Alexandra Baltag

Pe copiii anilor '80-'90 i-a iubit viața! Au avut o mamă bună și un timp hain care trecea prea repede atunci când stăteau prea mult afară. Genunchii juliți, hainele unde, mâinile reci nu contau și nici burțile goale. Contau jocurile, discuțiile copilărești despre „câte catralioane de ori stai cu ochii la zid dacă nu prinzi pe nimeni”, despre prietenie, despre „ce ne mai jucăm azi?” Șotron, elastic, de-a v-ați ascuns sau când mergem la râu? Uneori luam toate păturile mamei din casă și ne făceam corturi pe gardurile și sârmele din fața blocului. Ne băgam acolo și, în naivitatea aceea de copil, ne prefăceam că ne ascundem de oameni ca să nu ne vadă. Mama ne vedea și râdea mereu, apoi striga la noi și ne întreba:

„Unde sunt toate păturile?”

„Mi-am făcut cort, mamă, să nu ne vadă nimeni.” Îi vedeam zâmbetul din colțul gurii și mă gândeam că se bucură. Apoi mă băgam repede acolo, în locul copilăriei mele, cu toți prietenii mei. Uneori, atunci când luam păturile, băgam și câte o bucată de pâine ruptă pe repezeală, fără să ne vadă mama sau tata, apoi o zbugheam. O împărțeam cu toți copiii, acolo, în cortul copilăriei. Făceam părți egale fără să se supere nimeni.

Odată, mă plimbam cu tricicleta în jurul blocului. Aveam vreo patru sau cinci anișori, iar deodată, în spatele meu, a apărut un câine mare. M-am speriat, am luat tricicleta în brațe, pentru că îmi era frică să nu o pierd, și am fugit. Am fugit atât de tare încât, la un moment dat, asfaltul, nemaisuportând „viteza” mea, mi-a primit corpul și capul mic, lăsându-mi un semn în frunte pe vecie. Acum, când mă întreabă cineva „Ce ai în frunte?” răspund:

„Ce am? Copilărie. Am fost o norocoasă, iar pe mine copilăria m-a însemnat ca să fie sigură că nu o uit niciodată.”

Dragă NIVEA am 38 de ani. Am înțeles reclama. Promit că am înțeles-o.

Am stat să fac calculele:
• 38 inversat → 83. Felicitări, ești bunică.
• 18 inversat → 81. Mai rău.
• 21 inversat → 12. Ești copil. Tot mai rău.
• 31 inversat → 13. Adolescent cu coșuri. Mulțumesc, pas.

Practic, reclama funcționează pentru câteva vârste foarte norocoase. Restul dintre noi primim fie bătrânețe accelerată, fie o a doua pubertate.

Eu am primit-o pe prima. Și nici măcar cafeaua nu mă consolează. 😉

Unii oameni au povești extraordinare și nu știu cm să le spună. Eu știu.
Scriu în locul tău cu vocea ta, mai sincer decât ai îndrăzni singur. Povestea este cea mai puternică armă de influență. Și eu știu cm s-o folosesc.

Știu să fac „operații pe cord de(scris)".
Disec emoții, reconstruiesc voci, cos povești care nu lasă cicatrici.
Unii ar zice că sunt hoață. Una dintre colaboratoarele mele mi-a zis într-o dimineață — și nu exagerez — plângând: „Nu știu cm reușești să scrii atât de ușor cu vocea mea."
Vă asigur că e bine — a ieșit din terapie intensivă, merge, dansează, cântă și, diseară, ne întâlnim să bem ceva în cinstea succesului.
În perioada următoare deschid 2 locuri în sala mea de operații — pentru proiecte de ghostwriting, storytelling de brand sau LinkedIn personal branding. Lucrez cu oameni care au idei mărețe, puțin „bolnave", gata de operat.
Dacă simți că și povestea ta are nevoie de o intervenție, scrie-mi în privat sau la adresa de e-mail [email protected]

P.S. Anestezia e inclusă.

Acum ceva timp am primit un proiect complet diferit de tot ce scrisesem până atunci. Mai corect spus, am primit o provocare. Iar eu am o relație destul de serioasă cu provocările, mai ales când vin de la oameni care au încredere în mine, mă susțin și contribuie la evoluția mea profesională.
Am acceptat proiectul fără să înțeleg de la început întreaga lui complexitate. Abia după ce am început să-l aprofundez mi-am dat seama câtă responsabilitate se așază în fiecare pagină și câtă grijă trebuie să am cu un subiect care ajunge la oameni aflați într-un moment fragil al vieții lor.
„Eu pe cine aleg?” pornește de la experiența divorțului, dar coboară până în locul unde doare cel mai tare: sufletul copilului prins între doi adulți care au uitat să se asculte. Am scris despre confuzie, despre întrebări puse prea devreme și despre părinți care au nevoie să înțeleagă lumea celor mici, pentru a le-o explica fără să îi rănească.
Pentru această carte am studiat mult. Am citit despre emoțiile copiilor, reacțiile adulților și modul în care separarea părinților poate modifica siguranța interioară a unui copil. Am intrat inclusiv în zona de legislație, pentru că o temă atât de sensibilă cere emoție, dar și rigoare. O carte care atinge durerea unui copil trebuie scrisă atent, nu doar frumos.
M-a ajutat enorm doamna psiholog Mirela Munteanu, care mi-a fost alături în momentele în care aveam nevoie de claritate, direcție și o privire profesionistă asupra unor aspecte delicate. Îi sunt recunoscătoare pentru ghidaj și pentru răbdarea de a sta cu mine la telefon ore în șir.
Scriind această carte, am fost, într-un fel, și părinte, și copil. Am pătruns în fricile, neputințele și vinovățiile lor. Am privit divorțul prin ochii copilului, acolo unde întrebarea „Eu pe cine aleg?” nu ar trebui să existe niciodată.
Mulțumesc Editura Gold și tuturor celor implicați pentru șansa de a descoperi o nouă latură a scrisului meu. Această experiență mi-a reconfirmat că literatura nu înseamnă doar cuvinte așezate frumos, ci, mai ales, grijă pentru oamenii care se vor oglindi în ele.



Cu codul de reducere BALTAG30, beneficiați de reducere la toate cărțile scrise de mine, disponibile aici: https://www.edituragold.ro/?s=alexandra+baltag

După ploaie vin lecțiile
Aveam vreo 14 ani. Abia plouase la poalele muntelui Ceahlău, pe Izvorul Muntelui. Ah! Mirosul de iarbă și pământ ud îmi este companion și acum. Îl simt de parcă ar fi fost ieri.
Încărcată de treburi, bunica îmi zice:
„Hai să mergem până pe deal, să culegem niște melci. Îi gătim pentru prânz.”
Să zic drept, am crezut că glumește în prima fază, dar când am văzut că pregătește coșul și își ia șoșonii în picioare, mi-am zis: asta chiar nu e o glumă, hai să culegem melci.
Fără niciun scenariu și fără un milion de întrebări, mi-am ascultat bunica și am pornit să culegem melcii de după ploaie.
Ajunse acasă, m-a învățat să îi curăț, să îi fierb, să îi gătesc și, bineînțeles, să îi mănânc, pentru că până atunci nu mai gustasem o asemenea delicatesă. Dar în bunica mea aveam încredere deplină. Bineînțeles că mi-au plăcut, înmuiați în sosul de usturoi. Și, bineînțeles, noaptea nu ne-am simțit prea bine.
Mi-am amintit zilele acestea de melcii de după ploaie, pentru că uneori oportunitățile „cu sos de usturoi” apar exact așa: multe, neașteptate, alunecoase, ușor ciudate și cu un potențial pe care nu îl înțelegem din prima. Unele merită culese, apoi gătite. Altele se lasă cu o indigestie serioasă, dar ne învață ceva ce nicio teorie nu ar fi explicat la fel de bine.
Viața nu aduce mereu oportunitățile ambalate frumos, cu etichetă premium și garanție de succes. Uneori vin după ploaie, prin iarbă udă, într-un coș vechi, lângă o bunică sigură pe ea, care știe mai mult decât toate cărțile de dezvoltare personală puse la un loc.
Viața m-a pregătit pentru asta: să nu mă eschivez când văd ceva nou, ciudat sau incomod și să nu mă grăbesc să spun că nu e pentru mine. Analizez, întreb mai puțin din frică și mai mult din curiozitate. Iar dacă aleg să încerc, îmi asum și gustul, și lecția, și eventualele consecințe digestive ale entuziasmului.
Până la urmă, experiența rămâne cel mai bun mentor. E învățător bun, fără să menajeze, și, culmea, exact din acele întâmplări pe care am fi fost tentați să le refuzăm la început se nasc poveștile pe care le ținem minte o viață întreagă.

Eu am o vorbă preferată: știu să fiu și săracă, și bogată în același timp

Și cred că de aici mi s-au tras multe.
Toată viața am căutat disciplina și echilibrul, dar niciodată nu am acceptat să mă complac în situațiile care mă trăgeau în jos, deși dificultățile nu m-au ocolit. Am plâns o zi, două sau trei, apoi am luat mâța de coadă și am plecat la drum cu ea în spinare. M-a mai zgâriat, a mai miorlăit, m-am mai oprit să o hrănesc, am mai întrebat-o dacă are de gând să contribuie și ea cu ceva la această călătorie emoțională și am continuat să merg înainte cu sau fără răspunsuri.
Recent, lectura cărții „Disciplina este destin” mi-a confirmat o intuiție pe care o purtam de mult timp. Mi-a plăcut mult povestea lui Seneca, un om extrem de bogat al epocii sale, care alegea, în anumite zile, să trăiască deliberat în disconfort. Renunța la confort, la mâncare aleasă, la haine bune, la protecția statutului și se așeza, voit, într-o formă aspră de simplitate, tocmai ca să vadă ce mai rămâne din el atunci când viața „îl pedepsește”

Mi se pare un exercițiu teribil de inteligent.

Pentru că e frumos să ai succes. E frumos să ai bani, proiecte bune, recunoaștere, o casă caldă, o rochie care cade impecabil și un mail care începe cu „am acceptat oferta”. Să fim serioși, confortul are farmecul lui. Dar întrebarea care mă interesează este alta: câți dintre noi știu să coboare de pe piedestal fără să își rupă, figurat sau nu, gâtul?
Câți dintre noi mai știu cine sunt când pierd ceva? Când se schimbă planul, când întârzie banii, când cade proiectul, când omul pe care contau dispare, când viața le ia scaunul confortabil de sub ei și le spune, fără prea multă delicatețe: „Hai să vedem acum ce știi să faci.”
Viața nu este tot timpul luminoasă și, într-un fel greu de acceptat, este foarte bine să fie așa. Disconfortul călește, limpezește, scoate la suprafață lucruri pe care confortul le ține frumos acoperite, cu păturică moale și parfum scump.

Eu am învățat că pot trăi și cu mult, și cu puțin. Pot să mă bucur de bine fără să devin dependentă de el și pot să trec prin greu fără să fac din el identitatea mea.
Știu să fiu și săracă, și bogată și pentru mine, asta rămâne una dintre cele mai serioase forme de libertate.