Stefan Stiuca

Nu scriu, de regulă, la cald. Prefer liniștea aceea care vine cândva după, când venele nu fierb a reacție și creierul poate procesa. Dar există nopți care nu-ți oferă acest lux. Nopți în care tăcerea ar semăna prea mult cu un acord tacit, cu complicitatea la furt.

Nu meciul dintre Universitatea Craiova și Dinamo București este miza acestui text. El reprezintă doar pretextul. Un nou episod revelator prin consecințe, pentru că, dincolo de scoruri și faze, există o întrebare care începe să apese tot mai clar: ce fel de competiție vrem, de fapt?

Încercăm, la Dinamo, și nu doar aici, să construim ceva care să aibă sens și în afara terenului. Un club care să nu trăiască din improvizații, ci din ceea ce produce. Care să poată vorbi, fără jenă, cu oameni din zona de business, cu investitori care nu caută spectacol ieftin, ci coerență. Un club care să creadă că regulile nu sunt o sugestie, ci fundația. Dar orice construcție de tipul acesta are nevoie de un mediu minim sănătos. Nu ideal. Nu perfect. Doar coerent.

Sportul, dacă mai ținem la ideea lui originară, nu este despre a avea dreptate, ci despre a accepta un rezultat care decurge dintr-un set de reguli respectate. E forma aceea civilizată de competiție care a înlocuit conflictul brut. În clipa în care regulile devin negociabile, nu se pierde doar un meci. Se pierde încrederea și fără încredere, totul devine un decor de circ sau comedie bufă.

Poate că asta e, de fapt, problema serii. Nu că am pierdut, ci că, într-un joc care ar trebui să fie limpede, rămâne prea mult loc pentru îndoială. Iar îndoiala, repetată suficient de des, nu mai e o excepție ci devine un sistem abject și nociv pentru orice inițiativă sănătoasă!

Întâi Mai nu s-a născut la mare. A ajuns acolo, după o lungă deviație prin istorie, ideologie comunistă și, în final, prin rezervări confirmate cu mari eforturi, în funcție de statutul social si accesul la cașcaval.

În forma lui actuală, nu mai e o sărbătoare a muncii, ci o probă de apartenență la fashion, lifestyle si acces la șefii de sală moderni. Nu mai contează ce faci, ci unde, cu cine ești si la ce masă ești, dacă ai prins loc. Libertatea de odinioară a muncitorului s-a rafinat până la a deveni un acces condiționat si aproape total interzis omului simplu. Ierarhia aceasta ne-a devenit, bizar, confortabilă și perfect înțeleasă, deși nimeni nu o recunoaște: cine a rezervat masa, cine are loc la masa si cine stă și privește din proximitatea discreta sau de cele mai multe ori de pe social media.

Între ele, circulă o briză rece și foarte prețioasă, poate cele mai scumpe câteva grade din an, în care lumea se așază nu după ce este, ci după cât de bine reușește să parvină. Și, pentru că vorbim la persoana întâi, nu din auzite, subsemnatul a avut privilegiul profesional de a observa acest fenomen de aproape. Ani la rând, am fost acolo, la muncă, în fiecare întâi mai. Am văzut oameni înghețând la trei grade, cu ceasul de aur expus impecabil și zâmbetul la fel de bine fixat pentru fotografia deveniă obligație sacră. Un amestec de rezistență fizică și determinare estetică sfârșită de nu puține ori într-un kitsch greu de ignorat pentru ochiul minim erudit.

Acolo începe spectacolul.

Nu cel al ținutelor, ci al comportamentului. Un spectacol uman în care se stă ore multe la rând în trafic pentru privilegiul de a sta din nou, ulterior, ore întregi la o masă. Un spectacol în care se plătesc sume considerabile pentru confortul de a dovedi că nu ești acasă. Se îngheață organizat, se consumă programat și se zâmbește disciplinat nu pentru că ar fi neapărat plăcut ci pentru că trebuie. Pentru că, într-o formă discretă, dar constantă, această zi a devenit o demonstrație de parvenire, nu neapărat prin exces, ci prin insistența de a participa la el. Un consumerism fără nuanță, care nu mai caută experiența, ci mai degrabă confirmarea ei.

Între timp, ideea inițială a zilei a rămas suspendată undeva în fundal, ca o propoziție dintr-un manual pe care nu-l mai deschide nimeni. Pentru că Întâi Mai nu mai unește demult nimic.

După semifinala de Cupă lucrurile rămăseseră suspendate, ca în romanele acelea sud-americane în care toată lumea știe că s-a întâmplat o nedreptate dar viața merge mai departe cu o politețe stranie dar comodă. Cineva spunea acolo, cândva, că nu pierzi atunci când ți se ia ceva, ci atunci când nu mai ai puterea să continui povestea. Duminică, Dinamo a continuat-o.

3-1 cu Rapid, fără emoții, fără prea mult zgomot de fond, fără dorința aceea adolescentină de revanșă. Doar cu o claritate demna de marii profesori ai sportului de performață. Željko Kopić a mutat ca un Garry Kasparov care nu numai că impresionează, ci închide partida fără drept de apel. Rapidul a asistat.

Dar totuși, între noi fie vorba, întrebarea rămâne. Ai da cateva meciuri ca cel de Duminică la schimb pentru minutele acelea de joi?

Fotbalul nu răspunde. Te lasă doar să trăiești cu amândouă variantele!

Bolojane, imi doresc din tot sufletul să reziști cu toate că pare imposibil!

Operație pe suflet deschis sau despre cm îți dai seama că n-ai murit!

Există o întrebare pe care o pun, uneori, filosofii: cm știi că ai trăit cu adevărat, dacă nu ai fost niciodată pus în fața unei limite reale? Nu știu când am mai trăit așa un meci. Nu în sensul rezultatului, ci în acel sens mai incomod, în care nu mai ești protejat de distanță, de ironie, de explicații. În care nu mai poți să te ascunzi în spatele fotbalului, pentru că fotbalul te prinde și te ține acolo.

Aseară a fost, fără să exagerez, o operație pe suflet deschis. Un atac de cord trăit conștient, minut cu minut. Am fost la un minut. Un minut care, în fotbal, nu mai ține de timp, ci de destin. Și, poate cu o naivitate care ține de felul în care am fost crescuți, am ales să jucăm până la capăt. Să nu fragmentăm, să nu oprim, să nu transformăm finalul într-o mică industrie de secunde câștigate. Am lăsat jocul să curgă, așa cm ne-ar plăcea să curgă întotdeauna.
Și am plătit pentru asta.

Există o formă de inteligență rece pe care fotbalul modern o premiază și pe care, aseară, am refuzat-o. N-am stat pe jos, n-am scos jocul din ritm, n-am făcut din ultimele secunde un teritoriu de supraviețuire. Am rămas în meci, până la capăt, cu o eleganță ușor anacronică. Și am plătit. Penalty-urile nu sunt o continuare a meciului, ci o suspendare a lui. Un teritoriu în care logica se retrage și lasă locul hazardului. Iar hazardul, aseară, nu ne-a ales.

Dar, dincolo de asta, rămâne ceva mai greu de explicat și, tocmai de aceea, mai valoros.
De mulți ani, Dinamo nu mai fusese trăit așa.
Nu în barajul acela de supraviețuire, nici în drumul de întoarcere. Acelea au fost necesare dar au fost mici, mărunte pentru numele clubului. Aseară a fost altceva și oricât ar durea, e un semn că nu ne-am pierdut gustul pentru mizele mari, că nu ne-am pierdut reflexul de a simți.

Și, poate, asta e întrebarea corectă după o astfel de seară: nu dacă am pierdut… ci dacă nu cumva, pentru prima dată după mult timp, am fost din nou vii. Și dacă ai fost viu…
astăzi știi.

Penultimele opt etape au avut acea perseverență a lucrurilor care nu mai pot fi puse pe seama întâmplării. Pentru cine ține minte, „agentul 007” nu e o glumă, ci o rană veche, un moment în care am pierdut șapte la rând și am devenit, fără voie, etichetă. Anul acesta nu am mers atât de departe. Am fost, mai degrabă, un 005 plus 2, cinci înfrângeri, două egaluri în care am oprit căderea, apoi victoria aceea împotriva liderului care a schimbat, discret, aerul. Nu e o poveste de revenire completă. E începutul ei. Iar începutul acesta nu are voie să rămână suspendat.

Diseară, la București, într-o semifinală de Cupă fără întoarcere, lucrurile se simplifică brutal. Nu mai există trecut util, nu mai există explicații care să ajute. Există doar prezentul, în forma lui cea mai directă. Peste douăzeci și cinci de mii de oameni într-un stadion, care dacă își asumă rolul, devin factor, devin presiune, devin acel ceva pe care nu îl cuantifici, dar îl simți în fiecare centimetru parcurs si in fiecare duel.

Nu e loc de nuanțe, e momentul reacției. Pe teren și în tribună, în același timp, acum!

Fii nefolositor, cu siguranță nu te vei trezi vreodată folosit! 🤣🤦🏻

Sănătatea, în forma ei cea mai profundă, nu este un diagnostic bun, ci o liniște care nu se explică. O dimineață care începe fără teamă și o noapte care nu se negociază cu zgomotul gloanțelor si rachetelor.

Astăzi, de Ziua Mondială a Sănătății, gândul nu stă pe loc ci pleacă. Se duce acolo unde ideea de sănătate a devenit un lux aproape indecent, un ideal de neatins. La Teheran și mai departe, în Iran, unde oamenii trăiesc cu sentimentul că viața lor poate fi oricând confiscată de lucruri pe care nu le controlează și pe care nu le-au ales. La Isfahan, în orașele acelea care au fost cândva doar frumoase și care acum respiră molozul rezultat in urma bombardamentelor. În Gaza, unde liniștea nu mai este o stare, ci o amintire și viața s-a strâns într-un spațiu prea mic pentru atâta suferință. În Ucraina, unde fiecare zi se scrie cu o încăpățânare dureroasă de a rămâne chiar și cu supremul preț al vieții.

Există un fel în care lumea s-a obișnuit cu aceste locuri. Le privește de la distanță, ca pe niște hărți colorate, ca pe niște știri care vin și pleacă dar în fiecare dintre ele există oameni care nu au cerut nimic din toate acestea și care duc, fără alegere, greutatea unei istorii care nu le aparține.

Poate că sănătatea unei lumi nu stă doar în spitale și în tratamente, ci și în capacitatea ei de a-și proteja oamenii. De a nu transforma suferința în obișnuință. Astăzi, mai mult decât oricând, gândul ar trebui să fie acolo unde liniștea lipsește și poate, dintr-un gest mic și tăcut, să începem din nou să credem că ea nu ar trebui să fie un privilegiu, ci o stare firească a lumii.

S-a născut în mine, cândva, o superstiție delicată: ideea că simpla ta prezență în fața unui meci poate înclina balanța. Cu Simona Halep, de pildă, ajunsesem la acel nivel de responsabilitate personală în care, dacă lucrurile nu mergeau bine, ieșeai din cameră cu discreția unui om care nu vrea să strice mai mult decât a stricat deja.

Noi nu avem acest privilegiu.

Noi trebuie să rămânem. Să comentăm, să analizăm, să trăim totul la vedere. Un fel de experiment în care nu poți părăsi laboratorul, indiferent de rezultat. Așa că, aseară, am făcut ce face orice om cu o minimă deschidere către absurd: am început să mutăm lucrurile prin studio. Tricouri schimbate, hanorace rotite, locuri reconfigurate, formule încercate cu o seriozitate suspectă. Nu știu dacă a fost știință, noroc sau pur și simplu oboseala ghinionuluil dar s-a întâmplat ceva esențial: nu am mai pierdut.

După o serie care începea să capete consistență literară, punctul acesta are aerul unei pauze binevenite într-o frază prea lungă. Nu e un triumf, dar e acel mic semn că povestea nu a ales, încă, să meargă într-o singură direcție. Și poate că aici e farmecul: emisiunea asta nu e doar despre fotbal. E un fel de terapie de grup transmisă live, în care încerci, cu mijloace improvizate și cu un strop de umor, să mai îmblânzești realitatea.
Iar uneori, crede-mă, e suficient.

Dinamo vs FC Argeș | Între cădere și reacție (Zi de Dinamo LIVE)

Diseară, de la 18:30, revenim LIVE cu Zi de Dinamo, într-un moment în care întrebările sunt mai multe decât răspunsurile. Echipa ajunge la Mioveni după o serie care nu mai are nevoie de comentarii. FC Argeș, o prezență surprinzătoare, dar pe deplin meritată în play-off, oferă exact tipul de meci în care lucrurile nu se discută ci se arată.

În studio: Subsemnatul & Catalin Alexandru , de la Mioveni: Bogdan Alecu (dacă ne lasă realitatea stadionului)

Dacă vreți ca genul ăsta de conținut să existe și să crească, susțineți-l: dați like transmisiilor, abonați-vă la canalul de YouTube 48TV și activați notificările. E, în fond, singura noastră formă de promovare.

Ne vedem la 18:30, pe viu și în direct! 😎

Dinamo vs FC Argeș | Între cădere și reacție | Zi de Dinamo cu Știucă si Catalin LIVE Diseară, de la 18:30, revenim LIVE cu Zi de Dinamo, într-un moment în care întrebările sunt mai multe decât răspunsurile. Echipa ajunge la Mioveni după o ser...

În timp ce noi încă făceam inventarul valorii adversarilor pe Transfermarkt, Bosnia își făcea bagajele pentru Mondialul Nord American! Despre asta e vorba! Bravo lor, rușine vouă!