liniștea aceea rară
în care gândul crește încet
și duhul bun nu pleacă scârbit.

Că poate în tăcere
încep, în sfârșit,
să Te aud..

Ciorapi

Femeia, desculță,
aprinde podeaua.
Glezna ei e o rugăciune mică,
o promisiune fără martori.
Bărbatul, în schimb...

E maror la promisiuni.