Corina Junghiatu

Despre invidie

Uneori simțim nevoia să distrugem ceea ce e frumos în ceilalți, doar pentru că n-am fost în stare să visăm cu aceeași intensitate. Îi invidiem pe cei fericiți nu pentru ceea ce au, ci pentru că, prin simpla lor lumină, scot la iveală falimentul nostru afectiv. Invidia este forma cea mai rafinată a autodistrugerii: ne dorim ceea ce are celălalt, doar ca să nu ni se mai amintească de nimicul din noi. Oamenii nu urăsc fericirea, ci faptul că ea stă mereu la altă masă.

©Corina Junghiatu

***

About Envy

Sometimes we feel the need to destroy what is beautiful in others simply because we were not capable of dreaming with the same intensity.
We envy the happy not for what they possess, but because their mere light exposes our emotional bankruptcy.
Envy is the most refined form of self-destruction: we desire what the other has, only so we are no longer reminded of the emptiness within ourselves.
People do not hate happiness... they hate the fact that it always sits at another table.

©Corina Junghiatu

Alegerile

Nu alegem noi, ci suntem aleși de iluziile care ne locuiesc sufletul.
Omul crede că decide, dar nu e decât o făptură pradă hazardului divin.

Fiecare decizie,
o confuzie stilizată,
un salt în gol cu iluzia direcției.

Liber arbitru?
Nu există decât în mintea celor ce n-au cunoscut cu adevărat frica alegerii.

Nu te încrede în ce e ușor,
acolo zac idolii ieftini.
Adevărul e greu, dureros,
și totuși singura cale spre mântuire.

©Corina Junghiatu

Între două bătăi de inimă

Au trecut doi ani de când focul nemilos al chimioterapiei mi-a ars sângele ultima oară. Și din șase în șase luni, mă întorc, asemenea unui pribeag sleit de drum, la pragul tomografului, altarul unde Dumnezeu rostește verdicte invizibile, unde, între două bătăi de inimă, Universul însuși își pleacă fruntea asupra mea și hotărăște: este sau nu este cancer?
În aceste zile, lumea mea se destramă în mii de frânturi minuscule, ca o oglindă spartă în adâncurile unui ocean înghețat. Mă privesc în cioburile ei și văd: teamă, curaj închipuit, o copilă de altădată strângând la piept o păpușă cu ochii șterși de vreme. Încerc să-mi domolesc spaima, să o îmblânzesc cu șoapte cuminți, dar ea se așază în mine ca o pasăre grea, cu gheare de fier săpând în carne.
Fiecare clipă de așteptare e o trecere printr-un tunel de ceață rece, unde timpul nu mai curge, ci stă suspendat ca o picătură în pragul căderii. Deasupra mea atârnă un cer cu nervuri de plumb, greu ca o sentință nespusă. Mă simt ca o frunză uscată, zvârlită fără milă de vântul unui sfârșit de octombrie, legănată între „da” și „nu”, între „mai ești” și „poate nu vei mai fi”.
Am învățat să trăiesc jurându-mi, cu fiecare respirație, că voi iubi mai mult, că voi spera mai nebunește, că voi scrie până la capătul lumii și voi respira fiecare clipă ca pe o binecuvântare nemeritată.
Peste câteva zile, voi păși din nou în pragul tomografului. Cu inima frântă, dar încă vie. Cu genunchii moi, dar nedoborâți. Cu ochii plini de teamă și recunoștință. Și îmi voi spune în șoaptă, ca un copil care se roagă cerului:

„Nu sunt doar frica mea. Sunt și curajul meu. Sunt și toate zările pe care încă le voi vedea.”

Mergeți regulat la medic, dragii mei. Aveți grijă de voi și de cei pe care îi iubiți. Sănătatea este un dar fragil.

©Corina Junghiatu