Bianca Popp

De câteva luni lucrez intens la acest dicționar al felului în care nu sunt „normală”. Și îmi spun în fiecare săptămână, gata, cu asta am încheiat. Dar în fiecare săptămână apare încă un aspect de cercetat, important, covârșitor, de ne-ratat. Săptămâna asta voiam să vă arăt un extras din tema people pleasingului, și, după ce am terminat, mi-am dat seama că e mult mai interesant să cercetez procesul decizional.
Apoi mi-am dat seama de ironia situației, că m-am răzgândit și am decis să scriu despre ... răzgândire.
Dar de fapt cele două se intersectează mult, pentru că multă răzgândire este cauzată de nevoia de a-i mulțumi pe alții, și cu cât ai mai multe cercuri de interes diferite, cu atât sunt mai multe scenarii contradictorii.
Ca și săptămâna trecută, o durere și o speranță pentru fiecare literă a alfabetului.
A
Anti-Flake Overdrive = Când spun da la tot ca să dovedesc că nu sunt ce spun ei. Și tocmai pentru că am spus da la prea multe, nu reușesc să fac nimic. Supracompensarea produce exact ce voia să prevină. Calendarul plin e dovada că sunt de încredere. Calendarul plin este și motivul pentru care mă prăbușesc.
Alignment Choice = Când aleg în funcție de cine sunt, nu de ce se așteaptă de la mine. Decizia care vine din interior spre exterior, nu filtrată prin priviri, prin istoria familiei, prin ce ar spune ei. Rară. Clară. Costisitoare social.
B
Boundary Blindness = Când nu văd limita până când am depășit-o cu mult. Nu pentru că nu există, pentru că nu am fost învățată să o simt în timp real. O simt în colaps, în epuizare, în momentul în care corpul meu refuză să mai funcționeze. Limita mea vorbește târziu și tare.
Boundary Installation = Când, după o decizie costisitoare, construiesc o limită ca să nu revin în același loc. Nu e zid, e memorie somatică transformată în structură. Știu că limita e reală când corpul meu nu o mai negociază.
C
Cognitive Dissonance = Când ce am promis și ce simt acum trag în direcții opuse și trăiesc în tensiunea dintre ele. Nu e că am mințit. E că sinele meu de atunci și sinele meu de acum nu s-au consultat înainte.
Closure Decision = Când aleg să închid ceva complet, nu să îl las suspendat în poate. Închiderea nu e eșec. E recunoașterea că un capitol a avut un final și că prelungirea lui e mai costisitoare decât doliul.
D
Decision Paralysis = Când deconstruiesc opțiunile până când alegerea însăși se evaporă. Gândirea circulară nu caută răspuns, caută siguranță. Și siguranța nu e disponibilă la nicio decizie reală.
Deliberate Yes = Când spun da cu tot sistemul meu, mintea, corpul, istoria. Nu da din entuziasm momentan, nu da din presiune. Da care știe ce acceptă și acceptă cunoscând costul. Rar. Real.
E
Exit Loop = Când plec și mă întorc și plec și mă întorc, nu din inconsistență, ci din sistem nervos nerezolvat. Ieșirea fizică e simplă. Ieșirea emoțională durează mult mai mult. Și până când corpul meu termină procesarea, ușa rămâne deschisă în ambele direcții.
Experiment Decision = Când iau o decizie ca experiment, nu ca verdict. Încerc asta pentru o perioadă definită și văd. Libertatea de a testa fără să fi semnat pe viață. Exploratorul știe că aceasta e singura decizie pe care o poate lua cu entuziasm susținut.
F
Fantasy Bond = Când iubesc proiecția nu realitatea. Potențialul eclipsând evidența cu o generozitate oarbă. Nu văd ce este, văd ce ar putea fi. Și ce ar putea fi e mai convingător decât orice adevăr prezent.
Forced Choice = Când circumstanța decide în locul meu și eu numesc asta decizie. Nu am ales. Am supraviețuit alegerea. Și uneori supraviețuind am descoperit că acel drum era mai bun decât tot ce aș fi ales singură.
G
Gaslight Haze = Când realitatea contestată induce amețeală fizică. Corpul detectând că podeaua s-a mișcat înainte ca mintea să formuleze de ce. Știu că ceva nu e bine. Nu mai știu ce e real.
Grounding Ritual = Când ritualuri mici ancorează furtuna interioară: aceeași ceașcă, același scaun, același stilou,. Predictibilul mic calmând haosul mare. Nu e superstiție, e sistem nervos care are nevoie de un punct fix în lume.
H
Half-Commitment = Când mă angajez cu jumătate din mine și las cealaltă jumătate afară ca siguranță. Nu livrez complet și nu plec complet. Stau în mijloc, protejată și blocată în același timp.
Hidden Third Option = Când există o cale pe care nu am văzut-o pentru că eram prea concentrată pe opoziția dintre primele două. A treia opțiune nu e compromis, e uneori singura care nu cere să trădez nimic esențial.
I
Identity Conflict = Când două versiuni ale mele vor lucruri diferite și niciuna nu e dispusă să cedeze. Versiunea responsabilă. Versiunea creativă. Versiunea care vrea siguranță. Blocajul nu e lipsă de claritate, e surplus de identitate.
Integrated Decision = Când decizia vine din alinierea dintre minte, corp, valori și context. Nu o singură voce, un cor. Rar și recunoscibil prin absența anxietăților conflictuale. Știu că am decis integrat când nu mai am ce dezbate intern.
J
Junction Freeze = Când ajung la bifurcație și corpul meu se oprește. Nu din lipsă de direcție, din prea multă. Fiecare drum pare real și niciun drum nu pare sigur. Trauma-navigatorul cunoaște această încremenire. Nu e lene. E sistem nervos la intersecție, calculând pericole pe care harta nu le arată.
Just Enough Decision = Când aleg cel mai mic pas care produce mișcare și nu cer mai mult de la mine în acest moment. Nu perfecțiunea, suficiența. Și suficiența e uneori actul de auto-compasiune cel mai concret disponibil.
K
Knowing Without Acting = Când știu ce e corect și nu fac. Nu e lene, e distanța dintre claritatea cognitivă și capacitatea somatică de a executa. Știu cu mintea. Corpul nu a primit memo-ul.
Kinetic Trust = Când corpul meu începe în sfârșit să se miște spre o decizie fără ca mintea să fi aprobat-o complet. Nu prin logică, prin ceva mai vechi și mai blând. Exploratorul știe acest sentiment. E primul pas fără garanție. Și uneori e singurul pas care contează.
L
Late No = Când nu-ul vine după prea mult timp de da. Prea dur, prea brusc, prea mult, pentru că vine prea târziu. Nu e că nu am văzut semnele. E că nu am știut cm să spun nu înainte de a fi terminat.
Limit Reclaim = Când spun nu fără explicații și nu cer permisiune pentru protecție. Iubirea care cere dispariția nu e iubire. Limita ca act de prezență, nu de respingere.
M
Mixed Type Paralysis = Când sunt simultan Exploratorul care vrea să încerce tot, Anxiosul care se teme că va greși, Sensibilul social care nu vrea să rănească pe nimeni, Trauma-navigatorul care simte pericol, Dopaminicul care și-a pierdut interesul, Integratorul care încă procesează informația și Metamorful care nu mai e sigur cine e. Decizia nu are cm să se nască din acest consiliu. Toți au drept de veto.
Minimum Viable Decision = Când iau cea mai mică decizie posibilă care produce mișcare. Nu soluția perfectă, pasul următor. Suficient ca să nu rămân blocată. Suficient ca să aflu mai mult prin mișcare decât prin analiză.
N
Novelty Pull = Când noul proiect, noua idee, noua posibilitate are o strălucire pe care cel vechi nu mai o are. Nu am ales să mă dezinteresez. Dopamina a ales. Și dopamina nu negociază.
Nervous System Veto = Când corpul meu respinge o decizie pe care mintea a acceptat-o. Nu e dramă, e informație. Senzația din stomac, tensiunea din umeri, somnul care nu vine. Trauma-navigatorul a învățat să asculte acest veto. Restul tipurilor încearcă să îl ignore și îl regretă.
O
Option Paralysis = Când am prea multe căi deschise simultan și niciuna nu devine reală. Exploratorul poate visa în toate direcțiile. Problema e că visatul în toate direcțiile produce uneori o imobilitate perfectă, liberă în teorie, blocată în practică.
Ownership Reclaim = Când corpul redevine casă, simțind fără judecată, dorind fără vină. Nu un moment, un proces. Lent, repetat, ireversibil dacă continuu.
P
People-Pleaser Promise = Când promit ca să evit dezamăgirea cuiva. Nu din generozitate, din frica că dezamăgind voi pierde. Promisiunea ca instrument de retenție relațională. Și cel mai costisitor tip de promisiune, pentru că nu e niciodată al meu.
Pattern Recognition = Când văd tiparul decizional repetitiv în propria viață și îl recunosc înainte de a-l repeta. Nu e că nu îl mai urmez niciodată, e că acum îl urmez cu ochii deschiși. Și uneori asta e suficient ca să aleg altfel.
Q
Quiet No = Când nu-ul meu nu are voce. Există complet, îl simt în piept, în umeri, în refuzul corpului de a se entuziasma. Dar nu iese. Rămâne tăcut în timp ce gura mea spune altceva. Quiet No-ul acumulat devine, la un moment dat, singura persoană din cameră.
Question Before Commitment = Când îmi dau voie să întreb înainte să promit. Ce implică asta? Cât timp? Ce pierd dacă accept? Întrebările puse înainte de angajament sunt formă de respect față de mine. Și uneori ceilalți nu înțeleg de ce întreb. Dar întreb oricum.
R
Rescue Promise = Când spun da pentru că simt responsabilitatea de a ajuta. Dacă nu ajut eu, cine? Salvatorul nu vede promisiunea, vede nevoia. Și nevoia pare întotdeauna mai urgentă decât limitele lui.
Reclaim Joy = Când bucuria devine constantă nu vârf urmat de prăbușire. Prezență stabilă în loc de intensitate urmată de gol. E nouă și liniștită și uneori mă surprind că o am.
S
Shame Spiral Post-Cancel = Când în final nu mă pot ține de promisiune și rușinea e atât de mare că dispar. Nu trimit niciun mesaj. Nu explic. Tac, pentru că orice aș spune suna ca scuză. Și scuzele confirmă că sunt exact ce mă temeam că sunt. Anularea devine dispariție. Dispariția devine dovadă.
Self-Forgiveness = Când aleg să nu mai port vina unei decizii costisitoare, nu pentru că nu contează, ci pentru că purtând-o nu repar nimic. Iertarea de sine nu e absolvire. E eliberarea resurselor din trecut pentru a fi folosite în prezent.
T
Threshold Guilt = Când limita produce vină fizică și protecția se simte greșeală. Am spus nu. Stomacul știe că am spus nu. Și stomacul nu este convins că aveam dreptul.
Trajectory Correction = Când îmi dau seama că drumul pe care merg nu mai duce unde voiam. Nu e eșec, e navigație. Integratorul face asta cu date. Metamorful face asta cu identitate. Și amândoi știu că a te întoarce de pe un drum greșit e mai inteligent decât a continua.
U
Unfinished Exit = Când am plecat fizic, dar nu am terminat de plecat emoțional. Corpul e în altă parte. Sistemul nervos e încă acolo. Și reactivez la stimuli vechi cu o precizie care mă surprinde pe mine. Ieșirea reală nu e logistică. E somatică.
Untying Knot = Când atașamentele slăbesc fir cu fir, cu răbdare lungă, eliberarea venind tăcută și ireversibilă. Nu am rupt. Am dezlegat. E mai lent și mai complet.
V
Validator's Loop = Când valoarea mea personală depinde de reacția celorlalți și decizia se schimbă odată cu fiecare reacție nouă. Nu caut aprobare din vanitate. O caut pentru că fără ea nu știu dacă decizia mea e reală.
Value-Based Choice = Când aleg în funcție de valori, nu de rezultate. Nu ce produce cel mai bun outcome, ce e aliniat cu cine sunt. Decizia ca act de integritate. Și uneori integritatea costă mai mult decât orice alt criteriu.
W
Weight of Indecision = Când a nu decide costă mai mult decât orice decizie posibilă, prin energie consumată în suspensie, prin oportunități pierdute, prin oboseala de a purta toate opțiunile simultan. A decide nu e întotdeauna cel mai greu lucru. Uneori a nu decide e.
What-If Loop = Când mintea mea testează toate scenariile alternative la o decizie și bucla nu are ieșire naturală. Nu caut răspuns, caut garanție. Și garanția nu există la nicio decizie reală. Bucla se oprește când aleg să o opresc, nu când se epuizează.
X
Xenophobia of Self = Când tratez versiunile noi ale mele ca pe niște intruși. Creșterea se simte ca o amenințare la identitatea construită cu atât efort. Mă resping ca pe un străin care a intrat fără să bată.
X-Point = Momentul în care două versiuni ale mele ajung față în față și una trebuie să cedeze. Nu e criză, e cotitură. Metamorful trăiește din X-Point în X-Point. Și fiecare cotitură lasă în urmă o promisiune care nu mai are semnătura corectă și o persoană care a trebuit să dispară ca să apară următoarea.
Y
Yes Fatigue = Când am spus da de atâtea ori că da-ul nu mai înseamnă nimic, nici pentru mine, nici pentru alții. Am devalorizat cel mai important cuvânt de consimțire prin inflație. Și acum trebuie să reconstruiesc valoarea lui din zero.
Yield Point Revisited = Când ajung din nou la limita la care am cedat înainte, și de data asta știu că e limita. Nu mai e surpriză. E recunoaștere. Și recunoașterea nu garantează că nu cedez din nou. Dar schimbă ceva în modul în care cedez.
Z
Zigzag Mind = Când deciziile urmează o cale sinuoasă dopaminică și traseul drept nu e disponibil. Nu merg în zigzag din capriciu. E singura cale pe care sistemul meu o poate genera acum.
Zone of Proximal Decision = Când decizia e la limita dintre ce pot face singură și ce nu pot face fără sprijin. Nu e incapacitate, e recunoașterea că unele decizii cer mai mult decât am acum. Și a cere ajutor nu e abandon al autonomiei. E autonomie matură.

Astăzi este Ziua Internațională a Femeii. Ce anume celebrăm de fapt? Maternitatea? Sacrificiul? Capacitatea infinită de a ține totul împreună fără să se vadă că doare? Frumusețea? Înțelepciunea? Sau poate faptul că am reușit să supraviețuim tuturor lucrurilor pe care le-am îngropat în noi ca să putem funcționa? Nu știu ce înseamnă să celebrăm femeile în 2026. Știu că am petrecut ani întregi documentând felurile în care dispărem sub rolurile care ne-au fost atribuite, uitând să mai fim noi înșine chiar și când suntem singure și nu ne vede nimeni. Mi s-a părut că azi e o zi bună să scot la suprafață și câteva feluri în care ne întoarcem la noi.
Am început să scriu acest dicționar al propriei neurodivergențe ca să mă înțeleg, ca să pot să mă gestionez mai bine, pentru simțeam că dacă nu mă înțeleg nu am cm să mă controlez și voi continua să eșuez în majoritatea funcțiilor sociale ce mi-au fost atribuite.
Nu era un proiect cu finalitate publică, ci o luptă pentru supraviețuire. Aveam în cap o limbă pe care nimeni în jurul meu nu o vorbea și nu știam ce este. Așa că am început să o transcriu. Câte o definiție, câte un moment, câte o senzație căreia îi dădeam în sfârșit un nume.
Scriind am descoperit că numitul face ceva specific: mută experiența din plat în volumetric. Când un mecanism are un nume, capătă formă. Și când capătă formă, îl poți roti, te poți uita pe partea cealaltă, pe fața nevăzută a Lunii. Din nuanță în nuanță am ajuns la întrebări pe care nu mi le pusesem: cm ar arăta asta dacă m-aș pune pe mine pe primul loc? Cum ar arăta asta dacă nu mi-ar mai fi rușine? Dacă aș vorbi despre cm simt în loc să mă prefac că sunt bine? Dacă aș spune nu când simt primul nu, nu când îmi vine să vomit dacă mai spun da încă o dată? Dacă nu mi-aș mai cere scuze că sunt diferită? Lucrurile numite și văzute în trei dimensiuni devin instrumentar. Le poți pune în buzunar, etichetate. Te poți duce la ele când ai nevoie.
Două mii patruzeci și opt de definiții mai târziu, dicționarul era încă doar un instrument de orientare personală.
Apoi, la Berlin, când am folosit fragmente din dicționar într-o instalație performativă despre neurodivergență, s-a întâmplat ceva neașteptat: oamenii au început să spună „și eu”. „Și eu simt asta.” „Și eu trăiesc asta.” „Și eu fac asta.”
La Berlin am înțeles ceva ce nu anticipasem: că limba asta nu e a mea. E a unui grup de oameni care au trăit ani întregi fără cuvintele potrivite pentru ce li se întâmplă înăuntru. Oameni care au funcționat perfect în exterior și s-au rupt în tăcere. Femei, mai ales. Femei care au purtat masca atât de mult timp încât au uitat ce este dedesubt.
Am decis să public dicționarul.
Selecția de față conține 26 de perechi, câte una pentru fiecare literă a alfabetului unei terminologii încă ezitante în limba română. Fiecare pereche conține un moment de durere și un moment de speranță.
Definițiile nu sunt clinice. Nu aparțin unei școli de gândire. Mecanismele pe care le descriu există indiferent de ce limbaj le aplicăm, psihologic, somatic, teoretic sau niciunul.
Dicționarul meu nu este un manual de psihologie. Nu este o cercetare științifică. Nu aparține unei școli de gândire anume. (Deși, cercetând, am descoperit că există multe școli de gândire. Nu mă identific cu nici una.) Este o hartă fenomenologică, o colecție de experiențe observate din interior. Unele dintre ele pot fi recunoscute în psihologie sub nume diferite: ADHD, autism, trauma bonding, Rejection Sensitivity Disphoria, atașament anxios, reglare somatică.
Nu e cercetare. E un portret interior. Al meu, care a devenit și al altora.
A
Apology Reflex
Când îmi cer scuze înainte să știu pentru ce. Pentru ton, pentru spațiu, pentru existență. Uneori îmi cer scuze că simt. Reflexul e mai rapid decât conștiința. Mă întreb cine anume mi-a luat cheia de la dreptul la prezență.
Anger Reclaimed
Când furia revine, dar altfel. Nu ca furtună. Ca direcție. Nu distruge. Delimitează. Mă uit la ea și, pentru prima dată, nu mă mai tem.
B
Breakdown Camouflage
Când mă prăbușesc, dar fața mea a uitat să spună cuiva. Spun „sunt bine” cu dicție perfectă în timp ce interiorul meu arde. Toată lumea mă crede. Ar trebui să fiu mândră sau îngrozită?
Bittersweet Relief
Când am înțeles diferența și am înțeles că nu sunt stricată, doar conectată la o limbă pe care lumea nu a învățat-o. Ușurare și doliu în același moment.
C
Code-Switching
Când mă traduc pentru orice tip de public. Mai încet aici, mai tare acolo, mai normal peste tot. Mă întreb care versiune a mea ajunge să se odihnească.
Centering
Când toate semnalele se aliniază timp de o respirație și mă simt limpede. Nu vindecată, doar limpede. Momentul e fragil, dar încep să mă obișnuiesc cu asta și să caut să mi se întâmple mai des.
D
Disappearing Self
Când devin ce are nevoie celălalt până când nu mai știu cine sunt.
Defined Self
Când pot rămâne eu chiar și în iubire.
E
Emotional Orphan
Când eram copil și eram responsabilă pentru pacea casei. Nu eram orfană în sensul literal. Eram orfană emoțional, abandonată în nevoile profunde. Am crescut cu o foame de iubire pe care nu am știut să o explic sau să o numesc.
Earned Peace
Când pacea nu e lipsă de pasiune, e maturitate nervoasă. Am câștigat-o din haos, din cicluri, din ani de a funcționa în dereglare. Nu e banală. E ce am câștigat după tot restul. Și o primesc fără să mă justific pentru ea.
F
Fawn Reflex
Când îmi cer scuze doar ca să păstrez pacea. Sunt de acord, dau din cap, mă adaptez, mă micșorez. Potolesc furia celorlalți instinctiv, chiar și când eu sunt cea rănită. Și apoi mă supăr că am dispărut.
Firm Boundary
Când încep să spun nu fără să mă explic excesiv. Limita există. Nu are nevoie de argumentație ca să fie validă. Spun nu și rămân în el, fără să adaug context, fără să verific dacă a fost primit bine. Limita există. E suficient.
G
Good Day Panic
Când mă trezesc bine și aștept să se întâmple o catastrofă. Fericirea se simte fragilă, suspectă, un test pentru care nu sunt sigură că am studiat. Calmul bun e în așteptarea celuilalt pantof, a zgomotului următor.
Gentle Integration
Când nu mă grăbesc să devin altcineva, doar devin mai coerentă. Nu transformare spectaculoasă. Revenire. La mine, strat cu strat, fără dramă și fără calendar. Integrarea e lentă și e a mea.
H
High Masking Functioning
Când par compusă și pozitivă în timp ce interior se dă o bătălie pe timp de furtună. Oamenii îmi laudă calmul. Zâmbesc, dar mă doare maxilarul de la efortul de a-mi ține colțurile gurii în sus. Competența ascunde colapsul.
Honest Self-Recognition
Când recunosc că pot fi puternică și vulnerabilă simultan. Că nu trebuie să aleg. Că forța și fragilitatea coexistă în mine fără să se anuleze. Recunoașterea asta e poate cea mai onestă formă de cunoaștere de sine.
I
Invisible Effort
Când mă epuizează lucrurile mici. Zgomot, lumini, planuri, oameni, nimic nu par muncă, dar pentru mine e muncă. Sarcinile care par ușoare mă consumă cel mai mult. Epuizarea mea e invizibilă social.
Internal Integration
Când încep să simt coerență între public și privat. Versiunile mele se apropie. Nu identice, dar nu la distanța dureroasă de înainte. Integrarea nu e completă. E în creștere. Și creșterea asta se simte.
J
Joy Dysmorphia
Când fericirea se simte suspectă, nemeritată, împrumutată de la cineva mai curajos. O studiez, așteptând poanta. Poate că nu am încredere în calm pentru că am crescut în haos.
Just Being
Când nu mai reacționez la fiecare stimul, ci doar exist. Sunt prezentă fără scop imediat. Nu gestionez, nu repar, nu anticipez. Există un moment în care pur și simplu sunt. E poate cel mai dificil lucru pe care îl exersez, și cel mai simplu ca formă.
K
Keep-It-Together Reflex
Când îmi rețin lacrimile ca să nu trebuiască nimeni altcineva să le gestioneze. Am fost cea calmă atât de mult încât am uitat cm se simte căderea. Stabilitatea mea e reală și costisitoare simultan.
Kind Self-Witness
Când îmi pot privi emoțiile cu blândețe, făcând loc pentru lacrimi, pentru cădere, pentru furie.
L
Loneliness in Crowds
Când sunt nevăzută în mijlocul oamenilor. Aud discuții, dar mă simt fantomă în propria mea viață. Singurătatea în companie e mai grea decât singurătatea singur, pentru că nimeni din cameră nu știe că există.
Label Relief
Când un diagnostic devine o hartă. Nu sunt stricată, sunt doar construită diferit. Totuși, hărțile nu îți spun cm să locuiești într-un oraș. Eticheta explică. Nu rezolvă. Și totuși ușurarea e reală și imensă.
M
Masking Fatigue
Când m-am descurcat normal toată ziua și mă întorc acasă goală pe dinăuntru. Îmi dau jos pantofii, zâmbetul, sintaxa. Dedesubt, e doar zumzet. Masca mea socială are termen limitat, și seara, când cade, ce e dedesubt nu mai are energie să fie gestionat.
Mask Integration
Când masca devine alegere, nu necesitate. Nu o arunc, o transform. Pot alege când să o port și când să o las. Și distincția asta, între necesitate și alegere, e poate cea mai importantă libertate pe care o construiesc.
N
Noise Sensitivity
Când lumea mă atacă prin sunet. O ușă trântită de curent, un câine care latră pe stradă, un blender în bucătărie, clinchetul unei lingurițe, zumzetul unui frigider, bâzâitul unui bec, toate sunt mici pumnale ale realității. Tânjesc după liniște ca după oxigen, dar chiar și tăcerea face zgomot.
Nervous System Sovereignty
Când corpul meu nu mai e câmp de luptă. Când reacțiile mele îmi aparțin. Când pot fi prezentă în propriul corp fără alarmă de fond, fără supraveghere constantă, fără așteptarea impactului următor. Suveranitate, lentă, reală, a mea.
O
Over-Explanation
Când încerc să explic perfect ca să nu fiu respinsă. Și explic de 10 ori, cu multe detalii, cu exemple diferite, cu reformulări, totul adaptat universului celuilalt, dar nimic care să compenseze faptul că ce am spus nu interesează pe nimeni.
Ownership of Self
Când nu mai mă împart în bucăți. Că pot fi prezentă complet, cu tot ce e ciudat, intens, nelinear în mine. Că nu trebuie să livrez versiunea editată pentru a fi acceptată. Că sunt a mea înainte de a fi a oricui altcuiva.
P
People-Pleasing Reflex
Când siguranța înseamnă acord. Dau din cap, zâmbesc, mă adaptez. Le confirm celorlalți înainte să verific cu mine. Mai târziu îmi dau seama că eu am dispărut în proces. Mă definesc prin a fi ușor de iubit, și ușurința asta mă costă identitar.
Peace Without Self-Erasure
Când calmul nu mai înseamnă tăcere. Pot fi în pace și tot să am voce. Armonia nu necesită dispariția mea din ecuație. Prezența mea cu tot ce e al ei e compatibilă cu liniștea, mai compatibilă decât absența mea.
Q
Quarantine of Emotion
Când izolez sentimentele ca să le păstrez ordonate. Furie aici, bucurie acolo, tristețe în sertar. Dar tot sângerează. Emoțiile nu respectă carantina. Ies pe unde pot, în momente pe care nu le aleg eu.
Quiet Sovereignty
Când emoțiile nu mai sunt izolate ca să fie suportabile. Furie, dor, bucurie, frică, toate în aceeași cameră. Nu se mai infectează una pe alta. Doar respiră împreună.
R
Rejection Sensitivity
Când cel mai mic oftat sună a exil. Cineva nu-mi răspunde la zâmbet și creierul meu îl traduce într-o despărțire. Știu că nu e rațional. Așa iubește sistemul meu nervos, prea repede, prea speriat. Și știind asta nu îl face mai mic.
Reclaimed Self
Când nu mai reacționez din copil, aleg din adult. Cu istoria completă, cu rănile integrate, cu vocile interne auzite și nu supuse. Alegând, nu reacționând. Adult, nu supraviețuitor. Al meu, nu al tiparului.
S
Shutdown
Când totul se întunecă, ca o siguranță declanșată în suflet. Te aud, dar nu pot răspunde. Nu te ignor, se răcește procesorul. Sistemul a atins capacitatea maximă și a ieșit offline. Nu e o alegere. E fiziologie.
Sovereign Self
Când nu mai iubesc din frică, iubesc din alegere. Cu informația pe care o am, cu valorile pe care le știu, cu corpul care a fost consultat. Nu reacție, nu supraviețuire, nu datorie. Alegere. A mea. Completă.
T
Time Dysmorphia
Când pierd ore în câteva secunde sau simt că o săptămână se prăbușește într-un minut. Termenele se dizolvă, amintirile se întind. Viața mea e un ceas Salvador Dalí, se topește, frumos, de neîncredere.
Transformed Attachment
Când iubesc fără să mă pierd. Că atașamentul și identitatea coexistă. Pot fi prezentă complet, pot iubi profund, fără să mai uit cine sunt. Nu distanță, ci structură. Iubire transformată, care nu cere dispariția mea.
U
Unheard Needs
Când spun ce am nevoie în cod și sper că cineva îl va descifra. Nu descifrează nimeni. Și comunicarea indirectă e mai veche decât orice relație în care am folosit-o, instalată devreme, când a cere direct costa prea mult.
Unmasking in Public
Când îndrăznesc să fiu diferită și vizibilă. Că vizibilitatea mea autentică e mai valoroasă decât conformarea invizibilă. Un act mic și curajos de a fi prezentă ca mine în spații care nu au mai văzut această versiune.
V
Validation Hunger
Când tânjesc ca cineva să spună „văd cât de greu este”. Nu laude, doar înțelegere. O oglindă care să reflecte în sfârșit efortul. Vreau să fiu înțeleasă.
Vulnerable Sovereignty
Când sunt deschisă și în siguranță în mine simultan. Că vulnerabilitatea și suveranitatea coexistă. Nu distanță, nu armură, prezență întreagă, cu toate straturile vizibile.
W
Worn-Out Mask
Când masca începe să se descompună. Zâmbetul doare. Fața mea uită coregrafia. Din cauza epuizării nu mai pot să performez ce ce am performat ani întregi. Prin crăpături începe să se vadă adevărul.
Whole Wiring
Când sistemul meu nu mai e inamic. Când creierul meu, cu tot ce include, viteza lui, sensibilitatea lui, specificitatea lui, e al meu și funcționează. Nu perfect, nu ca altul, ca el însuși. Și asta e suficient și e bun.
X
Xenial Masking
Când supra-întâmpin, supra-zâmbesc, supra-îngrijesc ca să supraviețuiesc spațiilor sociale. Ospitalitatea ca armură, nu din generozitate, ci din strategie. Și costul performanței de gazdă perfectă e invers proporțional cu cât de bine par în ea.
X-Whole
Când fractura devine formă. Nu ștearsă, ci integrată. Când toate bucățile, cele străine, cele dureroase, cele strălucitoare, cele neterminate, fac parte din același întreg. Nu perfect. Nu complet. Dar întreg.
Y
Yes Reflex
Când știu că vreau iubire dar nu știu cm arată.
Yourself First
Când sunt a mea înainte să fiu a altcuiva. Când înainte de orice relație, orice rol, orice funcție, îmi aparțin. Când centrul de greutate al existenței mele e intern. Din locul ăsta pot da, cu alegere, nu cu frică. A mea, complet, mai întâi.
Z
Zoning Out
Când dispar în timp ce stau chiar aici. Corpul în poziție verticală, ochii concentrați, sufletul în modul avion. Nu e plictiseală, e autoapărare. Sistemul a decis că distanța e mai sigură decât prezența completă. Și are dreptate, uneori.
Zoe Moment
Când viața, nu rutina, nu rolul, viața însăși, trece peste mine și o recunosc. Pulsul, posibilitatea. Momentul în care sunt complet prezentă la faptul că exist, că e acum, că asta e.

Am fost la Berlin și m-am întors cu inima plină. Și cu idei. Și cu planuri. Toate legate de inimi.
E frumos să fii om și să te întâlnești cu oameni. E frumos să-ți deschizi inima. E frumos să ai curaj să te vezi în ochii celorlalți. E frumos să trăiești cu adevărat. Uitasm asta.
Povestesc un pic ce s-a întâmplat la Berlin în articolul de pe substack.
More to come.

About last night in Berlin.
photo: Ionut Ivasca

Preparing for the grand opening today. Excited and scared. Not knowing what to expect. Expecting nothing. Expecting everything. The pink elephant is out in the open. And so am I. Am I?

Looking forward to my first exihibition in Berlin next week. And to the exiciting hard work of casting and rehearsing for my next play, The Pink Elephant Summoning. Berlin, here we come!

Mi-am dorit dintotdeauna să am copii (ceva cu Venus in Rac).
Dar până la 36 de ani n-am fost niciodată într-o relație în care copiii să fie o opțiune. Toți iubiții mei erau fascinați de creierul meu, dar terorizați de felul în care asta se translata în viața mea socială. ‚Mi-e rușine cu tine’ era ceva pe care l-am tot auzit de la bărbații din viața mea. Și pentru mine asta nu era un deal breaker, pentru că eram obiînuită cu asta din copilăria mică, primul care mi-a spus asta în mod repetat a fost tata. Până când pentru el, și apoi pentru toți ceilalți, „mi-e rușine cu tine” a devenit un deal breaker.

Dar nu înțelegeam de ce, deși era un univers bine conturat de alte lucruri care mi se spuneau în mod frecvent, că sunt ciudată, că sunt nebună, că nu știu să mă port, că nu știu ce să fac cu corpul meu, că mă îmbrac ciudat, că mă uit dubios, că vorbesc ciudat, că sunt nepoliticoasă. Apoi, că sunt varză cu banii, că nu pot să țin un job, că nu am o carieră, că nu am ambiție, că nu vreau să fiu cineva, că nu vreau să fac avere, că nu vreau să mă compar cu alții, că nu vreau să fiu cea mai bună.

Dar eu nu voiam decât să supraviețuiesc. O luptă continuă cu mediul înconjurător care mă respingea, o căutare continuă a locului unde să mă simt în siguranță, să mă simt acceptată, să nu-mi mai fie rușine. Am încercat multe modele de ‚normalizare’, am încercat să fac ce se aștepta de la mine în toate relațiile, și-n familie, și-n iubire, și-n muncă, și-n prietenie. M-am prefăcut că sunt normală, atât cât putea înțelege normalul creierul meu cu autism și ADHD. Nu prea am reușit. „You lost your muchenss,” mi s-ar fi spus dacă aș fi fost Alice. Dar nu am avut niciodată curaj să fiu Alice.

Muchness-ul era inacceptabil, shrinking-ul era inexact și stângaci. Nici o soluție. Până când în sfârșit am găsit pe cineva căruia să-i placă cu adevărat muchness-ul meu. Cineva lângă care copiii să fie o opțiune. Am rămas însărcinată și am născut prematur, fiindcă și restul corpului meu e ciudat, nu doar creierul. Fetița mea a murit în ianuarie acum 13 ani. Din durerea aia s-a născut o nevoie de sens, o nevoie de a mă dărui, cu care nu știam ce să fac, nu știam unde să o pun.

Din durerea aia s-a născut un business în care am pus tot, căruia m-am dedicat total, un business cu haine care să exprime ceea ce nu puteam să-mi dau voie să formulez în cuvinte, un business în care mi-am canalizat toată durerea și toată iubirea. Și atunci când și-n business muchness-ul meu a devenit un motiv de rușine și s-a dovedit că nu reușesc să mă prefac că sunt normală nici în privința asta, am vrut să-i curm suferința și să-l scot din priză. Acum 5 ani. Dar mă speria că nu știu să fac altceva (n-am mai făcut altceva pentru pâinea de pe masă de 25 de ani), așa că l-am resuscitat și l-am mai ținut așa, în comă, încă 5 ani, ba pe ventilator, ba pe electroșocuri, ba cu a**s contra naturii, am tras de el să-l țin în mod artificial și distrugător în viață, fiind în permanență disperată îi extenuată că nu va supraviețui până mâine și că eu nu pot să-mi imaginez viața fără. (Fără el, fără ea.) Exact așa cm trăsesem și de fetița mea, deși făcuse atac cerebral, deși i se perforase intestinul, deși orbise, am operat-o și aș fi tot operat-o dacă ar mai fi vrut medicii. Dar medicii n-au mai vrut. Când intram la terapie intensivă o dată pe zi să o văd uneori mă întrebau: „Dar de ce mai veniți, doamnă, că nu mai are nici o șansă?!?”. Îmi venea să îi omor. Dar nu-i omoram, le duceam bomboane ca să se poarte frumos cu ea. Până într-o zi când a vrut și mama să o vadă. Dar nu putea intra decât un aparținător la terapie intensivă. Era vineri. I-am zis mamei: „du-te tu astăzi”. Și dimineața următoare a sunat telefonul de la spital să mergem repede că nu mai rezistă. Am așteptat pe hol o oră care a părut un an. Când am urcat, pe podea în fața salonului era o lumânare aprinsă. Nu m-au lăsat să o iau în brațe. Nici măcar moartă. Nu am ținut-o în brațe niciodată. A trăit 40 de zile și am văzut-o în 39.
Asta a avut businessul de înlocuit. Această îmbrățișare lipsă era ce aveam de dat și mi-a luat 13 ani să o consum. Viața businessului a fost identică cu a fetiței. A venit timpul să accept. It’s over. i’m no mother.
Vă aștept să vă luați rămas bun mâine de la 10 la 16.
str. Corneliu Botez nr. 10.